Lacomie tridimensionala

Ca nu beau cafea ca-i prea amara. Ca nu beau bere ca amara-i si ea. Ca imi plac filmele animate. Ca ii trag ranjind si pe cei care au si pe cei care n-au de maneca aratandu-le orice ninsoare, nu numai prima. Pretexte! O amageala! Vecinutul meu de patru ani si jumatate m-a scuturat azi la realitate. Mi-o fi placand mie – ca si altora, nu-i vorba – sa-mi imaginez ca mai sunt un copil, ca am pastrat stropul acela mult ravnit de inocenta, adevarul crud e ca nu mai sunt.

A inceput de rasalaltaieri sa cada cate un fulg, ba chiar mai multi. Fara spor. In afara unui petec izolat de praf alb n-a supravietuit nimic. Pana azi. Cand… s-a acoperit totul cu juma de milimetru (atentie, milimetru nu centimetru!) de zapada. Poate nici atat. Si ma intalnesc cu vecinutul. Satisfacut pana peste motul fesului tras bine pe urechi. „Zapada! In sfarsit!” Mi-am simtit ochii sclipind la fel ca ai lui. „Daaaaa! In sfarsit un pic de zapada!” Bat-o norocul s-o bata de evaluare. Ochii vecinutului au inceput sa se roteasca. Acoperisurile albe. Masinile albe. Tufele albe. Jos asfaltul tot invirginat si numai bun sa-l tropaie, lasand urme incurcate spre toate directiile. Cat i-au cuprins privirile, numai zapada. „Cum un pic? E multa!”

Asta e. Am crescut prea mare ca sa-mi mai fie de ajuns geometria plana.

Stand la coada

Scrie pe un film made in Romania, am grija sa il vad. Cu foarte putine exceptii despre care voi pastra tacerea. Ca sa ajung la un film romanesc trebuie insa ca el sa fi fost distribuit in strainatate. Prin cinema-uri sau pe dvd. Asta ar implica, in mod logic, un calificativ de cel putin „peste medie”. Majoritatea au fost luate in consideratie pe la un festival european mai mult sau mai putin obscur (ma intreb in ce categorie ar intra Un certain regard).

Si cu toate acestea fiecare vizionare de film romanesc se dovedeste un soc. O lume rupta de cotidianul meu, de o brutalitate intrinseca, ce sufera de un soi de autism acut si de neinteles si seamana mai degraba cu emisiunile de la tv atunci cand fac greseala sa-l pornesc, in tara fiind, decat cu situatiile in care ma aflu atunci cand interactionez cu oamenii mei dragi sau cu strainii.

Singura exceptie: cozile. Ca sunt la intrarea in tara fiindca ungurii nu lucreaza, sau la politie pentru o audienta de accelerat schimbarea pasaportului. In ele gasesc singura asemanare cu actiunea filmelor noastre. De unde si strania senzatie ca un film romanesc, chiar si atunci cand are doar doua personaje, doi tineri care se iubesc sa zicem, e in fapt un film despre cum sa te bagi in fata la coada.

Mai sunt si dialogurile. Arta rafinata de a nu spune nimic in conversatii lipsite de veridicitate prin presararea de „hai ma”-uri. Dar poate nu stiu eu sa discut. De-aia va intreb si pe voi. Vorbeste cineva cu „chestia aia, stii tu”? Adica ma duc sa vorbesc cu vecina despre chestia aia, stii tu. Sau am rezolvat aseara chestia aia, stii tu. Ca sincer vorbind, eu una n-o stiu niciodata.

Cum ne fraiereste pestisorul de aur

Mai stiti cum zice el pestisorul de aur, tot sclipind de bunatate din solzisori, acum eu iti voi indeplini orice dorinta, dar numai una? Stiu, in unele povesti e mai marinimos si zice trei, pentru simplitate insa presupunem ca e intotdeauna una, fara a modifica problema. Si tocmai v-am varat pe gat o formulare specifica demonstratiilor matematice, pentru a sublinia ca urmeaza o demonstratie, cel putin la fel de solida din punct de vedere logic, ca orice demonstratie dintr-o carte de algebra pe care n-o intelegeti.

E, promisiunea asta e praf in ochi, nimic altceva. Larghetea lui sufleteasca e ingustime. Pestisorul de aur e un mare aburitor. Pentru ca orice dorinta, inseamna chiar orice. Cum ma intindeam azi dimineata in pat dupa ce inchisesem cartea tocmai incheiata, si acolo tot ceva cu orice dorinta numai nu asa suava ca povestile cu pestisorul de aur, m-am intrebat ce as alege si am gasit pe loc. In carte as fi putut-o obtine, dar pestisorul nu mi-ar fi acordat-o in veci. Dorinta mea, hrapareata de mine, ar fi nici mai mult nici mai putin, decat ca recompensatorul sa-mi implineasca oricate dorinte.

Dorinta taiata apriori din lista de pestisor, prin restrictia una si numai una. Carpanosul. Si mincinosul, ca daca pe asta nu o implineste, atunci nu se tine de promisiunea implinirii oricarei dorinte. QED. Ca asa se pune la demonstratii.

Vina mea, a ta, a lui, vina nimanui

Zilnic traversez strada principala pe drumul spre si dinspre birou. Pe la cap de sat si in varf de deal. Vizibilitate scurta si trecere de pietoni lipsa. E mai la vale cu vreo 150m. Prea mare ocol. Traficul pe strada noastra principala e mai degraba mititel. Dar cand si cand se nimeresc si vitezomani care apasa si mai zdravan pedala, taman cand ma zaresc. Poate cu gandul sa ma invete minte.

Cu acelasi avant justitiar le urez si eu, fara vorbe, sa-i prinda radarul. Pe care mi-l doresc apoi cu toata ardoarea instalat frumos chiar inaintea placutei cu numele satului taiat de dunga rosie. Fir-ar sa fie de maniaci care nu respecta legea. Dar-ar amenzile cu ghiotura peste ei.

Da’ nu si peste mine, nu simt ca m-as potrivi in banca acuzatilor pe care participarea la trafic ii arunca in ilegalitate. Desi desigur, obiectiv analizand, incalc legea cu fiecare calcat pe asfaltul nemarcat al strazii. Si atunci de unde impulsul achitarii neconditionate? Care sa zicem ca nu are legatura cu mine, persoana fata de care am probabil cele mai multe slabiciuni, iertata apriori, in interesul (supra)vietuirii fericite cu mine insami. (Ma pretind un judecator drept si impartial.)

Diferenta esentiala intre subsemnata si sofer o gasim pana la urma in urmari. Cazul cel mai nefericit. Eu ingeras dand nedumerit din aripioare, soferul privind nedumerit curtea incojurata cu zid cu sarma ghimpata printre gratiile geamlacului. Nedumerire provenita dintr-o lacuna de viziune. Sau previziune. A consecintelor ultime ale propriilor actiuni.

Prin aceasta prisma, soferul se face vinovat de o oarecare cainosenie, iar eu, nevinovata de mine, de itiotenie. Pe care n-o mai pedepsim, ci o machiem convenabil cu fardul riscului atent calculat.

Hier ist kein Hollywood

Vorbind de filme. Caci chiar daca voi nu stiti, am scris cate o postare pe blog si sambata seara si ieri. La mine in cap. Asta-i a treia si vad ca simte nevoie sa iasa in public. Ma obsedeaza filmul vazut aseara. Nemtesc, cu alpinisti. Nordwand. Am realizat cat de perfect m-am inradacinat in tiparul filmului de succes, cu succes, despre succes. Nici nu mai conteaza ce imi arata un film, eu insist sa vad ce vreau. M-am asezat in fata ecranului, gandind ca voi vedea povestea cuceririi unui varf. Si n-am incetat sa sper pana in ultima clipa, micsorand treptat miza sperantei, dar necedand nimic in negocierea unui happy end, orice ramasita zdrentuita pe care sa o pot numi satisfacuta reusita.

Fiindca nu-i asa, de ce s-ar face un film despre un esec? De ce ar fi invinsii mai mareti decat cei care vor castiga batalia cu ei insisi si cu muntele pana la urma? Wrong thinking, dangerous thinking.

Inevitabil, filmul are si o zona tulbure. Intamplarea se petrece in 1936, in plina ascensiune a nazismului. Infingerea steagului pe varf ar fi contat drept victorie olimpica (brrrrrr, teribila si nelinistitoare ideea schimbului viata pentru o medalie), atat nemtii, cat aparent si austriecii ar fi adus glorie Germaniei, asa cum de altfel a adus echipa mixta ce a a urcat pana sus pe Eiger doi ani mai tarziu, victorie inchinata prieteniei intre popoarele anexat si anexant. Toate reusitele vremii au fost monopolizate de propaganda politica, mana intinsa inainte umbrind tot, fapt ce nu are de-a face nimic cu dreptatea.

Nu exista mentiuni la lumina zilei (in obscuritatea netului sau si mai bine a micilor biblioteci cine stie ce detalii relevante ar putea zacea) referitoare la simpatiile sau dimpotriva, ale alpinistilor germani fata de regim. Dar cucerirea Eigerului a fost obiectiv de partid, ceea ce face automat tema inabordabila intr-un film. In afara de cazul in care Kurz si Hinterstoisser ar aparea creionati in culori eroice de rezistenta, chiar si pasiva. Ceea ce si fac, spre deosebire de tovarasii austrieci, prezenti la apel intinati de carnetul de membru de partid.

Varianta de rezolvare a omului ce se simte cu musca pe caciula. Dar nu numai atat, ci si nedoritor de a-si asuma vreun risc. Cum probabil ar fi fost depolitizarea personajelor.

Captiva

Mi se pare obositor stilul propriu de scris. Folosesc forma pasiva in exces, frazele se lungesc, tinzand sa spuna nu doar o poveste, ci pe toate daca se poate, tragand de invelisul elastic al cuvintelor pana la ratacirea sensului, aman clarificarea frazei pentru un cuvant cheie plasat la final, a fost si a avut monopolizeaza textul ca cei mai fara de scrupule industriasi.

Am citit de curand un text dintr-un magazin Eurosport mai vechi, despre raliul Dakar. M-am speriat. M-am frecat la ochi la o asa similaritate. Aproape am crezut ca l-am scris eu, desi nu-mi aminteam. Noroc cu semnatura. Maximilian Hartung. Suna a neamt si atunci mi-am dat seama.

Sunt prizoniera limbii germane. Si nici macar n-o cunosc cu adevarat.

Mai tarziu e sinonim cu niciodata

Amanari intalnite permanent in diferite circumstante. De la inocentele notite in programe ce recomanda cateva linii ca „temporary fix” sau povestile pe care tot aman sa le spun pana cand voi avea mai mult timp, pana la dureroasele vieti fictive traite in asteptarea momentului cand el isi va aranja sotia sau sotia si copiii si il va lasa constiinta sa divorteze ca sa se insoare cu semi-calugarita benevola, sunt toate iluzii carora ne lasam prada cu o incapatanare copilareasca. Viata nu curge pe fagasul dorit de noi, dar sapam la el in continuare cu entuziasm neobosit, indiferent de cat de departe e albia lui actuala. Si asta nu o data, ci de fiecare data.

Cei din afara vad si asista neputinciosi la orbirea distrugatoare a celui prins in mirajul lui candva.

Dar parca niciodata nu mi-a frant inima mai tare ca saptamana trecuta. O familie plecata in Germania. Pe vremuri fericita, iubitoare unii de altii, optimista. El, ea si doi copii. Fata si baiat. El harnic. Prea harnic. Intr-atata incat s-a intors in Ro pentru un job bine platit, care sa-i permita sa o intretina pe ea. Ei nelipsindu-i nimic in afara de companie si poate si niste mangaieri. Cat sunt mici, copiii acopera nevoia noastra de ocrotire, dar nu stiu totusi sa ofere tandrete. Insingurandu-se si acrindu-se. Simtindu-se poate tot mai inutila. Cautand pana la urma respectul de sine intr-o alta relatie. Justificand-o in ochii proprii si ai copiilor expeditiv: tata ne-a parasit. Transformand incetul cu incetul obiectul. Tata v-a parasit. Baiatul mare, nemaiputand fi atins. Fata mica si vulnerabila, povara tot mai insuportabila pentru mama luata pe sus de torentul neasteptat al propriei vieti. Pana cand, dupa divort, tatal se ofera s-o ia pe fata la el. Mama i-o da aproape dinainte sa i-o ceara. Iar acum, in fiecare iarna, fata povesteste tuturor celor ce se opresc o clipa s-o asculte. De la toamna ma ia mama la ea. Mi-a promis.

Ultima gara

Zicea la un moment dat explorish ca ar vrea sa insemneze cateva ganduri despre fiece film vazut si fiece carte citita. Ce idee minunata m-am gandit. Daca e sa ies afara din viata mea si s-o privesc de acolo pe geam, eu as fi punctul imobil. Zilele se repeta cu aceleasi ritualuri de pendulare intre casa si munca deprivate de sens prin repetitie. Se schimba doar filmele, lecturile, muzica si locul excursiei duminicale. Cele patru repere, care alaturi de prieteni, sunt sursele framantarilor cu aparenta intelectuala ce imi incretesc scoarta ganditorului din cap. Notele de lectura si vizionare ar reprezenta un memento relativ acurat al vietii mele. O problema exista totusi. Daca nu-i vorba de schi, scriu incet. Si daca pentru carti e o sarcina abordabila – obisnuiesc sa le degust si sa aman momentul despartirii de ele prin prelungirea lecturii, filme vad aproape zilnic. Ar fi insane sa ma inham la asa ceva.

Dar poate din cand in cand, cateva cuvinte tot ar merita asternute aici despre unele dintre ele. Ar fi fost frumos sa incep cu un film minunat, chiar alaltaieri seara am fost vrajita de un foc de artificii imaginative adunate secventa cu secventa in cel mai incantator film vazut anul acesta, dar trebuie mai intai sa ma fac foc si para. Asta inseamna ca voi divulga ce se intampla in film si voi strica placerea vizionarii lui ulterioare. 🙂

Asadar: Tolstoi si sotia in ultimul lui an de viata. Cristopher Plummer si Helen Mirren. El adulat de tolstoisti, care au stablit in apropierea resedintei familiei si o mica asezare in care aplica cu sarg si aparent fara cap ideile lui teoretice de ordonare a lumii, ea inversunata, plina de fiere si urandu-i din rarunchi pe aceiasi adulatori, pe care-i banuieste ca vor sa fure mostenirea pe care Tolstoi ar trebui s-o lase copiilor lor. Si da, respectivii il conving sa cedeze toate drepturile de autor poporului rus.

Pana aici toate bune si corecte. Corespondenta si jurnalele intime ale protagonistilor stau marturie situatiei tensionate dintre cei doi soti. Tolstoi crede in ceva, sotia in exact contrariul, el devine tot mai radical in convingeri, ca urmare ea se autovictimizeaza, o ia usor (ca sa nu jignim) razna, paranoia infloreste in viata ei si pana la urma el isi face bagajele si pleaca de acasa, somand-o sa nu-l urmareasca si sa-l lase in pace. Bolnav fiind deja, moare intr-una din garile de escala ale exilului matrimonial.

Filmul e bazat pe un roman, scris dupa studiul intensiv al scrisorilor si jurnalelor, ba poate chiar si al articolelor aparute la vremea respectiva in presa. Nu stiu cat e de adevarat, in film familia era urmarita permanent de o hoarda de jurnalisti gata sa raporteze datele de ultima ora ale scandalului tolstoian. De altfel o parte din replicile usturatoare aruncate in public de sotie catre cei implicati in evenimente, isi fac loc in paginile cartii si mai apoi in film. Doar atat cat sa creeze debandada, caci de fapt intentia autorului a fost sa scrie o poveste de dragoste. Si uite asa, viata celor doi ajunge in film sa fie o insiruire de istericale violente si dulcegarii zaharisite, cu violenta si zahariseala accentuate de contrast. Iar apoi Tolstoi fuge de-acasa la indemnul railor – sau poate bunilor, aspectul acesta si-a pastrat incetosarea pentru mine – de prieteni, dar inima ii ramane alaturi de sotie, pe care o revede abia-abia, ooo ce tragic, doar in clipele dinainte sa-si dea duhul.

N-am nimic cu romantarea povestilor. Mai sunt si genul naiv care crede in a doua, a treia si a zecea sansa. Si nici nu ridic spranceana cand aud ca oameni care se cearta azi de-i stie si judetul vecin, maine parca s-ar fi dat cu uhu pe corp si produc tandreturi pe o banda rulanta de inalta eficacitate. Dar aici vorbim de resentimente adunate in mai bine de un deceniu!!!! Cu ambii parteneri renuntand la ratiune cand vine vorba de convingeri. Genul de conflict la care armististiul nici macar nu mai e un deziderat.

In povestea asta e vorba de doi oameni inteligenti (sotia lui Tolstoi i-a fost secretara si editor cand a scris el Anna Karenina si Razboi si Pace), care n-au stiut totusi sa-si fereasca dragostea de putregai. Relatia lor s-a incheiat mizer si daca vrei sa o aduci in discutie, asta cere o oarecare sobrietate, care lipseste complet portretului de hapuri amare pictate intr-o mare varietate de nuante de roz. Vrei romanta, povestesti anii de inceput si te opresti acolo unde iluzia perenitatii iubirii mai poate fi mentinuta. Vrei ultimii ani, atunci lasi ganguritul de siropuri la o parte.

Ah da. Am ajuns sa aflu detalii pentru ca povestea mi s-a parut neplauzibila. Realitatea mi-a dat dreptate. Academia insa a considerat cele doua personaje interpretate wow ce veridic si ca urmare ambii actori au fost nominalizati la Oscar. Pe nedrept dupa marunta mea parere. Nu ca n-ar fi jucat bine. Dar scriptul i-a pus in imposibilitatea crearii unor roluri credibile. Am vazut filmul cap-coada si la final m-am simtit jignita. Cred in existenta Therabitiei si a tuturor Man-ilor fantastici si salvatori de omenire chiar si un pic dincolo de marele ecran, dar cine a crezut ca sunt un public ce inghite orice, s-a inselat.

Mda. Dupa ce ca scriu incet, mai scriu si mult.

Strugurii

Unele natii sunt la un moment dat mai bune decat altele la facut ceva. Un om bantuit de un entuziasm molipsitor de se lipesc altii de el ca mustele de hartia cu lipici, experienta, mostenirea culturala, situatia economica. Motivul nu conteaza, important e ca se intampla.

De exemplu in sport. Va mai amintiti de Sydney cu podiumul initial al gimnastelor? Ale noastre toate trei. Frumos si irepetabil. Caci gimnastica s-a integrat si ea in trendul globalizarii, care limiteaza participarea unei tari in intreceri oficiale. In numele sportivitatii, fata a treia ramane pe dinafara chiar daca e mai buna decat tot restul lumii. Pana nu-si depaseste in calificari macar una din colege, fata aceea, a treia din lume(!!!), va primi medalia pentru care isi risca gatul cel mult in vis. De fetele care ar fi a patra, a cincea, a sasea, nu mai pomenesc. Nici regulamentele n-o fac de altfel, ele n-au voie nici macar in calificari.

Dar nu gimnastica ma doare pe mine acum, acolo trebuie sa revina ale noastre in frunte mai intai. Sau ale altora, gimnastica tocmai trece prin perioada curcubeu si flutura drapele de toate culorile in finale. Tenisul de masa e hiba. Deschid lista din septembrie cu clasamentul mondial. Liu, Feng, Guo, Kim, Ding, Li, Wang si asa mai departe. In primele 70 de jucatoare, doar 10 nu sunt asiatice. Tarile de origine? China, Taiwan (sau politically correct Taipei), Singapore, Coreea, Japonia. Cinci tari pentru 60 de fete. Hai, la opene mai fac cu schimbul si ar ajunge toate sa joace. Dar la mondiale si JO niciodata.

Asa ca ce au facut fetele din povestea mea? Daca n-au fost primele de tot la ele acasa, au catat o tara cu sportive aflate sub ele in clasament, au facut cu mana familiei, prietenilor si patriei si au depus formulare de obtinere a unor pasapoarte cu numele altei tari decat cea in care s-au nascut pe ele. Toate bune si frumoase cat timp aceasta este o portita legala de a face lucrul la care te pricepi mai bine decat miliardele ce sufoca planeta fara a excela in ceva, nu?

Nu. Caci vedeti voi, printre tarile acelea atat de primitoare cu talentele altora, sunt si multe din Europa. Iar Europa are propria ei intrecere, numita cum altfel, Campionate Europene. Unde fatutele noastre n-ar avea adversar adevarat de nu s-ar fi inventat migratiunea sportiva. Si uite asa au ramas ele doar cu un argint si un bronz in loc de 3 aururi si un argint. Si uite asa s-a trezit poporul roman intr-o dimineata de acum vreo doua saptamani, mandru proprietar al unei noi virtuti nationale, expusa cu osardie si cot la cot in public de ziaristi, comentaci, oameni de rand, solidari in umflatul pipotei: pe fetele noastre le cheama romaneste, nu chinezeste.

Iar eu, nu stiu de ce, am inceput sa ma intreb daca si altii au zicatoarea fa-te frate cu dracul pana treci puntea. Despre care in aceasta situatie, toata lumea, foarte convenabil, a uitat ca se afla in tezaurul intelepciunii romanesti.

Nota explicativa, pentru eliminarea ambiguitatilor: Strugurii de care zic sunt acri. Strugurii cei acri nu sunt medaliile de aur, acelea au fost deja castigate de fetele noastre la editii la care au prins mai multe zile exceptionale. Strugurii cei acri sunt asiaticele aflate mai sus de locul 30 in clasament, adica deasupra oricarei romance, care plecand din tara lor se uita la tarisoara noastra draga doar din avionul ce le poarta spre alt colt al Europei. Am auzit ca incep sa vina chinezii si la noi. Dar nu cei care ne-ar ridica drapelul tuturor si n-am vazut pe nimeni care sa se intrebe onest oare de ce. In schimb s-a scandat inca o data si fara sa se stea pe ganduri: Noi nu ne vindem tara.

Las’ ca ma descurc si singura

Ideea mea: Intru in aeroport, recuperez mama, ma catar din fuga in masina parcata temporar (temporar-mic, sa fie clar) fara plata, cu sofer temporar (temporar-minuscul) la volan in lipsa mea, pentru evadare in caz de plangeri ale controlorilor oficiali.

Bun. Intru in aeroport, aproape gol. Pe tabela, 3 avioane aterizate, unul dintre ele al mamei. De 2 minute. Perfect. Ma proptesc langa semicercul de bare cu semne de trecere interzisa pe ele, privind cu speranta cele 4 porti deschizandu-se alene atunci cand cate un calator sosea agale. La ora asta matinala, nimeni nu pare sa se grabeasca. In afara de mine. Primii care ies au bagaje mari, adica nu-s ai mamei, ca ea a venit cu low-cost si fara bagaj in cala. Trec 3 minute, apar primii buzunarasi. Cei cu mainile in buzunare. Aha! Astia sunt, ascutim privirile. Oamenii ies, cate doi, cate cinci, cate alti doi si tot asa. Mama nu.

Flashback. Imaginandu-ma ratacind in aeroport in cautarea ei, i-am spus ieri surorii mele, cea care a suit-o in avion: Vezi s-o inveti pe unde trebuie sa iasa si unde sa se opreasca. Acolo unde sunt asteptati pasagerii cu foite ridicate si brate deschise. Da? Ii explici tu, ca doar stii. Acum o luna si un pic ma asteptase chiar ea acolo. Asteptase ea, pentru ca avionul se grabise, iar eu nu. Cu gandul acesta in minte, nestiind cum va fi traficul cu noaptea-n cap, am adaugat: si spune-i sa nu se alarmeze daca nu sunt acolo cand iese. Sa-si caute un loc pe o bancuta, ii explici tu unde, si sa astepte. Ca o recuperez eu.

Ultimul zbor al mamei data de prin ’80-’81. Parca. A fost la Moscova intr-o excursie organizata.

In timp ce eu flashbackuiam de zor, minutarul nu levea nici el. 10 minute, 15 minute. Panica. Alerg afara. Vad (sau cred ca vad) masina pe banda pe care ar trebui sa circule taxi-urile. Not good. Ma reped inapoi nu cumva sa-mi ratez mama. La portile de iesire incepe sa se aglomereze. Simt ghionturi interioare sa-i abordez pe cei fara bagaje, sa-i intreb. Poate au vazut-o pe mama. Da-s timida deocamdata.

Desi incep sa intrezaresc tot mai clar o imagine cu ea, asteptand nealarmata, senina, rabdatoare, poate chiar zambitoare, undeva pe un scaun in zona inaccesibila mie. Doar i-am transmis sa nu se impacieteze. Caci voi veni candva dupa ea.

Apoi aud o doamna vorbind romaneste si cu inima sus fug dupa dumneaei. Veniti de la Bucuresti? Da. Nu stiti, mai sunt pasageri de la zborul acesta inauntru? Mai sunt cativa, dar nu multi. Disperarea-mi se baga si ea in vorba. Stiti, mama mea trebuia sa vina cu avionul acesta si nu mai apare. Ah, cred ca o cunosc. Daaaaa? (fata lunga) O doamna din Brasov? Ea e! Pai a ramas sus cand noi ceilalti am venit spre iesire. Sus? Ce face sus? Va asteapta pe dumneavoastra. Multumesc.

Asta in timp ce eliminam pe degete posibilitatile de actiune. Telefonul. Am luat unul nou, caci la cel vechi am fost mai tot timpul fara baterie in ultima vreme. Cel nou n-are agenda mea de telefoane. Cand am plecat de acasa, imediat dupa primul colt imi adusesem aminte ca nu-i aveam numarul, dar am zis ca m-oi descurca, nu ma mai intorc din drum. Ce numere stiu pe dinafara? Al mamei de acasa fix. Al surorii de acasa fix. Altul? Nix.

Telefonul e la soferul temporar. Ma reped afara, nu-l zaresc. Nu-l zaresc la inceput, pana la urma disting o silueta agitandu-se cu disperare. Ii fac semn sa vina si il dezamagesc. Spera poate ca plecam. Nu, vreau doar telefonul. Sun la sora mea. Ati sunat la sora ei, daca doriti, dupa semnal lasati un mesaj. Lasam un mesaj. Sper ca politicos. In gand o boscorodeam pentru cum i-a facut instructajul mamei.

Alte variante? Sa ochesc un pasager bine dispus, sa-l intorc din drum pe portile inaccesibile mie, sa i-o descriu pe mama si sa-l rog s-o caute. Undeva in „susul” generic sugerat de doamna care o cunoscuse pe cea printre ale carei odrasle ma numar si eu. Paranteza. Care sunt sansele ca din cei 100 de calatori ai avionului sa o nimeresc exact pe cea cu care povestise mama? Raspunsul nu-i dificil de gasit, dar chiar si asa va fi recompensat cu o ridicare virtuala a palariei. Inchis paranteza. Oare or fi existand oameni care sa faca asa ceva pentru un strain? Nu voi afla caci acum cei care ies pe porti sunt doar oameni ocupati, preaocupati si preocupati.

Varianta de avarie. Sa intru chiar eu in zona restrictionata zburatorilor si sa o caut. Pentru asta imi trebuie insa ceva autorizatie. Hai la informatii. Entschuldigung. Mama sus, eu aici. Ea asteapta, eu astept. Se poate curma asteptarea cumva? Paaaaai, as putea da un anunt la difuzor. Da, dar stiti, nu vorbeste germana. Nu-i nimic, va fi un anunt bilingv. Okeeeeeeiul meu, cam mut si fara vlaga. Mama a invatat engleza prin nepot. Ajutandu-l la lectii. Leaga cuvinte cat sa se faca ea inteleasa, dar cand e vorba de inteles ce zic altii, enigma ramane in general enigma.

Ma intorc la barele in semicerc, aud anuntul, nici macar eu nu recunosc numele. Vag familiar, dar atat. Totusi astept. Inca nimic. Mai trec 10 minute, adaugate la nu stiu cate altele scurse intre timp. Pana la urma revin la informatii. Entschuldigung, puteti repeta mesajul? Si vedeti ca numele e asta. Sigur ca da. Si imi zambeste indatoritoare. Inapoi la bare. Mesajul cu numele rostit rar, cu finalul incorect din nou, dar recogniscibil. Daca l-a remarcat, mama ar trebui sa tresara de data asta. Numai ca de atatea ori mesajele din aeroporturi se imprastie in fundalul sonor permanent si difuz. Sper, ca altceva nu pot face.

Aaaa, ba da. Uite pe cineva care s-a razgandit si nu mai vrea sa iasa. Un tanar. Si inca cineva care-l roaga sa-i deschida barele. Nu merge decat din interior. O doamna. Apelez la doamna. Ii explic situatia, zice ca da, da, o sa vada ce poate face. Da, da, atenta la porti ca sa poata patrunde inauntru. Usor absenta. Da, da nu-i de incredere niciodata. Dar hei! Daca ei o iau inapoi, de ce n-as lua-o si eu? La primii iesitori, profit si ma avant in spatele usilor inchise. Zona de recuperare a bagajelor. Coada uriasa la un ghiseu. Caut pe cineva in uniforma. O persoana cat mai oficiala. Nu-i nici una. Un om incarca plictisit bagaje orfane intr-un carucior. Hai ca el ma poate ajuta. Stiti, explic situatia. De partea cealalta sunt intampinata de o privire severa. Pe unde ati intrat aici? Gulp. Va aflati intr-o zona cu acces restrictionat, cum ati patruns aici? Indic cu degetul aratator si ezitant efractia. Urmat imediat de justificari la robinet. Dar… Mama, you see, an old nice lady! Aloooooone! Looooooost! Incruntatura ramane tot acolo, prezenta si in mustruluiala rostita cu accent strain. Mica lui razbunare de auslaender. Daca ma prinde personalul de securitate acolo, zdup la zdup cu mine. Gulp.

Si tulea pe portile de iesire. Mama draga, consolarea este ca vei calca pe urmele lui Tom Hanks. El parca, intr-un film, tot asa, a ajuns sa locuiasca in zona din afara granitelor a unui aeroport. Iarta-ma, dar nici de la inchisoare nu te-as fi putut ajuta.

Inapoi la informatii. Doamna imi zambeste fericita. Mama s-a prezentat la info point, a trecut si de controlul pasapoartelor, dintr-o secunda in alta tre’ sa apara.

Mai trec 5 minute. Suna telefonul, raspund, e mama disperata. Mama nu-i disperata niciodata. A fost profesoara de matematica, asa ca are solutii pentru orice problema, stie totul mai bine decat oricine, face totul mai bine decat oricine si se descurca in orice imprejurare. Dar acum parca ii simt lacrimile gata sa dea pe dinafara. La capatul puterilor si rabdarii, pierduta intre semne fara sens, blocata in fata unui Eingang. Nu, nu, cauta Exit, strecor eu in haosul de explicatii. Am cautat! Si a disparut! O intreb daca a trecut pe la recuperarea bagajelor. Da, si de acolo a mers mai departe si, si… Ii spun ca de acolo se vad portile de iesire. Inchide pe si, si. Astept si simultan caut in meniuri apelurile primite. Sa memorez numarul. Sa o pot suna si directiona. Si atunci aud un „Hai ca…”, iar restul se pierde in rumoarea din jur. E plin acum la sosiri. A trecut o ora. Mama imi povesteste cum a iesit din avion, s-a plimbat prin tot aeroportul, a ajuns la bancute si s-a oprit. Bine, dar nu ti-a zis sora ca trebuie sa treci de controlul pasapoartelor si de zona de recuperat bagaje? Aaaaaa, parca a mentionat ceva de ele, dar i-am zis ca ce imi tot spune acolo, las’ ca ma descurc si singura. Convinsa inca de inutilitatea indicatiilor primite. Ii arat cu mana scaunele pe care ar fi trebuit sa ma astepte. Ea continua sa povesteasca, nestavilita de nimic. A trecut prin atatea si acum are cui.

La un moment dat are o revelatie si se intrerupe. La ce bancute mi-ai transmis sa stau, ca acolo unde m-ai asteptat nu era nici una? Apoi continua netulburata povestirea. A gasit vinovatul.