Arhivă pentru Martie 2008

Aducere aminte

Motto: Voi cei ce scrieti azi lucrari de diploma, nu pierdeti speranta ca intr-o buna zi vor fi citite. 😉

Un an intreg a umblat cu capul nu in nori, ci in problema lui. O visase; o rasucise pe toate fetele la inganarea zilei cu noaptea, nici treaz, nici dormind; cand fetele incepusera sa se arate de sub blanuri si paltoane, privise prin ele, vazand doar posibilele formule in care ar putea incorseta o solutie; se plimbase pe langa stranduri pline ochi, inotand intre ramuri ale algoritmului ce parca-parca prinsese contur; sperantele cazusera apoi lunecand leganat pe frunzele galbene; deznadejea trezita de verificari ce-i infirmasera ideile picurase in suflet ca ploaia pe umbrela sub care alerga seara zgribulit spre camin; pana la urma avantul i se topise printre fulgii de zapada supti de firele pulovarului gros de lana de indata ce ajungea la caldura bibliotecii. Si tocmai atunci s-au cristalizat frumos pasii conducand direct spre rezolvare.

Se inscrisese la doctorat convins ca matematica va avea mai putine probleme neelucidate dupa ce-si va aduce si el contributia. Plin de entuziasm citise carti si publicatii. Batuse apoi sfios la usa cabinetului profesorului pe care avea onoarea sa-l aiba ca indrumator, o somitate spre amurgul vietii. Cu vocea tremurand de emotie ii ceruse o tema de cercetare pentru doctorat. Insistase timid ca vrea ceva serios si important. Profesorul cautase in teancul de pe birou. „Uite aici o problema, fara solutie deocamdata.” Si-i inmanase cateva coli mazgalite cu incercari recente de dezlegare. Flatat, studentul zburase spre cea mai apropiata sala de seminar libera si pusese febril datele initiale pe tabla. Iar acum, un an mai tarziu, statea din nou in fata usii profesorului, cu foile batute la masina legate intr-o coperta de carton.

Batu la usa cu aceeasi sfiala si patrunse smerit in micul birou. Nu mai vorbise cu profesorul intre timp si acum ii intinse emotionat rezultatul muncii din ultimul an. Profesorul ii lua absent lucrarea: „Sa stabilesti o zi pentru examen, inainte de incheierea semestrului.” Studentul ingaima ceva, astepta inutil un semn de interes si pana la urma iesi pe coridorul pustiu. Zilele pana la sustinere trecura incet si fara vesti. Se prezenta dimineata la sala de examen in cele mai bune haine. Expuse convingator rezultatele tezei unei audiente plictisite, cu unul-altul verificand din cand in cand trecerea timpului. La sfarsit primi nota maxima, o diploma si o strangere de mana ca rasplata.

Viata il purta pe la alte universitati, prin alte tari, unde a intrat pe alte specializari. Lucrarea de doctorat ramasese pe un raft sa stranga praful. Dupa patru ani mai facu o incercare de a o scoate din uitare, intr-un articol care nu avu nici el mai mult rasunet. I-a pus cruce si si-a vazut de cercetarea ceruta la institutele pe la care s-a perindat.

Pana intr-o zi cand la o conferinta un coleg de breasla le expuse tuturor o problema. Stia ca exista solutie, un japonez ii demonstrase existenta in urma cu 10 ani, dar ar fi avut nevoie de un algoritm de generare a ei. Iar daca onorata audienta ar putea sa acorde problemei un pic de atentie pe viitor, le-ar fi recunoscator. „Exista deja un algoritm, l-am descris in teza de doctorat”. Si cu o singura fraza, solutia lui, necitita pana atunci poate de nimeni, a devenit una dintre cele mai citate din matematica, iar el l-a eclipsat pe japonezul ce cam in acelasi timp studiase aceeasi problema dar nu facuse drumul pana la capatul solutiei.

A scris apoi un nou articol, in care a dat obiectelor construite de metoda lui numele profesorului. De atunci, de cate ori povesteste istorioara, mentioneaza ca gestul este expresia recunostintei simtite din momentul in care a inteles ce mult datoreaza ideilor primite de la indrumatorul sau. Dar cunoscandu-l acum pe cel ce a fost student in urma cu 40 de ani, nu pot alunga umbrele unor dubii. Si stau sa ma intreb. I-o fi fost usor profesorului ca in ultimii patru ani de viata sa vada inflorind un concept ce-i purta numele si care zacuse zece ani ascuns ochilor publicului doar pentru ca el nu-i intelesese importanta sau pentru ca habar nu avusese de existenta lui?

Rendevous cu Rama

120px-rama_copy.jpgCand au trecut ramanii pe langa noi mi-au intors lumea pe dos. Pana atunci, ca ne razboisem, ca ii inrobisem, ca facusem federatii, ne trasesem de sireturi cu toti extraterestrii ce se nimerisera prin preajma. O bataie pe umar, cateva bombe, o privire chiorasa, o strangere de tentacule, ei fusesera interesati de noi si noi de ei. Dar apoi au venit ramanii. Si au trecut imperturbabili pe langa pamant fara sa le pese de agitatia noastra. Iar noi, neputand crede ca da, exista fiinte in universul asta pentru care nu contam, am incropit repede de-o expeditie sa-i prindem din urma si sa fluturam din maini in fara lor, oferindu-ne sa corijam scaparea senzorilor: „Uitati-ne! Suntem aici!”. Ramanii ne-au ignorat mai departe, desi cativa oameni au patruns in cilindrul urias ce luneca tacut spre soare. Crema inteligentei umane, cercetatorii astia s-au apucat sa scocioare in lumea enigmatica intinsa in interiorul cilindrului, in cautare de raspunsuri. Au dat doar de intrebari, iar sensul existentei lumii le-a ramas ascuns. Au scrijelit imperceptibil la suprafata misterului ramanilor si zoriti de iminenta trecerii pe langa soare au parasit lumea aparent familiara, dar in fapt profund straina.

Ei, oamenii de stiinta, au ramas macar cu toate mostrele adunate in luna aia de explorare, material de studiu pentru cateva sute de ani. Dar eu? Mi-am vazut pe neasteptate insignifianta si am ramas singura cu aceasta teribila cunoastere. Am simtit amaraciunea insetatului cand ajunge langa un put fara ciutura. M-a sufocat inutilitatea cautarii de raspunsuri cand nu stii inca intrebarile. Si am fost strivita sub imensitatea milionului de ani calatorit de nava spatiala. Suntem prinsi in capcana efemeritatii noastre.

Eu cred ca am crescut mare abia dupa rendevous-ul cu Rama. Si mai cred ca Arthur C. Clarke (1917-2008) a fost un raman ratacit in mod inexplicabil pe Terra.

Charm included

Nu sunt simpatici elvetienii astia?

Cu Euro 2008 apropiindu-se rapid, ce fac ei? Se apuca de analize. Sunt gazde? Sunt. Trebuie sa fie ospitalieri? Trebuie. Si chiar daca asa, ochiometric, ar parea ca sunt perfecti, analiza a dezvaluit altceva. Turismul elvetian sufera adanc. Degeaba-s camerele frumoase, curate, luminoase, cochete. Degeaba se ling opaspetii pe degete dupa ce au lins si farfuria servita cu amabilitate, politete si respect. Turistul carcotas nu e multumit de lipsa empatiei in relatiile cu gazdele elvetiene.

Asa ca, foarte seriosi, elvetienii s-au pus pe lucru. De fapt s-au pus cu burta pe carte, mare parte din personalul hotelurilor, motelurilor si pensiunilor ce se vor umple la vara cu fotbalisti si suporterii lor, participand acum cu vrednicie si entuziasm la cursuri in care li se preda cum sa fie prietenosi. Piturca poate sta linistit de-acum. Nici o privire rece aruncata de o camerista sau un ospatar nu va intuneca buna dispozitie din sanul echipei noastre nationale. Elvetienii vor da dovada de o ospitalitate si serviabilitate fara cusur. Charm included.

Romantism desuet

Impartita intre uriasa biblioteca a tatalui meu si filmele gen telecinemateca in alb-negru pe care aveam un talent incontestabil de a nu le rata indiferent de ziua si ora la care le programa tvr1, ideea mea despre dragoste, barbatul ideal si romantism s-a infiripat oarecum fara vreo tangenta cu realitatea plina de hormoni a colegilor de facultate/serviciu/timp liber in mijlocul carora viata m-a azvarlit fara mila in clipa in care la 18 ani am decis sa-mi proclam o relativa independenta si am ales sa studiez in alt oras decat cel in care copilarisem.

Si cum aceasta decizie a insemnat simultan si schimbarea bibliotecii curente, precum si renuntarea la binefacerile aduse de tubul catodic, nu-i de mirare ca m-a nedumerit disparitia brusca a iubirii ca-n povesti. Sperand la fiecare colt de strada sa dau nas in nas cu ea, am continuat neistovita s-o caut. Fara succes insa. Pana ieri, cand rapusa de o gripa rebela, am luat un film descarcat legal (din motive de expirare a copyright-ului) de pe net.

Un western, sugestiv intitulat „Ingerul si omul rau”. Mai intai apare omul rau. Pe cal, ranit, frumos cu ochii lui albastri. Sau na, asa mi-am imaginat din griul deschis al imaginii in alb si negru. Apoi apare fata, trimisa de tatal ei sa-l ajute pe bietul om rau. Si cand se apropie si-i desluseste trasaturile sub palaria de pistolar trasa pe ochi, camera ramane pe chipul ei profilat pe cerul cu doi-trei nori de vreme buna si privirea i se pierde si atunci stim ca desi are parul negru, ea e ingerul. Ochii ei sunt tot albastri.

Din momentul acesta am fost cucerita si filmul nu m-a dezamagit nici macar o clipa. Ea il ingrijeste cu devotament. El aiureaza si povesteste despre toate femeile usoare (hm, sa zic mai bine de saloon?) care-i indulcisera viata. Dragostea ei rezista acestei dificile probe si cand se face el bine se arata dispusa sa-l urmeze pana la capatul lumii. El e un gentleman si nu profita de oferta, ba chiar accepta sa nu mai ia drumul crimei. Cand o saruta viorile trec din piano in forte, apoi el are o ratacire de moment, dar remuscarile il macina si revine spasit la ea. Discutia lamuritoare are loc in cotetul cu pui, unde in momentul in care ea trebuie sa-si invinga timiditatea si sa-i spuna ce are pe suflet, vantul incepe sa-i bata si parul ondulandu-i-se pe umeri si rochia pana-n pamant, ce-i pune in evidenta mijlocelul tras prin inel. Si cand ravasita nu-si mai poate tine sentimentele in frau si incepe sa turuie, el o trage la el si ii inchide gura cu o sarutare focoasa. Si se face om bun.

Offfff! Doar pentru ca lumea nu mai stie sa faca astazi asa filme, nu inseamna ca iubirea romantica a disparut. Si un John Wayne tinerel cum nu-mi amintesc sa-l mai fi vazut vreodata imi va aduce aminte de acum inainte de asta de cate ori voi fi in pericol sa uit.

Matematica elementara

Ii stralucesc ochisorii indoindu-si degetele si numarand. Aduna si aduna si aduna. „Vrei sa te invat sa scazi?” Da, vrea, chiar daca nu-i foarte clar despre ce vorbesc. Important e sa participe degetele pe care le apasa si le trage constiincios si concentrat. Explic transpirand. Degetele de la inceput, degetele care pleaca, degetele care raman. Savureaza susurul cuvantului nou invatat. Minussss. Cinci minussss doi. Patru minussss unu. De la inaltimea celor patru ani neimpliniti raspunde serios si corect. Trei minussss trei. Degetele se strang pe rand in palma mica pana nu mai ramane niciunul ridicat. Le priveste tacut o vreme. „Ei? Cat face trei minus trei?” il intreb cu un aer superior si usor amuzat. Si atunci imi sfarama aroganta cu evidenta raspunsului pe care nici macar nu-l banuisem: „Un pumn.”