Spartura Dracului din Peretele Dragonului

Legendele. Candva un drac a rapit o fecioara rea-rea din St. Wolfgang. Si-o fi zis ca-i a lui de drept. A zarit-o in curte, a coborat din vazduh ca un uli, s-a inaltat cu prada in gheare si a zburat cu ea direct spre Mondsee (lacul lunii). Numai ca imbatat de reusita sau de mireasma feciorelnica, sau poate – cine sa mai tina minte cum s-o fi intamplat patania – stingherit in zbor de zbaterea micii rautati, dracul cel prostanac s-a izbit direct de stancile zidului ridicat in fata lacului. Prostanac sta in documente, nu mi-am permis sa-l etichetez eu. Cu atata putere s-a lovit de pietre, ca a ramas gaura dupa el, gaura ce poate fi intrezarita pana in ziua de azi. Ba unii oameni, mai firoscosi, se jura c-ar distinge si sortul fetei. Mai ales cand vantul misca crengile unui copac crescut nu se stie cum la locul intamplarii.

Cica tot prin vremurile acelea de poveste, se aciuise intr-o grota din peretele respectiv si un dragon. Amarnic mai sufereau oamenii de la poale. Nu numai ca le manca toate proviziile, dar neindemanatic, nu avea tinta la focul aruncat pe nari, ce ba le ardea recoltele, ba ii lasa doar cu cateva scanduri fumegande din barci, ba le nimicea casele dintr-o rasuflare. Satenii l-ar fi prins ei, insa nu-i dibuisera vizuina. Pana cand un cavaler viteaz, in trecere pe acolo, s-a pus la panda, hotarat sa-l rapuna. Ba chiar si-a inaltat si un turn, din varful caruia a observat vreme indelungata peretele de piatra, pana cand, intr-o buna zi, a descoperit care dintre faldurile cenusii ascundea intrarea in pestera. A asteptat apoi ocazia potrivita si uzand de niscai siretlicuri pe care nu le-a impartasit nimanui, l-a ucis pe dragon. Loc cu ghinion pentru cei cu inima zbarcita.

Teama. Scancesc. Sunete mici, inaudibile, confirmandu-mi neputinta. O figura caraghioasa, intepenita intre stanci, cu un picior ridicat, tatonand in cautarea unui punct de sprijin confortabil, oprit de pantalonii cu patru kilograme prea mici la patru centimetri de platforma ce-ar cuprinde intregul varf de bocanc. Mintea pipaie gandul coborarii prin acelasi loc si disperarea isi face loc cu coatele prin vene, turnand plumb in calea ei. Paralizia panicii mareste spaima intr-o spirala vicioasa. Ma salveaza cei care vin de sus. Trebuie sa le fac loc si imperativul ii da branci fricii ce-nstapanise corpul si mintea. Dupa cateva ore, pe drumul spre vale, caut degeaba oprelistea ce pentru cateva secunde capatase dimensiuni de nedepasit. Fusese doar la mine in cap.

Sus pe creasta, usorul disconfort la lipsa oricarui obstacol in stanga sau in dreapta se amesteca cu betia cuceririi inaltului. Pe poteca, un temerar ce ne precedase isi pregatea aparatul de fotografiat. Amicul lui salta cu usurinta spre podetul de pe care urma sa-si arate barbatia. Floare la ureche. Sta drept si rade victorios de sus, in timp ce trecem pe langa ei. Poposim pe varf, admiram peisajul, golim punga cu merinde si la intoarcere o iau pe traseul urmat de cataratorul cel viteaz. Maini, picioare, toate-s bune ca sa ajung la capatul arcului de piatra. Nu are decat un metru, doi latime, si suprafata e usor inclinata. Dedesubt in stanga sunt stancile peretelui ce l-ar primi pe imprudent in taisurile lor cateva zeci de metri mai jos. In dreapta privirea cade si cade si cade pana se zdrobeste mult mai tarziu de verdele ierbii. Nu am teama de inaltimi. Dar picioarele se indoaie cuminti, ca doi lujeri de narcise obosite de cat au stat inaltate deasupra vazei. Imbratisez piatra. Lipita de ea si tot e prea indrazneata fotografia.

Cazna. E descurajant sa urci cu soarele batandu-te in spinare, uscand vlaga ce te-a impins s-o pornesti in sus. Avem insa noroc, poteca iese rar de sub umbrisul copacilor. E descurajant sa urci depasit in permanenta de cei ce vin in urma ta. Avem insa noroc, suntem ultimii. Toti austriecii coboara deja. E descurajant sa descoperi ajungand pe o culme ca ultimul urcus l-ai facut degeaba. Ca sa-ti continui drumul spre inaltimi trebuie sa cobori intr-o vale si apoi s-o iei de la capat cu asudatul si gafaitul. Aici ni se termina norocul. Pusesem cu candoare broboanele impodobind fruntile celor ce veneau de sus pe seama soarelui. Chiar ma gandisem sa-i consolez ca gata, de-acum nu mai au de mers decat la umbra. Dar nu, suntem pe o buza de caldare sparta si adanca.

Dincolo se poate ajunge doar trecand pe fundul ei. E o liniste de pe alte taramuri jos. Un loc in care civilizatia e un cuvant neinventat inca. Sunetul unei cascade sprintare se impleteste cu ciripit de pasari. Urcusul de acolo e bland la inceput. Poteca duce prin dreptul sparturii. De acolo se vede cea de-a doua poteca. Bine ca am intrebat inainte sa o incercam. Lumea urca asigurata cu franghia de la brau. Incet poteca indoaie un zig-zag pe peretele caldarii, iar pasii devin chinuitori. Muschii ajustati cu putin timp in urma pentru coborare refuza adaptarea la noul tip de efort. Cu fiecare pas, pitici invizibili ingramadesc balast in fiecare pulpa. Ei sunt o armata iar tu esti singur. Guliver nu le-ar fi facut fata. Devii un Sisif impingand bolovanul din propria fiinta.

Fata. I-am remarcat trupul longilin de cum ni s-a alaturat pe varf. Sosise cu doi austrieci ce-i aratau probabil frumusetile patriei. N-am zabovit cu privirea prea mult, nu se face sa te holbezi la oameni. Ne-a ajuns in valea izolata in care ne umpleam sticlele cu apa. A asteptat pana am terminat noi, si cu pas elastic s-a indreptat si ea spre suvoiul rece-gheata. Noi am pornit incetisor in ultimul urcus. Ne-a ajuns repede si a trecut inaintea noastra. Pret de cateva clipe am avut-o in fata mea. Picioarele lungi si drepte, pielea neteda, acoperita de puf. Tricoul rosu scurt lasa pielea de pe spate descoperita deasupra sortului. O dunga verticala neagra strica perfectiunea. M-am incruntat. O cicatrice? Apoi a pasit in soare si dunga s-a aprins aurie in valea ciocolatie de pe sira spinarii. Un firicel de sudoare, completand perfectiunea fara de cusur. Insotitorii ei ne-au ajuns aproape sus. Ii astepta intinsa pe o creanga de copac crescuta orizontal parca anume pentru ea. Pantera neagra.

Mocanita (partea a doua)

…

Doua lectii

A scris Klara despre tristele ei experiente in frecatul bancilor scolii romanesti, si prapastia uriasa dintre amintirile ei si ale mele m-a impiedicat sa-mi gasesc drumul printre cele povestite de ea. Mie mi-a placut enorm scoala, chiar daca am avut si destui profesori pe care daca-i adun la un loc obtin o colectie completa a slabiciunilor omenesti.

Dar am avut si destui profesori buni, unii fiind chiar de exceptie, luminandu-mi inca puternic gandurile la fiecare incursiune in trecut. Imediat dupa lectura textului Klarei, m-am oprit la cei din liceu, mai aproape de prezent, dar pana la urma am ajuns si la inceputuri si cu ferestrele deschise m-am apucat de smotru. Erau pline de praf intamplarile cu doamna mea invatatoare.

Care in amintiri exista ca tovarasa invatatoare, sau tovarasa pur si simplu, unica pentru totdeauna. Un apelativ deprivat de orice inteles ideologic pentru un copil, fiind doar un cuvant oarecare, ca tanti sau nene. “Doamna invatatoare” mi-e straina, o haina imprumutata, “tovarasa invatatoare” e cea la care se incalzeste inima.

O chema Andronache Maria, cred ca era moldoveanca, copiii ii erau deja adulti si desi trebuie sa fi avut multe generatii inaintea noastra nu-i secase dorinta de a ne deslusi tainele cititului, scrisului si socotitului, si nici nu i se topise rabdarea necesara pentru a ne struni neastamparul. Avea parul coafat intr-un permanent larg, se imbraca doar in fuste, majoritatea in carouri, avea bluze pe gat, iar iarna purta caciula si in clasa.

Ii erau dragi copiii silitori, dar cred ca nici cei slabuti nu o lasau indiferenta. Prin clasa a doua a facut un experiment in care ne-a cuplat un premiant cu cate un copil fara note de trecere. Ne faceam temele si invatam impreuna.

Dar oricat ar fi tinut la ceilalti copii, febletea ei eram eu si prietena mea cea mai buna. Mama ei era doctorita si desi am avut inca de atunci impresia ca era mai importanta decat oricare alt parinte din clasa, ea si-a luat notele pe merit. Ca si mine de altfel, clasele primare reprezentand momentul meu de glorie scolara, cand am avut 10 aproape pe linie. Eu si Daniela, tinandu-ne de mana si in pozele cu coronita, dar si dupa scoala, fie in fata blocului ei, fie acasa la mine. In toti cei patri ani, tovarasa ne-a iubit mai mult doar pentru ca sugeam ca buretii tot ce ne invata, dand un inteles muncii ei.

Am multe amintiri amestecate. A fost bolnava la un moment dat si a suplinit-o cineva. Tin minte ca desi nu mi-a displacut noua invatatoare, mi-a fost dor de tovarasa mea. Pentru o serbare am vrut sa regizez Alba ca zapada, nu m-a lasat si am fost foarte suparata pe ea. Ne-a invitat si la dumneai acasa, ne-a servit cu prajitura si suc si mie mi s-a parut foarte normal ca locuia intr-un apartament la fel ca al meu sau al Danielei.

Franturi dintr-un amestec de impresii vagi, cu detaliile sterse. Nu prea tin minte lectiile de la clasa, nici momentele in care am iesit la raspuns. Dar mi-au ramas clare, de parca s-ar fi intamplat azi dimineata, doua lectii de viata pe care atunci nici macar nu le-am inteles. Una de fapt nu si-a dezvaluit inca talcul.

*********

Mama a fost profesoara de matematica si obisnuia sa-mi arate si alte moduri de rezolvare a problemelor in afara celor predate de tovarasa invatatoare. Intr-o zi am iesit la tabla la o problema careia i se potrivea una din rezolvarile mamei.

Nu stiu exact ce s-a intamplat. E posibil sa fi fost mai complicata decat rezolvarea uzuala, e posibil sa n-o fi explicat eu bine. Sau poate pur si simplu invatatoarea mea nu s-a putut concentra in clipa aceea suficient ca sa inteleaga ce scriu eu la tabla. Mi-a zis ca nu-i bine ce fac si m-a trimis la loc.

Matematica a fost intotdeauna o apa limpede pentru mine. I-am dibuit toate stancile de pe fund de la primele lectii. Am inceput sa ma cert. O fetita cu codite impletite, cu bentita alba, strigand furioasa la femeia de la catedra. Solutia mea e buna, iar daca ea nu o intelege, asta se intampla pentru ca e ea proasta, ca daca ar fi fost desteapta atunci ar fi facut o facultate, ca mama, nu ar fi ramas doar cu liceul pedagogic. Abia apoi m-am dus la loc, fara sa regret o vorbulita din cele rostite.

Rationamentul mi-a apartinut, ai mei acasa nu sustinusera niciodata asa ceva. Am pus cap la cap informatia ce o aveam, alaturata indemnului inocent sa studiez ca ajung desteapta.

Am ajuns acasa cu o nota in carnet prin care mama era rugata sa se prezinte la scoala. A venit, a discutat cu invatatoarea, si-o fi cerut si scuze. Acasa mi-a explicat ca am gresit, dar n-am crezut-o si nu m-am cait pana hat cand tovarasa nu-mi mai era invatatoare.

Si cu toate acestea, tovarasa nu mi-a purtat pica si a tinut la mine ca si pana atunci. De parca n-as fi zis nimic.

*********

A doua intamplare s-a petrecut in clasa a patra. Faceam sport cu o profesoara careia ii eram antipatica dintr-un motiv ce-mi scapa. Poate pentru ca eram un copil prea cuminte. In ultimul trimestru am lipsit in ziua cand a dat proba de rezistenta cu restul clasei. M-a chemat intr-o dupa amiaza la o ora a celor de la gimnaziu ca s-o dau singura.

Nu avea cronometru la ea si cum o colega de-a mea ce locuia chiar langa scoala se juca in fata blocului, a chemat-o sa alerge cu mine. Etalon. Colega era chiar cea care scosese cel mai bun timp la ora. Proba a constat dintr-o tura in jurul curtii scolii. Penelopa era buna la sprint, dar pana sa inchei tura am reusit s-o intrec.

Profesoara suspicioasa m-a anuntat direct ca am trisat. Ca in spatele scolii o mituisem pe Penelopa, asa ca se oprise si ma lasase sa termin prima. Am primit 8 si mi-a stricat sirul de decari, pe care Daniela il avea inca intact.

In penultima saptamana de scoala, la ora de istorie, tovarasa invatatoare i-a ascultat pe ultimii copii care nu aveau inca doua note. Era deja atmosfera degajata, mirosind a serbari, caiete de amintiri, despartiri. Daniela, spune mai departe te rog. S-a ridicat incet in picioare si pentru prima data am auzit-o balbaindu-se. Citise lectia, dar nu o invatase. Unele lucruri si le mai amintea, altele nu. A primit 8 si peste o saptamana eram iar alaturi amandoua cu coronitele in cap, ca si in cei trei ani dinainte.

Acuzatia profesoarei de sport ma usturase rau. Poate Penelopa nu alergase ca la ora, dar eu luptasem cinstit. Insa invatatoarea mea n-a avut cum sa stie ca mi se facuse o nedreptate. A corectat-o crezand ca face altceva. Si corectand-o, a facut ceva resimtit de Daniela tot ca o nedreptate. E drept, nu raspunsese decat de 8, dar daca as fi fost si eu ascultata, n-as fi luat mai mult.

Intamplarea m-a framantat si ma framanta inca. Mi se pare o lectie foarte importanta, pe care nu am voie sa o uit, dar ce anume trebuie sa invat din ea nu stiu. Nici astazi.

Conspir

Trecute-s vremile cand eram putintei si ne stiam toti si vorbeam zilnic in fata automatului de cafea din holul de la etajul intai al castelului. Gata, de-acum am crescut si ne gasiti in cartea cu Dilbert. Atata lume s-a strans aici ca de nevoie ne-am reorganizat si fac parte dintr-un grup ce a pornit ieri cu avant scrierea unui nou episod. Din Dilbert.

De fapt grupul exista dinainte, de doua saptamani tin si eu de el. Grup serios fiind, ne trebuie un nume cu ecou in afara, sa tot rasune in urechile clientilor cand il aud. Colegii de grup mai tinusera sedinte, intorsesera si pe fata si pe dos, chiorandu-se prin toate ochiurile la o sumedenie de nume, care mai de care mai serioase. Sau mai nastrusnice. De exemplu ColegulCelHaios vrea neaparat ceva cu aliensi in nume. Dar departamentul de marketing a strambat din nasurile lor de fete dragute la toate propunerile. Si la a ColeguluiHaios. Sau nu numai la a lui.

Punct mort. Din care am pornit la sedinta de ieri, presati de urgenta alegerii unui nume pentru a primi pe server folderul alocat grupului nostru. Si a venit seful, care este o minune de baiat, cu o propunere bine gandita, care sa exprime succint cam tot ce facem. Pe scurt, ASC. Nesigur daca de aceasta data va fi pe placul marketingului. ColegulCareRosesteCandVorbeste a exprimat evidenta ca nu-i bai daca marketingul zice nu. Putem avea doua nume, unul intern si unul extern. Mda, asta nu seamana cu Dilbert, dar mai avem timp sa invatam.

Colegii s-au straduit. Au batut campii un sfert de ora in incercarea de a gasi un nume catchy pana cand nefericirea intinsa pe fata sefului n-a mai putut fi ignorata. S-a asternut tacerea si seful foindu-se pe scaun ne-a intrebat.

Na, ce facem? Ramanem la ASC?

Am dat din cap in cor.

Cum, ColeguleHaios, si tu esti de acord?

Da, sigur.

Stralucind atat de tare ca ne-a zgariat cu razele din centrul carora ranjea spre noi.

ASC stands for Aliens Subversive Conspiracy.

Piatra soarelui

…

La mall la Vatican

Stralucesc. Bine, acum s-a mai estompat putin, ca a trecut ceva mai mult de-o saptamana, dar daca de 10 zile incoace ati observat o aura izvorand din ecran atunci cand ati deschis acest blog, nu vi s-a parut. M-a sfintit papa.

A tooooot venit pe culoarul dintre stranele bazilicii San Pietro, chiar de Sanpetru, tremurand si sovaind – batranetea nu-i usoara nici pentru unsii lui Dumnezeu, ii dau o bila rosie ca nu acorda sprinteneala pe pile – pe mine incepuse sa ma doara mana tinuta sus cu aparatul foto si intr-un tarziu a aparut. Erau la rand cei de pe partea cealalta, i-am facut repede o poza neclara din profil in timp ce-si indreptau reciproc mainile, el spre oameni si oamenii spre el, apoi s-a intors incetisor a facut 3 pasi spre noi si patruns de propria-i menire si-a ridicat bratele sa ma sfinteasca. L-am privit drept in ochi. Straluceau de o multumire usor naiva.

Mi-a amintit de Paul. De carnaval s-a costumat in vrajitor si daca pana in ziua Faschingului, mantaua si palaria cu stelute argintii statusera neatinse pe umeras si pe dulap, dupa aceea, de cum ajungea acasa de la gradinita le imbraca rapid. Se plimba plin de importanta prin bucatarie, verificand cu coltul ochiului falfairea mantiei pe umbra de pe perete, se oprea in fata mea, inalta usor barbia, inchidea ochii pe jumatate si cu cea mai serioasa mina din lume isi ridica bagheta de hartie cu steluta albastruie in varf cu ambele maini intinse inainte si se concentra asupra vrajii. Se uita la mine, dar privirea luneca pe langa, de parca as fi fost mult prea insignifianta ca sa ma observe. El in schimb merita toata admiratia cuvenita celui mai maret dintre vrajitori.

Asa si papa. Toti oamenii aceia stransi ciopor in stanga si in dreapta, catarati unii peste altii – da, da, m-am urcat pe scaune si cei din fata mea se imbranceau entuziasti sa prinda o poza cu sfantul parinte, mai cazand, mai tragandu-i pe vecini de haine ca sa se inalte ei – nu erau pentru el decat confirmarea propriei staturi. Care e surprinzator de mica, in caz ca vreti sa stiti. Cel putin jumatate de cap sub mine.

Aparatul meu inca se mai incarca dupa ce blitzuise la fotografia de mai sus atunci cand alaiul s-a urnit mai departe. Asta e. Sunt un paparatz execrabil. Asa s-a incheiat balciul. Daca nu mai socotesc si aparitia de la etajul 5 (cred), de la fereastra cu covoras rosu.

Balci pe care l-am asteptat cu mare nerabdare dupa ce am primit anuntul de la organizatorii concertului ca pentru a compensa anularea cantarii noastre in timpul slujbei papei, putem asista la ea primind atatea bilete cu locuri foarte bune cate sunt dorite, cu intrarea asigurata fara controlul de securitate al cozii oamenilor de rand. M-am inscris dupa o foarte scurta ezitare.

Pe 29 iunie la 7:45 eram la intrarea din spatele bazilicii, incolonati, alaturi de maicute purtand cele mai diverse uniforme, incolonate si ele. Garda elvetiana era la post, declansand nebunia vanatului de poze. La 8:30 a venit un om in costum negru si coloana de oameni a luat-o in urma lui printre coloanele de piatra spre intrarea principala. Printr-un filtru tot am trecut. Ceva reprezentant al Austriei la Vatican, care fusese cu o seara inainte si la concert l-a luat pe dirijor langa el si l-a pus sa ne identifice. Care oi tinem de turma lui si care nu. M-a mirosit cumva ca nu-s copil al Alpilor, dirijorul dadea debusolat din cap, prea multa lume se inghesuia sa treaca mai departe cu bilete rosii in mana. Dar dupa o scuturare energica si aprobatoare din cap din partea sefului mi s-a permis sa ma strecor spre intrare.

Crosul Vaticanului s-ar putea numi ce am facut mai departe vrand sa ajung ghida din urma si pe cuvant ca mii de participanti au luat startul la el. Avantul mi-a fost frant brusc inauntrul bisericii. Stooooooop! Unul din oamenii in costum negru. Urias, sever, necrutator, prea bine cunoscator de tertipuri, cu privirea laser patrunzand in adancul sufletului si intiparind acolo te-am citit din prima. Yes, but you see, that lady, our guide… Please step aside. Un please la minus treizeci de grade, cu crivatul la apogeu.

Fac o paranteza explicativa. Inauntru sunt patru zone in care se poate asista la slujba. Cele doua cu scaune in loc de strane, la intrarile carora stateau cerberii neinduplecati si neinduplecabili, si cele doua din lateral, din spatele stalpilor, unde are acces in picioare lumea fara bilete. Aside indica zona aceasta din stanga locurilor spre care salta vioaie si deja departe coada de cal blonda a ghidei noastre ce flutura pe sus teancul de bilete care ne-ar fi permis sa intram.

Un cor si o orchestra impinse de catre cei venind din urma spre o trecere blocata. Dop ne facusem. Iar ceilalti carii. Am putut constata prin contact direct ca prelatii au pe sub sutane coate netocite de studiul textelor sfinte, de o dexteritate surprinzatoare pentru niste oameni aplecati mai mult spre chestiunile spiritului.

Am vazut candva la stiri deschiderea unui nou centru comercial. Primele achizitii dinauntru, in numar limitat, se puteau face pe gratis. A spart lumea geamurile incercand sa prinda pomana. Iar eu m-am simtit prinsa in stirea din televizor cand a revenit ghida si ne-a impartit biletele. Fara cioburi, din lipsa de vitrine. Calugarite aprige dand ghionturi sa prinda un loc mai bun. Oameni piosi zece minute mai tarziu sarind in clipa aceea peste scaune. Aplecandu-se, intinzand mainile printre corpuri si inclestandu-le pe un spatar sau un picior de fier, garantie a obtinerii unei pozitii cat mai centrala si mai in fata. Mai apoi, dupa ce locurile fusesera deja ocupate, cate o novice inainta sfioasa indicand cu gesturi de o eleganta masurata si clipind din gene – fara succes totusi, oamenii in negru sunt mai duri decat inamicii lui Bourne – uite, cred ca acolo e un scaun gol. Acolo nefiind bineinteles nici un scaun gol.

Si pentru ce? Ca sa doarma apoi pe aproape toata durata slujbei. Nu pot crede ca m-am nimerit langa singura persoana motainda din cei 30000 adunati inauntru (dupa spusele ghidei, wikipedia indica 60000 la capacitate). Intr-un fel e de inteles. Posesia biletelor rosii ne-a indreptatit la primirea cate unei brosuri cu textul integral al slujbei, inclusiv toti psalmii inclusi in program. 30000 de voci cantand in cor ar fi trebuit sa cutremure sarcasmul meu si sa-l faca faramele. Si sa-l si sufle pana-n Tibru. Nu s-a intamplat. Am fost doar cateva grupuri razlete cu vocile pierdute in rumoarea generala.

Papa, asezat pe scaunul al sfant, a citit de pe foi. Apoi a hirotonisit treizeci si ceva de arhiepiscopi din lumea larga. Atunci am aflat ca restul spectatorilor erau suporterii inflacarati ai respectivilor. Cele mai originale aclamatii, un fel de chiu-chiu-chiu-chiu-chiu le-a primit Philippe Ouedraogo din Ouagadougou. Concursul decibelilor a fost pierdut de maicutele poloneze, prinse mai tarziu pe strada la poza de grup, acoperite complet de galeria new-yorkezului Thimothy Michael Dolan. Uralele s-au auzit si la prezentare si la primirea colanului de arhiepiscop. A urmat indepartarea temporara a scaunul sfant carat in culise de patru dintre oamenii in negru. La impartasanie, fetele noastre ce intrasera cu esarfe peste umeri, au uitat de ele si asa dezgolite s-au aplecat smerite in fata preotilor ai caror ochi au avut acces nestanjenit spre valea formata sub maieuri. Unul n-a protestat si unul n-a rosit. Si-au vazut de treaba pana la capat si s-au intors pe scena altarului zambind subtire, impreuna cu ei revenind si scaunul sfant, carat de aceiasi oameni in negru. Agnus Dei si basta.

Sunt atee, dar respect credinta celor care o au. Cant la toate sarbatorile mari in biserica si evlavia oamenilor ce asista la slujba se infasoara placut in jurul meu. E palpabila, se ghemuieste in palma si e buna. La Vatican insa, poate  doar lumina stracurata prin vitralii sa fi amintit de pacea cucerniciei.

Am asistat la un spectacol furator de ochi cu sclipiciul cel mai ieftin, mama si tata tuturor reality-show-urilor, nu numai acceptat, dar si incurajat de un papa afisand o multumire senila. Nu, n-as fi vrut sa-l ratez pentru nimic in lume. Ca spectator avid al comediei umane, greu as fi gasit o reprezentatie mai reusita.

Pe drumul de iesire, am remarcat o scena ce se petrecea departe de grosul multimii. Un elvetian din garda isi prezenta legitimatia de lucru unui om in negru la un punct de control. Venise la serviciu. Ca atatia alti angajati ai zilelor noastre. La costum si cu servieta. Aceasta e realitatea Vaticanului.

Salt

Stropi, unul langa altul, zi dupa zi, ploua ca in Noua Zeelanda, unde ploaia e adevarata, apa sapand la fiecare cusatura de fas, de pelerina, de umbrela pana cand primul strop strapunge victorios si ii trage si pe ceilalti dupa el, udand apoi hainele lipsite de aparare si patrunzand suvoi rece pe pielea calda, placut racoritor la inceput dar agasand un minut mai tarziu ca orice lucru ce nu mai inceteaza, lipind incetul cu incetul hainele reci de piele, parul de frunte si de gat, cu picurii agatandu-se de gene ca sa lunece imediat pe obraji, lacrimile dulci ale altcuiva, dar stai afara sa i le plangi pana la capat, afara unde miroase a viata subpamanteana si a verde, a rame si radacini de flori, ce usor uitam de ancorele fiintelor vegetale furati de risipa de culori de la suprafata, ploaia nu ne corecteaza amnezia, ploua pana cand ni se intipareste totul bine in minte si pana cand pamantul nu mai poate sa-si tina respiratia, lasand usurel sa iasa aburi pe toate narile, foste intrari in case de cartite acum sinistrate, si ceata taie de pe harta careul in te afli, uite dincolo de gardul viu marcat de pomi rari se termina pamantul in contururi nesigure, ce mica s-a facut lumea.

Buna ziua domnule nor, iti ridici palaria din cap cand treci dintr-un salt pe langa cel mai mare dintre ei.

Ce multa e lumea, oameni miscandu-se aparent brownian, cautandu-si de fapt steguletul, al tau e verde de fir de iarba proaspat iesit din pamant, flutura colo peste campul de capete de oameni, in ureche se aude un picamer daca ramai in urma, ce se intampla zice din ochi domnul in varsta care ti-a facut aseara cinste cu o cina, nu stiu ii raspunzi din umeri si alergi ciocnindu-te de oamenii care alearga si ei in toate directiile, fiecare cu receptorul radio la gat, dar nu e un semn bun de recunoastere, tot de steguletul prazuliu fluturand la capatul de sus al antenei trebuie sa te tii, cu capul turela sa nu pierzi nimic din tot ce te inconjoara, aici au trait oameni pe care-i cunosti atat de bine, le-ai citit povestile de zeci de ori, acum mana sus tzac pe butonul aparatului foto, si ecoul raspunde din toate partile si nu se mai stinge, do you think i’m a freak se ratoieste un centurion la o fata, sau poate e soldat de rand, si-a ales gresit meseria, colegii lui sunt cu celularele la urechi, mai sfasie aerul cu spada scoasa din teaca pentru alungarea plictiselii, au toti brate si picioare frumoase, cu muschii reliefati clar ca pe o harta anatomica, aici e vara, si fetele si-au lepadat hainele, muschii le tresar delicat pe picioarele fine, omoplatii gratiosi separati prin bretele subtirele de ceafa cabrata rasat stralucesc cald auriu, esti frumoasa iti spune tanarul tulburator de frumos, par negru ondulat, ochi negri, am pixuri de vanzare, doar 5 euro bucata, eziti, banii merg in contul copiilor flamanzi din Africa pluseaza el, barbatii de aici te pun in fata unor alegeri imposibile, sa fii proasta sau lipsita de suflet, transpiri si naclaiala ce-o porti de dis de dimineata printre ruine se mai ingroasa cu un strat si atunci te gandesti.

Mi-a fost dor de ploaie.

De ce ma asurzeste tacerea

Unei fete i s-a intamplat ceva, doar ea stie ce. A hotarat mai apoi la intamplare care ar fi vinovatii, i-a bombardat cu emailuri debordand de ura si a refuzat sa le explice ce se intampla, pastrand secrete detaliile supararii ei.

Intr-o tara normala, asa ceva ar fi deja nefiresc. Dar fata traieste in Romania, locul unde oamenii nu ies la manifestatii impotriva celor ce incalca legea ci pentru sustinerea lor. E locul unde nu se mai aude decat vocea isterica a nerusinarii, caci restul lumii tace coplesita, asa cum au facut si victimele nestiutoare si nepricepatoare, alese dupa criterii necunoscute de aceasta fata.

N-au facut nimic gresit sau daca au facut nu stiu ce, dar tac si se ascund de parca ar fi vinovati. Asa ca fata a trecut la amenintari private si denigrari in public, deocamdata incurcate in voaluri. Ce fac ei? Tac si mai apasat, ascunzandu-se si mai adanc, soptind speriati in tarcul fricii in care te trimite orice actiune careia nu i se vede logica. Devin complici la propria stigmatizare din exces de bun simt.

Ea e una, ei sunt multi. Dar vocea ei rasuna tot mai puternic in lipsa unui zgomot de fond cuviincios. Iar apoi ma mir cand oamenii imi spun tristi ca Romania de azi e o tara de tupeisti pusi pe galceava. Nu, nu,  mi se zice, s-au schimbat mult lucrurile fata de cum le-ai lasat cand ai plecat. Valorile morale nu mai stau in picioare. Nimic nu mai e la fel. Ce stii tu ce inseamna sa traiesti in Romania de azi?

Stiu. Stiu ca majoritatea muta se jeneaza sa-si alature vocile cu cele ale arogantilor lipsiti de respect. Asa au ajuns sa-mi crape timpanele de vacarmul strident al intolerantei extreme minoritare. Al unui singur glas daca privim lucrurile de aproape. Mi-a ajuns atata tacere.

Intens

Opt coruri, fiecare a cinci persoane. Asezate sase in altarele laterale plus doua in fata. De acolo din fata incepe, o altista in stanga, o soprana in dreapta, cu corurile lor alaturandu-li-se treptat. Si apoi muzica se intinde spre inapoi, prinzandu-i pe enoriasi in centru.

Cand ne-a spus Michael ca vrea sa faca o piesa pe 40 de voci, am simtit imboldul sa ma dau mare.  Doar pentru ca suna impresionant, mai ales ca am fost exact 40 de oameni. Acum dupa, nu mai vreau decat sa impartasesc o traire unica, ce a intrecut in intensitate orice cantare de pana acum, cu toate ca a iesit departe de perfectiune.

Piesa e dificila si in intonatie, dar mai ales ritmic. In partituri, notele noastre au aparut cu masura fixa, dar din felul in care curge muzica am o vaga banuiala ca a fost compusa complet fara masuri. Corurile canta pe rand, se impletesc, se ingana, se parasesc unul pe celalalt, fara repere pentru celelalte. Fiecare voce pluteste singura, nesprijinita de nimic, cu ruperi continue de ritm, ce duc aproape spre imposibil atingerea interpretarii de mai sus.

Dar lui Michael, incapabil sa iasa de sub vraja tesuta de moteta compusa se pare pentru aniversarea varstei de 40 de ani a reginei Angliei, Elizabeth intaia, nu i-a pasat ca nu toti cei 40 de cantareti isi pot stapani firul lor de melodie. Pentru o zi speciala – azi a fost resfintita dupa renovare biserica unde cant la sarbatorile mai mari – a tinut sa creeze o atmosfera eterica si precizia n-a fost unul din ingredinentele indispensabile.

Noi am cantat piesa putin altfel decat in inregistrare. Ca sa se potriveasca distributia cu restul pieselor din program, o parte din voci au fost interpretate instrumental. Am avut chiar si o figuranta. Lisa, soprana din corul meu, a venit fara voce, desi regula e ca in astfel de situatii il anuntam pe Michael ca sa ne gaseasca inlocuitor, si pe la minutul 3 al inregistrarii, unde ramane una dintre putinele voci care asigura plutirea muzicii, ea a tacut. Am preluat-o din zbor la repetitie, dar nu-s soprana, pe acute m-a tradat vocea, asa ca pana la urma micuta si dragalasa Eva, a trecut de la suflatul in trombon direct pe inaltimi vocale angelice si a salvat atmosfera.

Auditoriul a fost coplesit. Din franturile de povesti prinse la final, muzica i-a invaluit din toate partile, inaltand o a doua biserica de sunete in interiorul celei zidite. I-a infasurat si a iesit din pereti, inundand totul in ecouri sublime. Pentru noi insa a fost cu totul altfel. Timp de 10 minute, toata fiinta ni s-a concentrat in voce. Cautandu-le pe celalalte, intinzandu-ne ca niste panglici simultan oarbe si atotvazatoare si lasandu-ne clatinandu-ne complet epuizati la stingerea ultimului acord.

Am inceput sa tremur si sa-mi percep celulele reluandu-si corporalitatea cu furnicaturi. Si apoi am simtit toti nevoia sa ne cautam unii pe ceilalti din nou, pe picioare de data asta, sa ne zambim si sa ne dam mainile, strangandu-le cu bucuria, respectul, onestitatea si entuziasmul dobandite prin experienta unica la care tocmai fusesem partasi.

Pentru un camelutz drag

Stie el de ce.

PS: Thanks Mel, de la tine am “furat” linkul.