Cautare

„Ma scuzati de deranj, s-ar putea sa fi lasat ceva sub cearceaful dumneavostra. Imi permiteti sa caut?”

„Ha?”

Atipise si acum o strange pielea arsa pe spate. Se intoarce greoi pe o parte uitand ca are sutienul desfacut ca sa nu-i ramana dungi. „Vocea” sta in soare si nu vede decat silueta. O slabanatura din alea dupa care se uita si Doru. Intoarce capul sa-i taie cheful de admirat fetiscane. Nu e langa ea. Fustangiul, iar sta cu ochii pe fesele si in decolteul chelneritei de la terasa. Se ridica greoi in capul oaselor si observa sutienul cazut. Isi acopera sanii; nici prea repede, nici prea incet. Poate mai atrage vreo privire, desi… Barbatii astia… Umbla cu limbile scoase dupa pustoaice cu scobitori in loc de picioare, scanduri la burta, dar cu pepenii umflati. Asta care a trezit-o nu pare asa dotata si are ochi mari, de caprioara. Nu ma duci tu, draguta. Stiu ce-ti poate fundul. Macar nu te fatai in fata lui barabata-miu. Se ridica gemand si pufaind. E mare si carnurile i se revarsa generos peste slipul mititel. Le zambeste afectat celor cateva tovarase de suferinta. Ea ce mai tine stindardul sus. Ele au abandonat lupta cumparandu-si costume de baie intregi. Gandul o reconforteaza. Se apleaca cu greu si trage cearceaful, dezvelind nisipul netezit de formele ei.

„Si ce ziceai c-ai lasat aici?”

„Amintirile.”

Publicitate

Cand se aprinde torta…

Temo este partenerul meu de hobby. Si nu numai.

A aparut la doua luni dupa inceperea cursurilor. Avusese probleme cu pasaportul si viza. Claudio il adusese de la aeroport si ramasese stingher la intrarea in castel. Nu cunostea pe nimeni, desi toata lumea ce-l intampinase prietenoasa parea sa-l cunoasca. Z-ul final al numelui lui, Teimuraz, imi evoca puste si barbati fiorosi cu capete rase si o coada in crestetul capului fluturand in goana calului. De aceea inceputul de chelie ce musca din tunsoarea conventionala m-a dezamagit. L-am intrebat direct: „Esti tatar?”. Surprindere si deruta. „Nu.” „Nici nu exista tatari la voi in tara?” „Nu.” Asa a inceput prietenia noastra.

A doua zi ne-a intampinat cu prima zapada, asternuta in strat gros peste sat. Masina nepregatita de iarna ivita pe neasteptate a ramas in parcare. Noi ne-am croit incet o poteca spre soseaua din vale, sperand la o ocazie care sa ne duca la timp la universitate. Prea ocupata sa ma entuziasmez galagios de albul inconjurator, nu am aflat nimic despre el.

Am recuperat la sfarsitul saptamanii, cand l-am scos la o plimbare hibernala pe dealuri. In vreme ce sosetele ni se udau in incaltari si ne strecurau treptat gheata in picioare, mi-a povestit despre Nino, sotia lui, despre Anna, inca in scutece la vremea aceea si apoi mi-a recitat echipa Romaniei din Guadalajara. Stia toate echipele participante, si nu numai de la mondialul mexican.

Trei ani mai tarziu, cand si-a adus familia in care aparuse intre timp si Elene, ne unea o rivalitate frumoasa. Ne tachinam inainte si dupa meciurile nationalelor de rugby ce luptau pentru suprematia europeana din afara celor sase natiuni. La olimpiade, intransigenta, nu acceptam inmultirea medaliilor lui cu raportul dintre populatiile tarilor noastre. Pe terenul de baschet imi doream finetea lui tehnica in echipa si incercam sa-i fac viata grea cand sortii ne puneau fata in fata. Ne-am bucurat impreuna si de parcursul Stelei pana in semifinalele cupei UEFA si de calificarea Romaniei la europene. Venirea pe lume a Alexandrei lui n-a schimbat relatia noastra. A fost prezent in tribune la meciul meu de hochei, iar cand l-am anuntat: „La anul pe 1 aprilie sa nu-ti faci program, mergem la Viena la meciul Romaniei.”, a zambit si a raspuns: „Bine.”

Cand se aprinde torta olimpica, armele tac. Sau asa stiam. Nu-mi mai amintesc daca m-a invatat tata sau am citit intr-una din cartile copilariei. Cand Temo mi-a spus ca in august pleaca acasa in vacanta, m-am incruntat: „Si eu cu cine ma uit la olimpiada? Ma parasesti la greu!” Ieri, eu m-am bucurat de medalia de aur a Alinei Dumitru. El a tresarit auzind cate un avion, evaluand apoi rapid care din ungherele casei ar fi un adapost sigur pentru fetele lui. Sau poate a fost convocat in armata si marsaluieste obosit pe undeva prin Georgia.

Oaza cu povesti

Pana lansez toate avioanele cu succes, iar apoi cu manecile suflecate ma apuc de scris despre instinctele-mi scose la iveala de fotbal, despre Romania din goana masinii, despre datul cu raftingul si alte intamplari mai mult sau mai putin dezinventate, va anunt ca s-a dat liber la povesti. Le gasiti la oaza. Ei, nu-i decat una adevarata, dar suficient de lunga ca sa conteze cat sapte. Ca-n povesti.