Maruntisuri cotidiene

Mi-a scris vicecancelarul. Cam asa cum i-a sunat Blaga pe bucuresteni. Si da, se apropie si la noi alegerile, pana la urma e firesc sa-mi scrie toti barbatii importanti ai tarii, ceea de altfel multi au si facut. Toti vor sa ma convinga sa-i aleg pe ei pentru ca ei imi ofera tot ce cred ei ca mi-as dori eu. Toti in afara de vicecancelar. Care este intamplator si ministru de finante. Vicecancelarul nu vrea nimic. Imi multumeste ca-mi platesc taxele si ma anunta ca pot sa recuperez un bonus de 127.34 euroi pentru anul trecut, oferind cu larghete si informatii detaliate pentru a intra in posesia lor. Apoi semneaza citet si xeroxat. Ce dragut din partea lui! La atata amabilitate ar fi o marlanie din partea mea sa-i amintesc ca banii respectivi mi i-a luat degeaba chiar el si ca daca tot stie asta ar putea sa mi-i transfere direct in cont. Sau sa intreb daca nu cumva ar trebui sa-mi dea mai multi bani. Pentru ultimii 5 ani de exemplu, cand am platit aceleasi taxe ca si anul trecut. Prea sunt carcotasa, la urma urmei e o forma de campanie electorala care-mi umple buzunarul si lasa si constiinta curata. De votat oricum nu-l pot vota. Asta a uitat sa verifice. Sac ca l-am pacalit!
–

De trei zile toamna-iarna m-a obligat sa pornesc caldura. Am facut pauza o luna si jumatate; atat a durat vara la noi. O vara placuta si racoroasa, cum se cade la nord de Alpi. Apreciez lipsa caniculei, dar parca as prefera ca anotimpul neobisnuit de rece al anului sa fie iarna. Defect al speciei.

–

Un prieten se mira cum pot trai intre oameni atat de (a)normali. Asta pentru ca intr-o zi cu meci de mare risc, o solicitare adresata prin email ministerului de interne a primit raspuns in 10 minute. Cu raspunsul prompt al autoritatilor te obisnuiesti. Mai greu imi e cu altruismul fanatic al unora. Si brigazile de pompieri, si cele ale crucii rosii – asociatie ce si-a luat sarcina raspunsului la apelurile salvarii, functioneaza exemplar pe baza de voluntariat. La fel ca alte organizatii, ale caror atributii insa sunt mizilicuri pe langa ale celor doua. Iar daca-i intrebi pe respectivii de ce isi sacrifica timpul liber, iti raspund: „Pentru ca ma imbogateste pe plan personal, imi face placere si asa am legat prietenii care altfel nu ar fi fost cu putinta.”

–

In 2009, Linz va fi capitala a culturii europene si planuieste o festivitate de deschidere cu mult fast. E o traditie in Austria ca la miezul noptii de Revelion lumea sa valseze pe strazile oraselor mari, in timp ce pe cer explodeaza mii de stelute colorate. De data aceasta, focurile de artificii vor dialoga cu un cor urias de 800 de persoane. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc cum poate suna asa ceva. Prima repetitie e in noiembrie. Cred ca stiu cum voi petrece anul acesta revelionul.

Publicitate

Scoici si ochi albastri

Au aparut duminica. Umbrele copacilor si caselor de pe faleza se lungeau deja cu repeziciune pe plaja cand gemenele si mama lor au intins un cearceaf, l-au lasat sa zaca stingher si au inaintat in apa de la mal. La a doua ridicare de nas din carte, se ivise si tatal cu baiatelul in brate. Nu pareau turisti, ci mai degraba lucratori la vreun hotel sau restaurant, care au prins o clipa libera la sfarsitul zilei de munca sau inainte de a intra in schimbul aglomerat de seara si si-au adus copiii o jumatate de ora la plaja. Daca tot lucreaza in statiune. Una din gemene renuntase la scalda familiala si privea scoicile prinse de piatra la capatul digului. Erau romani.

A doua zi la fel. Sositi tarziu, s-au refugiat direct in apa dupa ce au intins cearceaful. Tot numai patru, fetita (aceeasi? cealalta?) alegand de aceasta data o carte scoasa din sacosa de panza bleumarin, cu manere mari, rotunde, de lemn. Ma vedeam deja dandu-i tarcoale si intreband-o zambind: ce carte citesti? Intrebare urmata de infiriparea unui dialog prietenos, ce mi-ar fi dat ocazia sa-i cunosc familia muncitoare, dar care nu si-a lasat copiii in tara cu bunicii, ci uite, ii creste aici cu dragoste, punand binele odraslelor mai presus de oboseala acumulata dupa o zi de curatat camera dupa camera, sau de spalat farfurie dupa farfurie. Luciditatea colegului de prosop m-a afundat la loc in nisip. Nu pot intra in vorba cu o fetita singura de 6-7 ani fara sa picur stropi de panica in inimile parintilor din larg. Are dreptate. Stie sa-mi stampere pornirile entuziaste de contactare a compatriotilor fara a se pune in ingrata postura a romanofobului.

Azi surpriza. La ora 4 cearceaful lor se rasfata printre cele ale italienilor, cehilor, nemtilor, francezilor, cunostintele noastre din priviri furisate reciproc zi de zi, parasiti la ora amiezii cand soarele parjoleste fara mila. La sase jumate urma sa vina – dupa cum aveam sa aflu mai tarziu – cine, omul ala cu mult bun simt, intrebare ce chestiona parca nu atat identitatea oaspetelui, ci mai mult abilitatile exacte ale simtului cel bun. Oare putea s-o simta ca ar prefera sa se mai joace in nisip in loc sa se plictiseasca acasa asteptandu-l? Dar asta a fost mai tarziu.

Cand am ajuns eu, mama si cei trei copii incalecasera o saltea si cutreierau apele de mica adancime si mare limpezime de la mal. „M-am pisat in apa,” a anuntat una din fete. Am apasat pe bajbaite soneria alarmei ce pornise sa sune, ca omul hotarat sa mai prinda un vis de 5 minute dimineata inainte de trezire. La urma urmei si nepotii mei se pisa, cu firescul copiilor crescuti la tara. Iar la capatul asta de plaja nimeni nu s-a gandit sa mai faca si niste toalete pe langa farul cel rosu.

Am facut primii pasi in modelul schimbator tesut de soare in nisip cu complicitatea apei valurite usor. O umbra de miscare mi-a atras atentia. M-am aplecat si l-am vazut clar. Un peste mic, cat doua falange de degete de copil dadea din codita cautand ceva pe fundul apei. Vreti sa vedeti un pestisor? Asta ar fi un alt bun inceput de dialog. N-am apucat sa rostesc nimic. „Ducem salteaua langa si tulburam nisipul. Si daca se mai holbeaza ca proasta in apa, ii trag si una in mutra.” Au ochi albastri. Si gemenele si mama. Trei perechi de ochi senine sustinandu-mi privirea nedumerita. Nu stiu care dintre fete nu ma are la inima. Sunt oricum ca doua copii la xerox ale aceluiasi original. Acum tac amandoua. Tace si mama. „De ce vrei sa-mi tragi una in mutra?” Mi se raspunde cu un zambet tamp si incurcat latit mai intai pe fata mamei, urmat de doua replici stirbe in miniatura.

Inot pana departe in larg, apropiindu-ma de drumul iahturilor. Bine ca am fost singura si am scapat de tacerea tiamspuseu a colegului. Nu ma grabesc inapoi, dar pana la urma ma intorc sa privesc soarele in fata. Mama si salteaua plutesc in deriva undeva in dreapta. Trag masurat apa cu mainile si o imping cu picioarele. Sunt asteptata la mal. „Nu ma duc.” Si se ascunde in spatele tatalui. O inghionteste mai puternic si atunci se ridica iesindu-mi in intampinare. „Imi cer iertare.” Rosteste totul clar fara sa plece privirea. Tatal imi zambeste mandru. „Trebuie sa le facem educatie de mici.” Si el are ochi albastri.