Un suras pe muzica de Mendelssohn-Bartholdy

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Statea singura in spate de tot. Trei scaune stinghere lipite de zid, langa bazinetul din piatra cu apa sfintita, iar ea sedea pe cel dinspre centru. Plapanda si cuminte.

Rochia ei buna imbracata probabil pentru slujba terminata cateva minute mai devreme, bleumarin cu imprimeu discret, deschis la culoare (albastrele, ciorchini de puncte?), e inchisa la nasturi pana la gulerul rotunjit amintind de moda altor vremuri. As fi zis de scolarita daca n-ar fi fost din acelasi material ca si rochia.

O jacheta scurta o apara de racoarea bisericii si ii accentueaza fragilitatea, conturand umerii ingusti si silueta firava. Jacheta e bej, ca si poseta demodata, ca si pantofii rotunzi la varf si decupati la calcai, asezati unul langa altul cu firescul ordinii deprinse de-o viata.

Poseta n-am observat-o decat dupa ce la o tresarire a mainilor impreunate in poala, bucla curelei si-a facut loc printre degete. Cureaua nu se potriveste cu mainile, nu dezvaluie uzura lucrului trudit. Mainile sunt groase, noduroase, cu pielea degetelor crapata. Maini ce au trimis seva pamantului in atatea plante pana au ajuns sa semene ele insele cu niste crengi de copac.

Felul in care mainile se odhinesc impreuna raspandeste impacare. Ca si fata brazdata de riduri adanci, dar atat de senina. Tine capul usor aplecat in stanga-fata, intr-o atitudine de madona protejand ceva, doar de ea stiut. Parul complet alb, e taiat harsht dintr-o singura forfecare pe la jumatatea cefei. Suvitele drepte din fata sunt prinse la spate intr-o agrafa, descoperind pielea subtiata, aproape transparenta, intr-o carare orizontala.

Se uita drept spre o dala aflata cam la doi metri in fata ei si zambeste. Unii batrani adapostesc atata pace si liniste in zambet. Iar ea era atat de batrana; sigur vazuse si razboiul si ocupatia rusilor si anii grei de atatea lipsuri de dupa. Si totusi la final, dupa atatea si atatea zile cu rele si bune, fierbinti sau geroase, in care s-au pierdut multi dintre cei dragi, prinsi de nefiinta ca-n paginile unui album ce-l vezi cand intorci capul spre trecut, tot ce pastrase pe chip era un zambet cald si enigmatic. Secretul ei luminos pe care noi suntem inca prea tineri ca sa-l intelegem.

Inainte de sfarsitul partii a treia, s-a ridicat, a facut cativa pasi spre intervalul despartind stranele pe centru, a zambit a prinos spre muzicanti si s-a indreptat spre iesire. In coltul unui ochi ii poposise o lacrima, ferita ca roua intr-o scorbura, de arsita atator ani de viata.

Publicitate