In goana am ajuns acolo. Aveam un gand. Sa bifez ca am fost si cu sentimentul datoriei implinite sa trec rapid la urmatoarele puncte de pe lista de recomandari. Asta cu rapidul e un vis de-al meu neimplinit. Multe imi doresc sa fac rapid, mai nimic nu-mi iese.
Asa si acum. Era racoare inauntru, o racoare placuta. Primele doua sali? Fiuuuu, ca o masina de la Brawn in sezonul 2009 am trecut prin ele. Am dat buzna in cea de-a treia. As minti daca as zice ca am stat foarte mult. O raita cu gatul intors spre tablourile de pe pereti si acas’ cu mine, ca era deja seara tarziu.
A doua zi au aparut flash-back-urile. Un baietel incremenit in fata catelului alb de plus scapat pe jos in ploaie. O femeie prost imbracata mancand un mar oxidat in tramvaiul 41. Fata securistului oferindu-se: „Daca vrei, te tin eu de mana pana cand…” Groaza femeii ce a trimis o maslina in paharul comeseanului de vis-a-vis. Tocmai acum. Un fumator aspirand intreaga lume intr-un tras din tigara. Pierdut in sine.
Nu-mi place fumul. Ma ineaca si totusi frumusetea imaginii m-a bantuit intreaga zi. Instantanee miscandu-se insesizabil pe retina memoriei. Baietelul are acum mana intinsa, tras de mama lui, ce tine catelul murdar in cealalta mana. Femeia din tramvai casca gura la barbatul ce-si tine discursul infierator in fata calatorilor. Cu marul muscat pe toate partile abandonat (din nou) aerului oxidant. A doua fetita strange mana fetei securistului si nu uita. Femeia rosie dupa gafa facuta cauta privirea barbatului iubit. Acum va afla. O mana scutura scrumul tigarii concentrata asupra acestui act.
Cuvinte asezate ordonat in detalii ce reliefeaza o insiruire de cateva clipe izbitoare in pregnanta lor. Un tablou ici, un tablou colo, cate un vers de trecere intre ele si liniste, multa liniste. Vizitatorii au privit tacuti, nelasand nici o urma a trecerii lor pe acolo. Imi aduc aminte cum se auzea de undeva sonata lunii, bruiata doar de tacanitul tocurilor mele pe pardoseala alba.
Blog cu mere coapte 
Spre incantarea gingavului meu favorit ma infig la primul comentariu al textului tocmai terminat. 😆
Cu o nota pe care as fi putut s-o adaug la final, dar n-am vrut sa stric ecoul tacanitului de tocuri. Am citit pe nerasuflate in zilele urmatoare continuarea. Scriind mai mult, densitatea tumultului de impresii lasate scade, dar tot ramane un blog cu enorm de multa hrana pentru cuget si simtire.
M-am oprit pe la mijlocul lui septembrie, simtind nevoia sa-mi pun putina ordine in ganduri, lucru pe care-l pot face cel mai bine scotandu-le la vedere. Asa ca vor urma cateva scrieri avand ca punct de pornire tablouri ale Klarei.
Tocuri? Hm!
I took a look and liked it! I liked it a lot.
multumesc pin!
Camelutz
Tot timpul ma dai de gol. 😡
Asa-i, prima data eram in clapari si am facut tronca-tronca. Abia dupa aia m-am dus cu tocuri. E un loc prea elegant ca sa nu am grija la ce incalt virtual. 🙂
doc
Ma bucur. Nu stiu daca stii cat de mult.
judge
Si-alta data.
pin
nu vad nici o traducere! 😦
pin:
I know that you are going to appreciate this.
#
doctor demonicus-sabbaticus
pe 26 May 2009 10:19
AG:
Exista un artist fotograf foarte special in Canada. Numele lui e Rafael Goldchain, e nascut in Chile dar traieste si preda la Toronto. Una dintre expozitiile lui se numeste I Am My Family si acolo isi reconstruieste propria genealogie prin autoportrete.
Prin machiaj, costume si digital work el practic joaca rolul tuturor rudelor sale incepand cu secolul XIX in Polonia. Cum multe dintre rudele sale au murit in Holocaust, lucrarea asta capata si un altfel de semnificatie.
Gasesti aici cateva autoportrete.
Am postat asta, doar asa in trecere pentru ca tot a venit vorba despre memorie si life seizing tools 😀
doc
Mi s-a pus un nod in gat. Multumesc.
îmi place blogul tău, îmi place cum scrii, am fetița cu chibrituri în loc de inimă
Multumesc frumos, e periculos sa tii fetita cu chibrituri acolo, toti avem nevoie de inima. Sper ca n-ai aruncat-o pe a ta. 🙂