A fost odata un tanar compozitor, pe numele lui Haydn. De Joseph zic, chiar daca si fratelui Michael i s-ar potrivi inceputul de poveste. Se cam chinuise o vreme alergand din usa in usa in cautare de sponsori. „Haydn? Nu cunoastem” era raspunsul standard. Pai de unde sa-l cunoasca? Canta si el la colt de strada pentru un ban care sa-i tina de urat venitului anemic adunat din predarea muzicii. Acum se aciuise pe langa un cantaret mai cunoscut (de contemporanii lui, nu de noi), si-l acompania la diferite ocazii.
Traia in vremurile acelea intr-un castel pe nume Weinzierl un baron, care asa cum era moda atunci se lua la intrecere cu ceilalti baroni si in colectii de muzicieni, nu numai de ceramici, picturi si ornamente arhitectonice de impopotonat castelul. Exact nu se mai stie daca baronul acesta era mai saracut de buzunarul lui, sau daca l-a auzit undeva pe Haydn si a fost impresionat de abilitatile dovedite. Cert este ca intr-o buna zi a celui de-al 23-lea sau 24-lea an din viata lui Haydn, compozitorul nostru s-a trezit cu o invitatie la castel.
Si-a pus pijamaua, periuta de dinti si briciul in bocceluta – piaptanul nu, perucile nu se pieptanau, dar poate si-a luat si cutia cu pudra de par – si cu ea in bat pe umarul drept si viola in mana stanga a purces la drum. Judecand dupa distante, cred ca a folosit ceva mijloc de transport in comun. Poate diligenta Eurolines.
In fapt de seara a ajuns la castel. Numai bine pentru cina. „Josephe, te asteptam, sper ca ai calatorit bine”, i-a zis baronul si fara sa astepte confirmarea sperantei a trecut la prezentarile celorlalti musafiri. „Uite, preotul din sat, vechilul meu, iar pe Albrechtsberger poate il cunosti deja. Muzician de-al tau din Viena.”
Si cu Albrechtsberger acesta lucrurile sunt putin neclare. Ar putea fi viitorul profesor de compozitie al lui Beethoven, daca nu atunci probabil fratele lui, caci ca si la Haydni, si la Albrechtsbergeri muzica era afacere in familie.
Dupa ce s-au ospatat si si-au stamparat setea cu niscai licori, baronul i-a impartasit un secret lui Haydn. „Stii, sfintia sa, ca si vechilul meu de altfel, sunt si ei pasionati de muzica. Violonisti bunicei. Ce zici, ai putea compune ceva rapid pentru toti 4? Sa ma in-cantati ein bischerl inainte de culcare?” „Si-si-sigur” s-a balbait Haydn. Nu ca o facea de obicei, dar era emotionat. Primul lui contract de compozitor.
Ca sa echilibreze timbrul viorilor, a intrebat politicos daca nu s-ar putea ca cineva sa cante la violoncel. Si ce noroc, Albrechtsberger putea canta, iar baronul avea un violoncel pe undeva prin castel.
Asa s-a pus Haydn pe treaba si a compus primul sau cvartet de coarde, urmat apoi in decursul vietii de alte peste 70. Exemplul i-a fost urmat de mai toti compozitorii de muzica clasica. La atatea cvartete, moda si-a adaugat o noua tendinta, cea de a strange cate 4 oameni intr-o camera pentru a muzici impreuna la doua viori, o viola si un violoncel.
Pe 4 dintre ei i-am ascultat si eu saptamana trecuta. In program cvartetul broastelor al lui Haydn, si doua compuse de Martinu, respectiv Smetana, interpretii fiind cehi.
Inca o vorba despre Haydn. In concertele cvartetelor, e posibil sa fie introdus des pentru ca a scris mult si e „parintele cvartetelor de coarde”. Dar daca-l vedeti anul acesta neobisnuit de des pe afise, e pentru ca se aniverseaza bicentenarul mortii lui.
Later edit: Oameni curiosi sa afle cate cvarete de coarde a compus Haydn trec pe aici din ce in ce mai des. Pentru ei, raspunsul precis este: are 68 de cvartete numerotate, plus 3 aranjamente ale altor piese pentru cvartet de coarde, toate 3 scrise in primii ani de activitate. Multa vreme s-a zvonit ca ar mai fi scris inca 6, pentru ca editorul ce i-a fisat intreaga opera, Hoboken pre numele sau, le-a inclus in colectia opus 3. Acum insa lumea zice ca cele 6 sunt de fapt compozitii ale celui mai infierbantat suporter al lui Haydn – Roman Hoffstetter – un calugar care de atata entuziasm fata de opera maestrului s-a apucat sa compuna si el cvartete de Haydn. 😉
***
„Eu mai trebuie sa ma schimb?” „Doar pantofii.”
Nu, nu. Sunt o persoana ce-si onoreaza si respecta degetele de la picioare. Pantofii au ramas. Acum stau in fata primului rand, prafuiti, caci in pielea intoarsa praful isi face culcus pentru eternitate, nu doar pana la proxima vacsuire. Dar asa bordei cum par pe dinafara, pentru degetele de la picioare pantofii mei sunt un palat luxos in care se lafaie in voie ca boieresele de pe vremuri ce nu se sculau de pe divane nici macar ca sa manance in capul oaselor.
Din fericire nici un designer nu si-a amestecat creativitatea in conceperea incaltarilor mele, ramasi astfel fara usi si fara geamuri, degetele putand asculta linistite cvartetele din program. Nici un pic de invidie nu le-a tulburat auditia, neavand cum sa vada in ce vile de lac negru locuiesc degetele interpretilor de pe scena, adevarat cartier Beverly Hills.
Doar gemetele chinuite ale vecinelor din pantofii cu varf ascutit si cu un numar cu 3 degete mai mic au deranjat pe ici pe colo cursul firesc al melodiilor. Doamna cea atat de mandra in suferinta ei are nasul inaltat cu 5 cm fata de nivelul narii. Poate a remarcat pantofii cei necadrand cu pretentiile concertului.
***
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Muzica lui Smetana e calda si plina de viata. Musti din ea cu pofta ca dintr-o piersica bine coapta si zeama se prelinge saftoasa pe barbie. De ce asculti, de ce ai mai asculta. „Din viata mea”, asa-l cheama pe cvartet, compus cand deja sunetele lumii nu mai ajungeau la el. El Smetana.
Nu stiu cum e intr-un cap de compozitor. Insa pentru ca uneori visez noaptea muzica nemaiauzita imi inchipui ca asa e si la ei in cap. Un concert simfonic continuu, iar ei scriu repede repede pe portative tot ce se canta, grabiti sa nu piarda nimic, caci cine stie daca piesa ramane in repertoriul orchestrei instrumentistilor ascunsi prin materia cenusie.
Beethoven am putea zice ca a fost norocos. Incetul cu incetul, timp de cativa ani, sala lui de muzica s-a antifonat, izolandu-l de zgomotele cotidiene. Smetana nu, azi avea auzul fin, maine s-a estompat, iar poimaine lumea a tacut brusc. Ma rog, a durat cateva saptamani, dar tot l-a dus iute-iute in taramul tacerii fara sa-l lase sa-si faca bagajele. Si tacerea era doar in exterior. Inauntru tiuia ceva de catava vreme. In ziua in care afara s-a facut liniste, Smetana a ramas singur cu tiuitul.
Dupa 2 ani a compus cvartetul. Cu tiuit cu tot. Ascultand, e imposibil sa-i vezi viata altfel decat frumoasa. Il incheie intr-o nota un pic trista, dar totusi optimista. Nu stia ce il astepta in ultimii 8 ani din viata.
Daca as fi sefa peste pamant, dar sefa adevarata, sa hotarasc eu ce e voie sa se intample si ce nu, compozitorii nu ar mai surzi. Asta este unul dintre foarte foarte multele lucruri pe care actualul manager le face taman pe dos.
Blog cu mere coapte 