Geneza

Ea era frumoasa. Mai frumoasa decat Florentina Mosora in Dragoste la zero grade. Rolul ii fusese de altfel propus, dar un spirit civic incruntat si exagerat de autoritar pusese piciorul in prag si zisese: Nu, tu te vei duce in cel mai uitat sat din tara asta si vei lumina mintile copiilor ce abia asteapta sa rezolve ecuatii de gradul 2 si sa calculeze limite de functii. Intre timp rozul din vederea cu viata la tara se estompase suficient ca sa depuna o cerere de transfer la Inspectoratul Scolar de Raion si asa ajunsese in micul targ provincial.

El nu era frumos. Nici chiar atat de urat pe cat isi imagina cativa ani mai tarziu una dintre fiice in vreme ce se mosmondea cu legatul sireturilor de la ghete pe taburetul din hol. Dar categoric nu era un Alain Delon. Si mai era si prea timid. Proaspat inginer repartizat la fabrica, ce poate nu era singura din oras, dar era atat de mare ca doar ea merita sa fie Fabrica. Se indragostise de ochii ei verzi si codati de cand o zarise prima oara pe strada. Indragosteala in toata regula: cu urechi rosii si fierbinti, cu ochi holbati gata gata sa sara din orbite si s-o ia sprintari pe urmele ei, cu limba rigida si incapabila sa articuleze ceva, cu picioare muiate, cu pierderea oricarui simt al realitatii. N-a avut cine sa-i spuna vezi ca nu-i de nasul tau. Era in extaz la seratele dansante cand ea topaia vesela si cocheta, mai ales ca parea sa-si favorizeze admiratorii in mod egal.

Cum-necum s-a trezit printre vizitatorii ei regulati. De fiecare data aparea cu cate un buchet de flori cu cozile maltratate de prea multe emotii. Isi aprindea o tigara la coltul blocului, lungea drumul prin fata celorlalte scari si apoi pana sa sune isi facea curaj tragand ultimele fumuri. De data asta ea era la fereastra aranjand perdeaua si in panica, el baga repede tigara aprinsa in buzunar. Cand il intrebase daca fumeaza, el daduse haotic din cap, iar ea, alungand energic cu mana fumul celorlalti, hotarase ca nu.

Acum statea crispat ca de obicei pe marginea singurei rapiri din serai ce nu atarna pe pereti, ci trona pe post de cuvertura deasupra patului. Se simtea mic, slab si nelalocul lui, iar aerul impersonal si batranesc al camarutei inchiriate cu tot cu mobila nu-i dadea ghiont sa se relaxeze. Ea se invartea dezinvolta povestind in timp ce punea prajiturele pe o farfurie. Si chiar la momentul cel mai temut, cand trebuia sa se ridice sa ia o prajitura, cand infailibil picioarele intrau in greva de indata ce ajungea langa el, mirosind a proaspat si a fata, un soricel o zbughi din coltul camerei direct pe pat. Picioarele lui uitara atunci si de greva si de ea si de prajituri si vioaie il propulsara pe masa din mijlocul camerei.

Ea lua calma o matura si incepu sa altoiasca temeinic soricelul nepoftit. Apoi il privi de jos in sus pe barbatul ce sarea ingrozit de pe un picior pe celalalt agatandu-se de lustra ca de obiectul ce l-ar putea scapa de asa mare teroare. Ofta dezarmata. Fara o mana de femeie, ce s-ar alege de el bietul in lumea asta nemiloasa? Si cum in lunile urmatoare el incepu sa-i scrie lungi scrisorele de suflet, pline de greseli gramaticale pe care i le corecta fericita cu pixul rosu, decizia ei ramase definitiva.

Asa am aparut eu pe lume.

Publicitate

Ouale pe care nu le voi inrosi sau despre avantajul unei minti inguste

Era anul trecut pe la sfarsitul lui martie cand ajungand noi acasa la pranz si deschizand cutia de posta am gasit un pumn de muschi in ea. Fusese o iarna urata – calda si fara pic de zapada, iar primavara se anunta caniculara de-a dreptul. Consecinta neplacuta pentru noi: iarba verde ce daduse navala in gradina si se lungea a mustrare pe zi ce trecea. „Shit” sau ceva asemanator, zise colegul meu de camera, asociind muschiul cu un apropo subtil al proprietarului de a ne indeplini obligatiile contractuale. Eu, ca o adevarata lady, nu folosesc astfel de expresii nici macar in gand. Si tot ca o adevarata lady, m-am eschivat si de la tunsul ierbii.

Cu constiinta impacata, ba chiar si un pic mandri ca nu ni se mai poate reprosa nimic, am redeschis cutia a doua zi. Nu numai pumnul de muschi pe care-l aruncasem in ziua precedenta ne astepta inauntru. Ci inca vreo doi, sa fie. Nedumerire, brainstorming, discutii cu vecinul de la parter, iluminare aducatoare de incantare. La mijloc nu era mana de om, ci cioc de pasare.

Asa ne-am trezit implicati in viata palpitanta, nelipsita de pericole si plina de invataminte a unei familii de… Ei, asta nu stiu sa va spun. Cunostintele mele de ornitologie sunt limitate la vrabii, rate salbatice si cateva pasari domestice. Ce pot spune e ca sunt mici-mici, juma’ de vrabii sau pe-acolo, negre taciune pe spate si pe cap, galbene pe piept, iar cozile subtirele si lungi se cearta intepate cu cei carora le intorc spatele. Orice ar fi ele, nu este deloc usor sa fii ceea ce sunt ele.

La momentul sortit, cutia s-a umplut de pui golasi si induiosatori in uratenia lor: claie peste gramada, pititi intre calti sau ridicand cate un gat lung si flamand, terminat intr-un cioc larg deschis, mai mare decat capul (si luati aminte, aceasta nu este o exagerare). Cu aceasta ocazie, noi am facut cunostinta cu toti vecinii de neam pisicesc. Ca din intamplare, se intalneau la cate o barfa sub cutie sau pe scocul acoperisului. Ori pur si simplu se tolaneau la soare cu nerusinare pe masina noastra. Mama-pasare si tata-pasaroi erau atunci deconspirati de ciripitul alarmat prin copacii din apropiere.

Dar daca pisicile nu si-au aratat pana la urma ghearele, nu acelasi lucru se poate spune despre unul dintre postasi. Am lipit mai intai chiar sub fanta pentru scrisori un anunt mare si politicos: Atentie, cuib de pasarele, va rugam lasati posta pe cutie! In germana, dar cred ca n-am nimerit limba potrivita. Am inlocuit anuntul. Nici imaginile sugestive cu mama-pasare si puisorii dragalasi in cuib, sau cu ziarul facut sul deasupra cutiei de posta nu i-au stramutat postasului hotararea de a indesa toate reclamele inauntru. Unul din pui a fost prins sub ele, restul familiei si-a luat zborul spre locuri mai primitoare.

A trecut un an si punctual muschiul s-a prezentat in cutia noastra de posta la sfarsitul lui martie. A crescut frumos si s-a acoperit de ceva lana si cateva fire de blanita de iepure. Cu mult zel, am pornit campania de combatere a daunatorilor. Anuntul retiparit plus un carton argintiu care reduce fanta la mai putin de jumatate. Au urmat multe zile in care nu s-a mai intamplat nimic. Culcusul a ramas in acelasi stadiu, locatarii nu si-au mai facut simtita prezenta. Fanta parea cam prea mica, am decupat o intrare usor mai larga. Nici o schimbare. M-am perpelit impartita intre tristetea ca ne-am gonit subchiriasii si consolarea ca poate au gasit un cuib mai sigur.

Alaltaieri seara am ajuns acasa spre miezul noptii. Am aruncat o privire la posta si surpriza: doi ochi speriati atintiti din mijlocul unui ghemotoc cu pene. Cu mare grija am deschis usita si ieri la pranz. Nimeni in cuib, dar pe fund, cam ascunse si ingramadite unul in altul, niste oua mititele. Eu n-am vazut decat doua, aparatul foto insa, cu mintea lui un pic mai ingusta decat a mea, mi-a aratat sapte:

Stire de ultima ora: Cu aceeasi grija mare am deschis si azi usita. Intunericul m-a facut sa-mi bag nasul inauntru. Si-am sarit cat colo, trantind usa si strigand de m-a auzit tot satul, dupa ce cineva s-a infoiat suparata si s-a burzuluit la mine.

Motive de bucurie

Cefereul preocupat sa pozeze in victima a complotului pus la cale de echipa asociata din toate punctele de vedere cu multi lucsi, a fost orbit de blitz. Si uite asa n-a mai vazut nici care-i poarta proprie si nici pe unde zburda adversarii. Alergand ca sa ne deschida ochii spre nedreptatea ce li se face, clujenii si-au dat cu stangu-n dreptul si s-au impiedicat singuri.

„Uraaaaa!” au strigat prietenii mei stelistii. Si de data aceasta uralele nu le-au ramas intepenite in gat dupa meciul favoritilor, caci echipa cealalta, buna rau la suflet, n-a vrut sa le strice multele aniversari. Mi-a venit sa-i trag de maneca sa sada binisor, dar m-am multumit sa-i invidiez ca nemicrobistul impartial ce-si poate muta simpatiile la echipa care joaca frumos la un moment dat. Ei se invaluresc radiosi in spatiul virtual fara sa le pase ca Steaua nu arata nimic. Eu caut in gol pe cine sa simpatizez.

Si-apoi vine un meci ca Liverpool-Arsenal cantand bucuria fotbalului. Si daca nici asta nu a risipit euforia prietenilor mei, n-o sa fiu eu cea care sa le umbreasca satisfactia ca echipa lor si nu alta va fi ciuca batailor in CL.

Din nou varza

Am in lista de contacte de messenger o gramada de nume cu care nu discut. Nu ca ne-am fi certat, nu. Cu unii n-am facut-o vreodata – discutia carevasazica; au aparut acolo fie pentru ca n-am vrut sa fiu tare nepoliticoasa cand m-au invitat ei, fie pentru ca intr-o pornire de curaj nebun, am invitat eu, dar nu mi-am mai luat inima in dinti ca sa leg si o conversatie. Si mai sunt cunoscutii mei din alte vieti. Ne-am intalnit dupa intamplator pe strada, ce mai faci, ce mai faci, hai ca-ti dau id-ul de mess, hai, si acum stau si ei galbiori in lista mea si din cand in cand aflu ce mai fac.

Ca la asta vroiam sa ajung. Imi place sa-mi parcurg lista activilor si sa citesc statusurile. Unele sunt hazlii, altele servesc franturi de intelepciune, iar altele il starnesc pe detectivul meu personal ce convietuiste cu mine in acelasi trup. Azi, duminica fiind, lumea nu are la fel de mult timp liber ca in plictisitoarele zile la birou cand imaginatia e libera sa zburde pana la ora la care e decent sa se mearga acasa. O gramada de id-uri golase, unul away, trei mai leneviori si doar doua atrag atentia.

Mint. Spre rusinea mea doar unul mi-a atras atentia, desi cel de-al doilea ma trimitea printr-un singur click spre verii mei antarctici si admit ca m-am dus acolo doar ca sa pastrez rigurozitatea acestei descrieri. Iata-i pe verii cu pricina:

A fost ca in visul meu default: adorm; look, I can really fly; ma trezesc dezamagita; a fost doar un vis/pacaleala de 1 aprilie.

Celalalt insa e ca o incapere cu multe usi (colorate) pe care imaginatia le poate deschide: „din nou varza”.
Usa prazulie: B sta la bloc, dar are un balcon unde-si poate lasa fantezia sa zburde. Si-ar dori sa stea la casa, sa sape primavara in gradina si in lipsa de altceva, si-a incropit o gradinioara in balconul trei pe unu. A avut varza in ea, i-a crescut frumoasa si acum, ca e inceput de aprilie s-a apucat sa planteze iar rasaduri din soiul timpuriu. Vreo 15-20 tot incap.
Usa mustar: B e tare ocupat. Semnul de acces interzis accentueaza mesajul. Varza nu mai creste pe balcon, ci in viata/capul lui B, iar el s-a incurcat undeva printre foile pe care tot incearca sa le rupa si sa scape dintre ele. Trantesc usa nemultumita. Imi place doar mustarul clasic, care se vindea pe vremuri la alimentara.
Usa bonbon: B s-a insurat candva in cei 8 ani de cand nu ne-am mai intalnit. Mai degraba de curand decat atunci imediat. Fatuca e mignona si are un aer neajutorat, dar isi ia rolul in serios. Astazi i-a gatit la pranz, asa ca de duminica. Inainte sa-l pofteasca la masa decorata cu servetele inflorate, a aprins lumanarile. Apoi a asezat inapoi in raft, cartea de bucate oferita inspirat de unul dintre invitatii de la nunta: „Diete de slabit cu varza”. Sa se fi ingrasat B intre timp?

Shape of My Heart