Povestea mai buna

Sunt atee sau agnostica? Pana n-am inceput cartea cu Pi, nu mi-am pus niciodata intrebarea. In universul perceput de mine, Dumnezeul crestin n-are loc. Paradoxal, citirea bibliei e cea care mi l-a facut pentru prima data antipatic. Pe ceilalti nu-i cunosc prea bine, dar asa, din auzite, nu se potrivesc nici ei in povestea mea. Motivele conteaza mai putin aici, important e doar ca intr-o buna zi m-am trezit traindu-mi viata fara nici un Dumnezeu. Povestile cu care a venit stiinta au astamparat nelinistea de ce-urilor ce mi se zbenguie zglobii prin minte; tristetea ca atunci cand se rupe firul e rupt pentru intotdeauna a fost inlocuita de o pofta de viata hotarata sa nu-i risipeasca nici o firimitura; una peste alta, sunt multumita in necredinta mea. Potrivind cele de mai sus pe definitie, s-ar putea zice ca sunt atee.

Dar… Nu pot trece cu vederea peste limitele intelectului nostru. Stim atat de putine, incat daca intr-o zi m-as trezi minuscula, pe o lamela asezata sub un microscop la capatul caruia ar mormai nemultumit un urias neras in timp ce m-ar privi ingandurat pe deasupra ochelarilor demodati, i-as face cu mana si i-as striga: Hi, God! Si daca nu m-as fastaci poate l-as intreba si daca imi indeplineste 17 dorinte. Adica nici nu exclud complet ideea existentei unei divinitati, undeva in afara sferei noastre de perceptie. Chiar daca tupilate in subconstient, indoielile mele se pare ca exista. Ma face asta agnostica?

Sunt un pic ingrijorata ca raspunsul ar putea fi da. Ingrijorata pentru ca vedeti voi, Pi Patel ii respecta pe atei, dar ii dispretuieste pe agnostici. Ateii sunt fratii si surorile lui, si ei un fel de credinciosi, inchinandu-se zeului Ratiune. Pe cand agosticii sunt imaturii care nu mai trec odata de perioada indoielii. Intra in ea si raman agatati pe drum, multumiti ca nu trebuie sa aleaga. Sunt niste lasi. Si nu mi-ar placea ca Pi sa aiba asa o parere despre mine.

Mi-am dorit sa-i fiu simpatica dinainte sa-i aflu numele. Chiar din clipa in care Yann Martel, dupa ce a ascultat incredibilele intamplari din viata lui Pi, povestite de un indian batran in Pondicherry, a zburat direct la Toronto. Cand abandonezi in India un roman stralucind de culoare si contrast despre Portugalia anului 1939, doar ca sa rasfoiesti febril cartea de telefoane a unei metropole canadiene in cautarea unui necunoscut, trebuie sa fii convins ca vei intalni un om extraordinar, nu?

Si da, l-am inteles perfect pe autor. Dupa cateva pagini doar, ardeam de nerabdare sa ajung la calculator, sa deschid pagina „Canada 411”, sa aflu numarul lui Pi si sa vorbesc un pic cu el. Probabil ca si ceilalti cititori au patit la fel. Nemaifacand fata taraitului continuu al micului aparat, trebuie ca Pi Patel s-a retras din cartea de telefoane in pacea credintelor lui. Caci da, Pi este atat de iesit din comun incat a gasit calea impacarii credintei in trei religii diferite.

In timp ce el crestea intr-o gradina zoologica indiana si aduna religii asa cum alti copii aduna timbre, pentru mine devenea imperativ sa-i castig bunavointa. Ocazia mi s-a ivit in capitolul 22:

I can well imagine an atheist’s last words: „White, white! L-L-Love! My God!” – and the deathbed leap of faith. Whereas the agnostic, if he stays true to his reasonable self, if he stays beholden to dry, yeastless factuality, might try to explain the warm light bathing him by saying, „Possibly a f-f-failing oxygenation of the b-b-brain,” and, to the very end, lack imagination and miss the better story.

Recunosc ca m-a nedumerit putin. De ce ar imbratisa ateul o credinta la vederea unei lumini albe, dupa o viata in care a acceptat existenta unei explicatii rationale pentru tot ce se intampla. As fi zis ca el va introduce lipsa de oxigen in intamplare. In plus, am ramas mai departe nelamurita: sunt atee sau agnostica? Dar Pi, te rog nu ma desconsidera. Zau ca nu voi sari peste povestea mai buna.

Publicitate