Aducere aminte

Motto: Voi cei ce scrieti azi lucrari de diploma, nu pierdeti speranta ca intr-o buna zi vor fi citite.😉

Un an intreg a umblat cu capul nu in nori, ci in problema lui. O visase; o rasucise pe toate fetele la inganarea zilei cu noaptea, nici treaz, nici dormind; cand fetele incepusera sa se arate de sub blanuri si paltoane, privise prin ele, vazand doar posibilele formule in care ar putea incorseta o solutie; se plimbase pe langa stranduri pline ochi, inotand intre ramuri ale algoritmului ce parca-parca prinsese contur; sperantele cazusera apoi lunecand leganat pe frunzele galbene; deznadejea trezita de verificari ce-i infirmasera ideile picurase in suflet ca ploaia pe umbrela sub care alerga seara zgribulit spre camin; pana la urma avantul i se topise printre fulgii de zapada supti de firele pulovarului gros de lana de indata ce ajungea la caldura bibliotecii. Si tocmai atunci s-au cristalizat frumos pasii conducand direct spre rezolvare.

Se inscrisese la doctorat convins ca matematica va avea mai putine probleme neelucidate dupa ce-si va aduce si el contributia. Plin de entuziasm citise carti si publicatii. Batuse apoi sfios la usa cabinetului profesorului pe care avea onoarea sa-l aiba ca indrumator, o somitate spre amurgul vietii. Cu vocea tremurand de emotie ii ceruse o tema de cercetare pentru doctorat. Insistase timid ca vrea ceva serios si important. Profesorul cautase in teancul de pe birou. „Uite aici o problema, fara solutie deocamdata.” Si-i inmanase cateva coli mazgalite cu incercari recente de dezlegare. Flatat, studentul zburase spre cea mai apropiata sala de seminar libera si pusese febril datele initiale pe tabla. Iar acum, un an mai tarziu, statea din nou in fata usii profesorului, cu foile batute la masina legate intr-o coperta de carton.

Batu la usa cu aceeasi sfiala si patrunse smerit in micul birou. Nu mai vorbise cu profesorul intre timp si acum ii intinse emotionat rezultatul muncii din ultimul an. Profesorul ii lua absent lucrarea: „Sa stabilesti o zi pentru examen, inainte de incheierea semestrului.” Studentul ingaima ceva, astepta inutil un semn de interes si pana la urma iesi pe coridorul pustiu. Zilele pana la sustinere trecura incet si fara vesti. Se prezenta dimineata la sala de examen in cele mai bune haine. Expuse convingator rezultatele tezei unei audiente plictisite, cu unul-altul verificand din cand in cand trecerea timpului. La sfarsit primi nota maxima, o diploma si o strangere de mana ca rasplata.

Viata il purta pe la alte universitati, prin alte tari, unde a intrat pe alte specializari. Lucrarea de doctorat ramasese pe un raft sa stranga praful. Dupa patru ani mai facu o incercare de a o scoate din uitare, intr-un articol care nu avu nici el mai mult rasunet. I-a pus cruce si si-a vazut de cercetarea ceruta la institutele pe la care s-a perindat.

Pana intr-o zi cand la o conferinta un coleg de breasla le expuse tuturor o problema. Stia ca exista solutie, un japonez ii demonstrase existenta in urma cu 10 ani, dar ar fi avut nevoie de un algoritm de generare a ei. Iar daca onorata audienta ar putea sa acorde problemei un pic de atentie pe viitor, le-ar fi recunoscator. „Exista deja un algoritm, l-am descris in teza de doctorat”. Si cu o singura fraza, solutia lui, necitita pana atunci poate de nimeni, a devenit una dintre cele mai citate din matematica, iar el l-a eclipsat pe japonezul ce cam in acelasi timp studiase aceeasi problema dar nu facuse drumul pana la capatul solutiei.

A scris apoi un nou articol, in care a dat obiectelor construite de metoda lui numele profesorului. De atunci, de cate ori povesteste istorioara, mentioneaza ca gestul este expresia recunostintei simtite din momentul in care a inteles ce mult datoreaza ideilor primite de la indrumatorul sau. Dar cunoscandu-l acum pe cel ce a fost student in urma cu 40 de ani, nu pot alunga umbrele unor dubii. Si stau sa ma intreb. I-o fi fost usor profesorului ca in ultimii patru ani de viata sa vada inflorind un concept ce-i purta numele si care zacuse zece ani ascuns ochilor publicului doar pentru ca el nu-i intelesese importanta sau pentru ca habar nu avusese de existenta lui?

4 Responses to “Aducere aminte”


  1. 1 Adrian Georgescu Aprilie 3, 2008 la 3:05 am

    SAAAALUTTT! Era mai bine „blog cu fete coapte”🙂
    … si „Tangui-m-as si n-am ce”

  2. 2 pinguilde Aprilie 3, 2008 la 9:59 am

    Salut!🙂
    Ei! Sinceritatea are si ea niste limite. De la o anumita varsta in sus, „fetele” prefera sa se dea crude.😆

    Iar la cealalta se tot schimba. Atunci n-am avut cui, dupa n-am avut ce, iar acum „tangui-m-as si n-am cand”.😉 Poate le-oi pune pe toate, pe alese.

  3. 3 pinguilde Aprilie 3, 2008 la 12:57 pm

    AG: Uite vezi, ti-am folosit sugestia. Din ce-ul tau, doar e-ul lipsea si l-am adaugat acum. E bine asa?😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: