Scoici si ochi albastri

Au aparut duminica. Umbrele copacilor si caselor de pe faleza se lungeau deja cu repeziciune pe plaja cand gemenele si mama lor au intins un cearceaf, l-au lasat sa zaca stingher si au inaintat in apa de la mal. La a doua ridicare de nas din carte, se ivise si tatal cu baiatelul in brate. Nu pareau turisti, ci mai degraba lucratori la vreun hotel sau restaurant, care au prins o clipa libera la sfarsitul zilei de munca sau inainte de a intra in schimbul aglomerat de seara si si-au adus copiii o jumatate de ora la plaja. Daca tot lucreaza in statiune. Una din gemene renuntase la scalda familiala si privea scoicile prinse de piatra la capatul digului. Erau romani.

A doua zi la fel. Sositi tarziu, s-au refugiat direct in apa dupa ce au intins cearceaful. Tot numai patru, fetita (aceeasi? cealalta?) alegand de aceasta data o carte scoasa din sacosa de panza bleumarin, cu manere mari, rotunde, de lemn. Ma vedeam deja dandu-i tarcoale si intreband-o zambind: ce carte citesti? Intrebare urmata de infiriparea unui dialog prietenos, ce mi-ar fi dat ocazia sa-i cunosc familia muncitoare, dar care nu si-a lasat copiii in tara cu bunicii, ci uite, ii creste aici cu dragoste, punand binele odraslelor mai presus de oboseala acumulata dupa o zi de curatat camera dupa camera, sau de spalat farfurie dupa farfurie. Luciditatea colegului de prosop m-a afundat la loc in nisip. Nu pot intra in vorba cu o fetita singura de 6-7 ani fara sa picur stropi de panica in inimile parintilor din larg. Are dreptate. Stie sa-mi stampere pornirile entuziaste de contactare a compatriotilor fara a se pune in ingrata postura a romanofobului.

Azi surpriza. La ora 4 cearceaful lor se rasfata printre cele ale italienilor, cehilor, nemtilor, francezilor, cunostintele noastre din priviri furisate reciproc zi de zi, parasiti la ora amiezii cand soarele parjoleste fara mila. La sase jumate urma sa vina – dupa cum aveam sa aflu mai tarziu – cine, omul ala cu mult bun simt, intrebare ce chestiona parca nu atat identitatea oaspetelui, ci mai mult abilitatile exacte ale simtului cel bun. Oare putea s-o simta ca ar prefera sa se mai joace in nisip in loc sa se plictiseasca acasa asteptandu-l? Dar asta a fost mai tarziu.

Cand am ajuns eu, mama si cei trei copii incalecasera o saltea si cutreierau apele de mica adancime si mare limpezime de la mal. „M-am pisat in apa,” a anuntat una din fete. Am apasat pe bajbaite soneria alarmei ce pornise sa sune, ca omul hotarat sa mai prinda un vis de 5 minute dimineata inainte de trezire. La urma urmei si nepotii mei se pisa, cu firescul copiilor crescuti la tara. Iar la capatul asta de plaja nimeni nu s-a gandit sa mai faca si niste toalete pe langa farul cel rosu.

Am facut primii pasi in modelul schimbator tesut de soare in nisip cu complicitatea apei valurite usor. O umbra de miscare mi-a atras atentia. M-am aplecat si l-am vazut clar. Un peste mic, cat doua falange de degete de copil dadea din codita cautand ceva pe fundul apei. Vreti sa vedeti un pestisor? Asta ar fi un alt bun inceput de dialog. N-am apucat sa rostesc nimic. „Ducem salteaua langa si tulburam nisipul. Si daca se mai holbeaza ca proasta in apa, ii trag si una in mutra.” Au ochi albastri. Si gemenele si mama. Trei perechi de ochi senine sustinandu-mi privirea nedumerita. Nu stiu care dintre fete nu ma are la inima. Sunt oricum ca doua copii la xerox ale aceluiasi original. Acum tac amandoua. Tace si mama. „De ce vrei sa-mi tragi una in mutra?” Mi se raspunde cu un zambet tamp si incurcat latit mai intai pe fata mamei, urmat de doua replici stirbe in miniatura.

Inot pana departe in larg, apropiindu-ma de drumul iahturilor. Bine ca am fost singura si am scapat de tacerea tiamspuseu a colegului. Nu ma grabesc inapoi, dar pana la urma ma intorc sa privesc soarele in fata. Mama si salteaua plutesc in deriva undeva in dreapta. Trag masurat apa cu mainile si o imping cu picioarele. Sunt asteptata la mal. „Nu ma duc.” Si se ascunde in spatele tatalui. O inghionteste mai puternic si atunci se ridica iesindu-mi in intampinare. „Imi cer iertare.” Rosteste totul clar fara sa plece privirea. Tatal imi zambeste mandru. „Trebuie sa le facem educatie de mici.” Si el are ochi albastri.

Publicitate