Scoici si ochi albastri

Au aparut duminica. Umbrele copacilor si caselor de pe faleza se lungeau deja cu repeziciune pe plaja cand gemenele si mama lor au intins un cearceaf, l-au lasat sa zaca stingher si au inaintat in apa de la mal. La a doua ridicare de nas din carte, se ivise si tatal cu baiatelul in brate. Nu pareau turisti, ci mai degraba lucratori la vreun hotel sau restaurant, care au prins o clipa libera la sfarsitul zilei de munca sau inainte de a intra in schimbul aglomerat de seara si si-au adus copiii o jumatate de ora la plaja. Daca tot lucreaza in statiune. Una din gemene renuntase la scalda familiala si privea scoicile prinse de piatra la capatul digului. Erau romani.

A doua zi la fel. Sositi tarziu, s-au refugiat direct in apa dupa ce au intins cearceaful. Tot numai patru, fetita (aceeasi? cealalta?) alegand de aceasta data o carte scoasa din sacosa de panza bleumarin, cu manere mari, rotunde, de lemn. Ma vedeam deja dandu-i tarcoale si intreband-o zambind: ce carte citesti? Intrebare urmata de infiriparea unui dialog prietenos, ce mi-ar fi dat ocazia sa-i cunosc familia muncitoare, dar care nu si-a lasat copiii in tara cu bunicii, ci uite, ii creste aici cu dragoste, punand binele odraslelor mai presus de oboseala acumulata dupa o zi de curatat camera dupa camera, sau de spalat farfurie dupa farfurie. Luciditatea colegului de prosop m-a afundat la loc in nisip. Nu pot intra in vorba cu o fetita singura de 6-7 ani fara sa picur stropi de panica in inimile parintilor din larg. Are dreptate. Stie sa-mi stampere pornirile entuziaste de contactare a compatriotilor fara a se pune in ingrata postura a romanofobului.

Azi surpriza. La ora 4 cearceaful lor se rasfata printre cele ale italienilor, cehilor, nemtilor, francezilor, cunostintele noastre din priviri furisate reciproc zi de zi, parasiti la ora amiezii cand soarele parjoleste fara mila. La sase jumate urma sa vina – dupa cum aveam sa aflu mai tarziu – cine, omul ala cu mult bun simt, intrebare ce chestiona parca nu atat identitatea oaspetelui, ci mai mult abilitatile exacte ale simtului cel bun. Oare putea s-o simta ca ar prefera sa se mai joace in nisip in loc sa se plictiseasca acasa asteptandu-l? Dar asta a fost mai tarziu.

Cand am ajuns eu, mama si cei trei copii incalecasera o saltea si cutreierau apele de mica adancime si mare limpezime de la mal. „M-am pisat in apa,” a anuntat una din fete. Am apasat pe bajbaite soneria alarmei ce pornise sa sune, ca omul hotarat sa mai prinda un vis de 5 minute dimineata inainte de trezire. La urma urmei si nepotii mei se pisa, cu firescul copiilor crescuti la tara. Iar la capatul asta de plaja nimeni nu s-a gandit sa mai faca si niste toalete pe langa farul cel rosu.

Am facut primii pasi in modelul schimbator tesut de soare in nisip cu complicitatea apei valurite usor. O umbra de miscare mi-a atras atentia. M-am aplecat si l-am vazut clar. Un peste mic, cat doua falange de degete de copil dadea din codita cautand ceva pe fundul apei. Vreti sa vedeti un pestisor? Asta ar fi un alt bun inceput de dialog. N-am apucat sa rostesc nimic. „Ducem salteaua langa si tulburam nisipul. Si daca se mai holbeaza ca proasta in apa, ii trag si una in mutra.” Au ochi albastri. Si gemenele si mama. Trei perechi de ochi senine sustinandu-mi privirea nedumerita. Nu stiu care dintre fete nu ma are la inima. Sunt oricum ca doua copii la xerox ale aceluiasi original. Acum tac amandoua. Tace si mama. „De ce vrei sa-mi tragi una in mutra?” Mi se raspunde cu un zambet tamp si incurcat latit mai intai pe fata mamei, urmat de doua replici stirbe in miniatura.

Inot pana departe in larg, apropiindu-ma de drumul iahturilor. Bine ca am fost singura si am scapat de tacerea tiamspuseu a colegului. Nu ma grabesc inapoi, dar pana la urma ma intorc sa privesc soarele in fata. Mama si salteaua plutesc in deriva undeva in dreapta. Trag masurat apa cu mainile si o imping cu picioarele. Sunt asteptata la mal. „Nu ma duc.” Si se ascunde in spatele tatalui. O inghionteste mai puternic si atunci se ridica iesindu-mi in intampinare. „Imi cer iertare.” Rosteste totul clar fara sa plece privirea. Tatal imi zambeste mandru. „Trebuie sa le facem educatie de mici.” Si el are ochi albastri.

9 Responses to “Scoici si ochi albastri”


  1. 1 surferb Septembrie 10, 2008 la 11:10 pm

    Ai avut de-a face cu rautatea copiilor? Si diavolii pot avea ochi albastri, la urma urmei sunt ingeri decazuti.

  2. 2 explorish Septembrie 11, 2008 la 10:16 am

    …de fapt, fara comentarii🙂.

  3. 3 explorish Septembrie 11, 2008 la 5:10 pm

    …abia dupa mai mult de juma’ de zi mi-au venit niste comentarii in minte.
    1) daca intrai in vorba cu copiii cand ai vrut prima data, sau a doua oara, ai fi avut o conversatie agreabila, le-ai fi cunoscut familia, te-ai fi simtit bine, faza neplacuta nu ar mai fi avut loc. Pe de alta parte, nu le-ai fi cunoscut adevarata natura. oare cum e mai bine?
    2) in dilema „nature vs. nurture”, ma intreb de unde o fi deprins copilele atitudinea respectiva, la parinti sau in cercul de prieteni
    3) colegul matale de cearsaf romanofob (ca tot luai parte de curand la o discutie despre prejudecati si fobii) a reusit din nou sa nu devina mai simpatic😛

  4. 4 explorish Septembrie 11, 2008 la 5:11 pm

    [cred ca se zice „or fi deprins”. na ca te-am spamat, scuzati]

  5. 5 pinguilde Septembrie 13, 2008 la 12:30 pm

    surf:
    Ingerii au ochi albastri?

    explorish:
    1) Le-as fi cunoscut masca familiei. Cum ar veni intrebarea ta se reduce la „cu masca, fara masca?”🙂
    2) That was my point, de fapt. I-am lasat timp mamei sa protesteze la ce spunea a mica. E irelevant faptul ca cea careia i se adresase putea sau nu sa inteleaga. Tot instigare la violenta perfect gratuita era. Dar e relevant faptul ca ea a continuat sa se balaceasca la distanta, in vreme ce a mica a fost pusa sa ma astepte cu scuzele impachetate cu fundita.
    3) Pai de unde s-ar deduce despre colegul meu de toate cele ca ar fi romanofob?😉 Eu am zis ca intotdeauna gaseste motive plauzibile sa ne tinem deoparte. Si ca sa fiu sincera, cand a acceptat sa intram in vorba cu romani, au fost oameni deosebiti. Poate are el un simt care-mi lipseste mie.

  6. 6 explorish Septembrie 13, 2008 la 1:05 pm

    1) da🙂.
    2) şi eu am avut o presimţire că a auzit acasă. nu ştiu de ce. îi „vedeam” pe părinţi cu replici similare. dar poate e doar prejudecată (confirmată însă de ce spui, în cazul ăsta)
    3) a propos de prejudecată, e românofob alright, am eu un simţ😉. s-ar deduce din ce zici tu, între altele, din faptul că încerci să demonstrezi că nu e😉. vorba unui prieten, „motive se gasesc”, şi asta demonstrează doar că e un r-fob deştept şi diplomat😛. dar e ok sa-l aperi. de fapt, era dubios sa nu🙂. atat timp cat pui steagul ala pe balcon cand vom juca cu austria, (aproape) toata lumea-i multumită😀.

  7. 7 surferb Septembrie 14, 2008 la 8:00 am

    pin
    Da, albastri in mod necesar si parul blond.

  8. 8 windwhisperer Septembrie 15, 2008 la 5:54 pm

    hmmm, tiaspusEl…are dreptate!!!!!!

  9. 9 pinguilde Septembrie 16, 2008 la 8:53 pm

    explorish
    Din faptul ca incerc sa demonstrez ca nu e, nu se poate deduce ca e. Ca doar ar fi fost dubios sa nu-l apar. Si atunci in rationamentul asta alambicat, nu i-ar mai ramane nici o sansa la nevinovatie.😉

    surf
    Si cand te gandesti ca am dat de ghizi prin peregrinarile mele, care mi-au vandut tot felul de sculpturi inaripate pe post de ingeri. Acum am aflat ca nu erau. Ca erau albi in intregime. De la degetele grasune pana la varfurile aripioarelor. Ochii inclusi.😀

    windy
    Intotdeauna!!!!😆


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: