Povestea mai buna

Sunt atee sau agnostica? Pana n-am inceput cartea cu Pi, nu mi-am pus niciodata intrebarea. In universul perceput de mine, Dumnezeul crestin n-are loc. Paradoxal, citirea bibliei e cea care mi l-a facut pentru prima data antipatic. Pe ceilalti nu-i cunosc prea bine, dar asa, din auzite, nu se potrivesc nici ei in povestea mea. Motivele conteaza mai putin aici, important e doar ca intr-o buna zi m-am trezit traindu-mi viata fara nici un Dumnezeu. Povestile cu care a venit stiinta au astamparat nelinistea de ce-urilor ce mi se zbenguie zglobii prin minte; tristetea ca atunci cand se rupe firul e rupt pentru intotdeauna a fost inlocuita de o pofta de viata hotarata sa nu-i risipeasca nici o firimitura; una peste alta, sunt multumita in necredinta mea. Potrivind cele de mai sus pe definitie, s-ar putea zice ca sunt atee.

Dar… Nu pot trece cu vederea peste limitele intelectului nostru. Stim atat de putine, incat daca intr-o zi m-as trezi minuscula, pe o lamela asezata sub un microscop la capatul caruia ar mormai nemultumit un urias neras in timp ce m-ar privi ingandurat pe deasupra ochelarilor demodati, i-as face cu mana si i-as striga: Hi, God! Si daca nu m-as fastaci poate l-as intreba si daca imi indeplineste 17 dorinte. Adica nici nu exclud complet ideea existentei unei divinitati, undeva in afara sferei noastre de perceptie. Chiar daca tupilate in subconstient, indoielile mele se pare ca exista. Ma face asta agnostica?

Sunt un pic ingrijorata ca raspunsul ar putea fi da. Ingrijorata pentru ca vedeti voi, Pi Patel ii respecta pe atei, dar ii dispretuieste pe agnostici. Ateii sunt fratii si surorile lui, si ei un fel de credinciosi, inchinandu-se zeului Ratiune. Pe cand agosticii sunt imaturii care nu mai trec odata de perioada indoielii. Intra in ea si raman agatati pe drum, multumiti ca nu trebuie sa aleaga. Sunt niste lasi. Si nu mi-ar placea ca Pi sa aiba asa o parere despre mine.

Mi-am dorit sa-i fiu simpatica dinainte sa-i aflu numele. Chiar din clipa in care Yann Martel, dupa ce a ascultat incredibilele intamplari din viata lui Pi, povestite de un indian batran in Pondicherry, a zburat direct la Toronto. Cand abandonezi in India un roman stralucind de culoare si contrast despre Portugalia anului 1939, doar ca sa rasfoiesti febril cartea de telefoane a unei metropole canadiene in cautarea unui necunoscut, trebuie sa fii convins ca vei intalni un om extraordinar, nu?

Si da, l-am inteles perfect pe autor. Dupa cateva pagini doar, ardeam de nerabdare sa ajung la calculator, sa deschid pagina „Canada 411”, sa aflu numarul lui Pi si sa vorbesc un pic cu el. Probabil ca si ceilalti cititori au patit la fel. Nemaifacand fata taraitului continuu al micului aparat, trebuie ca Pi Patel s-a retras din cartea de telefoane in pacea credintelor lui. Caci da, Pi este atat de iesit din comun incat a gasit calea impacarii credintei in trei religii diferite.

In timp ce el crestea intr-o gradina zoologica indiana si aduna religii asa cum alti copii aduna timbre, pentru mine devenea imperativ sa-i castig bunavointa. Ocazia mi s-a ivit in capitolul 22:

I can well imagine an atheist’s last words: „White, white! L-L-Love! My God!” – and the deathbed leap of faith. Whereas the agnostic, if he stays true to his reasonable self, if he stays beholden to dry, yeastless factuality, might try to explain the warm light bathing him by saying, „Possibly a f-f-failing oxygenation of the b-b-brain,” and, to the very end, lack imagination and miss the better story.

Recunosc ca m-a nedumerit putin. De ce ar imbratisa ateul o credinta la vederea unei lumini albe, dupa o viata in care a acceptat existenta unei explicatii rationale pentru tot ce se intampla. As fi zis ca el va introduce lipsa de oxigen in intamplare. In plus, am ramas mai departe nelamurita: sunt atee sau agnostica? Dar Pi, te rog nu ma desconsidera. Zau ca nu voi sari peste povestea mai buna.

Publicitate

Viscol

Cine se bucura cand vine?

Eu. 😀

Se cauta sponsori

Pentru o fata extrem de talentata, careia i-ar prinde tare bine antrenamente la acelasi nivel cu concurenta internationala. Detalii aici. Duceti vorba mai departe, va rog.

.,

„Intr-o lume ideala, barbatii ar canta.”
Orlando Gough

Nu, cei doi de mai sus nu sunt un comedian britanic si un cabaretist elvetian intr-un inedit spectacol bilingv. Iar titlul doar seamana cu un punct si o virgula.

Cei doi sunt compozitorul britanic si regizorul elvetian ai „Simfoniei rachetelor”, piesa ce in noaptea anului nou la 00:10 va da startul unui urias sirag de manifestari culturale, intins intre doua revelioane. ., este repezentarea stilizata si catchy pentru anul de glorie al unui oras a carui asociere cu cultura starneste deocamdata mai mult indoiala. Linz’.,, una din cele doua capitale culturale europene.

Linzul are combinat siderurgic, uzina chimica si port industrial. Linzul are un castel mititel, dezamagitor pentru turistul ce a bifat deja Grazul, Salzburgul sau Viena. Linzul e orasul in care oamenii au respins prin referendum construirea unui teatru muzical. Linzul are o orchestra simfonica proaspat ajunsa la maturitate, care insa e mai mult itineranta prin lume. Linzul are un muzeu de arta moderna prescolar, ce se reflecta seara roz sau albastru in apele Dunarii. Ceva mai marisor, trecut deja de varsta adolescentei, Linzul are un festival de muzica simfonica – festivalul Bruckner. Si da, Linzul il are pe Bruckner, legatura firava cu un trecut artistic. Linzul are un muzeu Ars Electronica, must-see-ul pentru oaspetii avizi de cunoastere ai localnicilor. Urmare logica, cand se vorbeste de cultura in contextul Linzului, poate fi vorba numai de arta moderna si foarte moderna. Sau de Bruckner.

Asa ca atribuirea contractului pentru piesa de rezistenta a festivitatii de deschidere unui compozitor ce are in portofoliu o lucrare pentru 12 coruri, 18 vapoare, doua macarale si o locomotiva, nu mira pe nimeni. Poate doar modestia distributiei: un urias cor amator, un micut cor profesionist si artificii.

We’ve called it „a love affair between voices and fireworks” and the idea is to make a playful piece in which the relationship between the voices and the fireworks is much more varied than usual – the voices lead, the fireworks lead, they flirt, they dance, they ignore each other, the fireworks terrify the voices, declare war on them, cheer them up…

Asta scrie pe interiorul copertei notelor primite la prima repetitie. Initial, organizatorii au sperat ca vor strange 800 de coristi. Apoi au scazut megalomania la 400. Ne-am prezentat 250. Fetele si baietii se pierd printre doamnele si domnii, majoritatea sariti de 50 de ani, aureolati de demnitatea si seriozitatea repertoriului clasic interpretat pana acum. Pregatiti totusi sa faca saltul in incomprehensibilul muzicii moderne. Luati de valul nebuniei entuziaste si molipsitoare a lui Orlando (Gough) si Tom (Ryser). Printre pasajele repetate, cei doi ne spun povestea pe care o vom interpreta. Deconectati, relaxati si excentrici. Apelativul corect si pentru incalzirea de la inceput. Cea mai excentrica experimentata pana acum si am trecut pe sub baghetele multor dirijori.

Tocmai am incheiat de repetat „Way to Burn”. Tom. Piesa va fi incheiata intr-o explozie de artificii. Mainile explodeaza in aer. Apoi ploua stelutele si le valureste. Explozia se va linisti in apele Dunarii, pe care vor incepe sa curga luminite verzi. Ca spermatozoizii. Rasete. Oameni buni, vorbim despre o poveste de dragoste!

In pauza se barfeste. Nu, genul acesta de muzica nu e pe gustul multora. Mie imi place, dar admit, e greu digerabila pentru cei din afara. Caci desi lumea n-ar asculta-o cu placere, o canta cu placere. Vorba vine canta, e mai mult decat atat. E interpretare in toate sensurile. Muzica corala trece in prezent de granitele muzicii. E sunet pur, e ritm pur, e armonie pura, e miscare. Una sau toate, pe rand sau deodata, unindu-se intr-o noua forma de arta. Arta atat de ancorata in realitatea prezentului, incat reflecta chiar si date statistice de ultima ora. Cum ar fi acelea ca atunci cand vine vorba de cantat, barbatii sunt exagerat de timizi.

(fragment din simfonia scrisa pentru 4 voci de femei si 2 de barbati)

Vizitiii, vrajitorii si tehnologia

Vrei sa ne jucam de-a vrajitorul si fiica lui? Eu eram vrajitorul bun, iar tu erai fiica mea care locuia la castelul regelui si reginei.

– Fiica mea, sa te sui in caleasca si sa vii sa ma vizitezi la castelul meu.
– Pai tata drag, eu n-am caleasca si nu stiu nici unde pot gasi una.
– Ooooofff, sa cauti o caleasca si sa vii, caci altfel vrajitorul cel rau imi va lua toate puterile.
– Sa stii ca de vanzare, chiar n-am vazut nici o caleasca. Am vazut cateva pe strada in Salzburg si cateva in Viena, dar erau proprietatea unei firme care nu vroia sa le vanda. Si in plus, toti vizitiii sunt angajati de firma aceea, nici vizitiu nu stiu unde pot gasi.
– Vizitii poti cumpara la Bocsa. Iar caleeeeesti… cred ca tot la Bocsa.

Bocsa e locul acela in care se ajunge foarte rar, dar apare suficient de des in discutiile celor mari ca sa-si mentina misterul magic. Intr-un asa loc e imposibil sa nu se gaseasca de toate.

Ne mai jucam de-a vrajitorul bun si fiica lui? Eu eram vrajitorul, iar tu erai fiica mea.

– Fiica mea, sa nu mergi niciodata in tara nemtestilor.
– Dar de ce, tata drag?
– Pentru caaaaaa… daca ajungi acolo, vrajitorul cel rau va incurca potecile si nu vei mai ajunge inapoi.
– Nu-ti face griji, taticule. O sa-mi iau un ghem cu mine si o sa-l desir in urma mea si atunci voi sti sa ma intorc inapoi.
– Dar vrajitorul cel rau va veni si va rupe firul si nu o sa te mai poti intoarce.
– Atunci o sa-mi iau cu mine si mei, si o sa las o urma pe carare ca sa ma pot intoarce.
– Ce-i ala mei?
– Sunt boabe pe care le mananca pasarile.
– Atunci vrajitorul cel rau va sufla ca un vant tare si nu o sa mai ramana mei.
– Atunci o sa iau si cenusa si o s-o imprastii in urma mea ca sa gasesc drumul inapoi.
– Dar vrajitorul cel rau o sa spele toata cenusa.
– Atunci o sa imi iau GPS-ul cu mine si el o sa-mi arate drumul exact.
– Ce-i ala giiifiiiies?
– Un dispozitiv care stie toate hartile si iti spune (voce de robot): „Peste 200m virati la dreapta. Peste 200m virati la dreapta. Peste 100m virati la dreapta. Peste 100m virati la dreapta.”
– Fiica mea, stii ceva? Asta dupa pauza de prapadit de ras la auzul vocii robotului. Nu ai voie sa iei giiifiiiiesul cu tine. Trebuie sa-l lasi la mine la castel. Este in turn si acolo sunt tot felul de creaturi periculoase.

Parintii lui au o dacie care arata mai veche decat cea a tatalui meu, decedata intre timp. N-a avut cum sa auda de la ei de GPS. Fratele lui mai mic insa, nu viseaza decat la cum va deveni Omitrix atunci cand va creste mare. E clar ca nici el nu a fost scutit de invazia tehnologica revarsata din desenele animate. Si totusi, GPS-ul e un dispozitiv care bate puterile oricarui vrajitor. Atat de puternic incat singura solutie pentru anihilarea lui e sechestrarea in turnul aparat de cele mai inspaimantatoare vietati.