Intens

Opt coruri, fiecare a cinci persoane. Asezate sase in altarele laterale plus doua in fata. De acolo din fata incepe, o altista in stanga, o soprana in dreapta, cu corurile lor alaturandu-li-se treptat. Si apoi muzica se intinde spre inapoi, prinzandu-i pe enoriasi in centru.

Cand ne-a spus Michael ca vrea sa faca o piesa pe 40 de voci, am simtit imboldul sa ma dau mare.  Doar pentru ca suna impresionant, mai ales ca am fost exact 40 de oameni. Acum dupa, nu mai vreau decat sa impartasesc o traire unica, ce a intrecut in intensitate orice cantare de pana acum, cu toate ca a iesit departe de perfectiune.

Piesa e dificila si in intonatie, dar mai ales ritmic. In partituri, notele noastre au aparut cu masura fixa, dar din felul in care curge muzica am o vaga banuiala ca a fost compusa complet fara masuri. Corurile canta pe rand, se impletesc, se ingana, se parasesc unul pe celalalt, fara repere pentru celelalte. Fiecare voce pluteste singura, nesprijinita de nimic, cu ruperi continue de ritm, ce duc aproape spre imposibil atingerea interpretarii de mai sus.

Dar lui Michael, incapabil sa iasa de sub vraja tesuta de moteta compusa se pare pentru aniversarea varstei de 40 de ani a reginei Angliei, Elizabeth intaia, nu i-a pasat ca nu toti cei 40 de cantareti isi pot stapani firul lor de melodie. Pentru o zi speciala – azi a fost resfintita dupa renovare biserica unde cant la sarbatorile mai mari – a tinut sa creeze o atmosfera eterica si precizia n-a fost unul din ingredinentele indispensabile.

Noi am cantat piesa putin altfel decat in inregistrare. Ca sa se potriveasca distributia cu restul pieselor din program, o parte din voci au fost interpretate instrumental. Am avut chiar si o figuranta. Lisa, soprana din corul meu, a venit fara voce, desi regula e ca in astfel de situatii il anuntam pe Michael ca sa ne gaseasca inlocuitor, si pe la minutul 3 al inregistrarii, unde ramane una dintre putinele voci care asigura plutirea muzicii, ea a tacut. Am preluat-o din zbor la repetitie, dar nu-s soprana, pe acute m-a tradat vocea, asa ca pana la urma micuta si dragalasa Eva, a trecut de la suflatul in trombon direct pe inaltimi vocale angelice si a salvat atmosfera.

Auditoriul a fost coplesit. Din franturile de povesti prinse la final, muzica i-a invaluit din toate partile, inaltand o a doua biserica de sunete in interiorul celei zidite. I-a infasurat si a iesit din pereti, inundand totul in ecouri sublime. Pentru noi insa a fost cu totul altfel. Timp de 10 minute, toata fiinta ni s-a concentrat in voce. Cautandu-le pe celalalte, intinzandu-ne ca niste panglici simultan oarbe si atotvazatoare si lasandu-ne clatinandu-ne complet epuizati la stingerea ultimului acord.

Am inceput sa tremur si sa-mi percep celulele reluandu-si corporalitatea cu furnicaturi. Si apoi am simtit toti nevoia sa ne cautam unii pe ceilalti din nou, pe picioare de data asta, sa ne zambim si sa ne dam mainile, strangandu-le cu bucuria, respectul, onestitatea si entuziasmul dobandite prin experienta unica la care tocmai fusesem partasi.

Publicitate

Pentru un camelutz drag

Stie el de ce.

PS: Thanks Mel, de la tine am „furat” linkul.

Mi-a ramas mica haina rivalitatii

Trogloditule!

Ochi ingustati a evaluare. Banuiala. E un cuvant nou, dar fata congestionata a celuilalt, ochii scaparatori, mainile tepene cu pumnii stransi, toate sfideaza. E sigur o jignire. Cauta degeaba un raspuns pe masura si lipsa cuvantului potrivit il sufoca. Se inroseste si strange toata frustrarea intr-un aaaaaaaa ofensiv ce-i iese din gatlej ca un dop de sampanie si-l asmute spre celalalt.

Ma fascinau certurile intre baietii din fata blocului. Violente iscate din cate o vorba aruncata de unul dintre ei, vorba auzita la oamenii mari sau prin filme, pe care nici unul din noi n-o intelegea. Puterea unui cuvant. Ma mancau palmele si talpile si sufletul sa incerc sa-i sacai. Sa inventez un cuvant. Cu ţ-uri si ş-uri si ci-uri. Si sa le strig din toti rarunchii: ţelcifşomburilor! Privind victorioasa in ochi. De la distanta. Si-apoi cand ar fi hotarat ca da, trebuie sa razbune umilinta, sa fug si sa ma baricadez in casa scarilor cu un drug pregatit dinainte. Si sa ma tavalesc de ras.

N-am fost insa niciodata rapida la alergat.

Pornirea de a zgandari a ramas la fel de vie si dupa ce am crescut. Fara rautate. Cu chicotitul ghidus starnit de caraghioslacul rabufnirilor iscate din lucruri fara sens sau fara importanta. Mai ales ca am gasit si cuvantul perfect. Mitic!

Mitic cu accent pe al doilea i. De la Mitica al lui Caragiale, un personaj ce-mi este tare simpatic. Are umor si tachineaza prieteneste. Un personaj cu care as fi onorata sa fiu comparata. Dar nuuuuuu! Undeva intre 1900 si 2000, bietul Mitica si-a pierdut suporterii si a devenit injurie. Iar acum fereasca sfantul sa-i spui unui bucurestean ca e Mitic. Iar daca bucuresteanul nu e neaparat bucurestean, dar e suporter al unei echipe de fotbal bucurestene… AU!

Mai ales venit din partea unui simpatizant al unei echipe de provincie. Asa ca mine.

Echipa mea e cea in galben-negru. Pe vremea primei cooperative post-revolutionare, imi venea sa ma ingrop in tablia biroului vazand ce face echipa mea. L-am iubit pe Dossey cand parasit de coechipierii dati la o parte in fata adversarilor a aparat tot. Intr-o buna zi, cand i-a venit randul, echipa a retrogradat si plec ochii, da, m-am bucurat putin, nemaiavand de ce sa-mi crape obrazul de rusine. Era acolo in divizia secunda, parca nestiuta decat de mine, se complacea in mediocritate, dar macar parea cat de cat mai curatica.

Si apoi surpriza. Anuntul primei pagini. Antrenorul cel nou, plecat satul de sicanele unui patron zgarcit de la o echipa chiar din Bucuresti. Ah! Tzac-pac, una-doua, intr-o jumatate de clipit, hop-tzop a saltat echipa mea in prima liga, si de cand am stiut-o inapoi n-am mai avut decat doua dorinte. Sa nu apuc iar calea magazinelor cosmetice pentru repararea obrazului si sa reabilitez numele lui Mitica pe spinarea prietenilor mei.

Mai intai i-am inventariat. In tabara stelista, fetele si un baiat ratacit. In tabara rapidista nimeni. In tabara dinamovista, numai baieti unul si unul. Minti luminate, cel putin una gen Mitica, cativa mai blajini, altii infierbantati. Candidatii perfecti. Ma si vedeam. Vine meciul si cu o saptamana inainte incep sicanele amicale. Caricaturi de replici de patroni cu burti sau copii ce-si pierd noptile urland prin caps lock. Un fel box. Joc de picioare si apoi ranjind: miticilor! 😆

Ecranul in spatele caruia stau e mai solid decat usa scarii de la bloc cu tot cu drug. Dar usurinta in a uita injuriile, reale sau nu, s-a evaporat intre timp. Fara sclipirea nazdravana a ochilor si bufnitul in ras, cum sa le cer sa stie ca-i o sotie? Lumea tinde sa fie mai serioasa decat mine. In plus, cand ma gandesc la dinamovistii mei porneste soba la mine-n suflet. N-am riscat sa ma prinda iarna fara caldura.

Dar am jubilat, ooooooo, ce-am mai jubilat cand, cadou de ziua mea, i-am batut cu 2-0. Ma rog, favorita mea a batut-o pe-a lor, dar eu, ca adevarat suporter fanatic ce sunt, imi asum toate victoriile si ma dezic de infrangerile echipei mele.

Am facut asa insa doar pana la penultima victorie. Cea din penultima etapa. Atunci mi-a pierut si cheful de tachinat. Nu, nu succesul din Bucuresti, meritat de ai mei, m-a intristat. Ci ca a tras de ata descusuta a buzunarului in care prietenii mei tineau speranta. I-a lasat goi. Inaintea ultimei etape, lumea socotea punctele febril. Pe variante. Numai dinamovistii mei stateau pe margine, exclusi din joaca asta de copii mari chiar de echipa mea. Priveau agitatia celorlati cu resemnarea celui neputincios. Caci cum poti sa trezesti jucatorii echipei de care se leaga bucuriile si tristetile tale din nepasare? Stiu prea bine sentimentul. Atunci mi-a venit sa-mi iau prietenii pe dupa umar si sa le strang usor bratul.

Asa ca, iarta-ma Mitica, gaseste-ti alt aparator al cauzei tale.

Mocanita

Primul drum a fost la pagina cu timpul probabil. Probabil timpul va fi schimbator, dar pe ici pe colo, sigur va iesi si soarele. Insa asa, in mare, aproape sigur va mai si stropi, iar unii stropi ar putea fi din nori negri, purtati in goana de vant mare si aruncand in drumul lor cu fulgere. Ca sa-l lumineze, nu de alta.

Concluzia: adio munte. Din nou. Sau cel putin adio munte inalt, cu stanci multe si lunecoase dupa cativa stropi. Dar ca sa nu pierdem antrenamentul, m-am incapatanat sa caut un traseu cu macar 500 m diferenta de nivel. N-a fost simplu, tot ce-mi facea cu ochiul avea avertisment. Nerecomandat dupa ploaie. Sau pe ploaie. Sau pe vreme umeda. Alesul a fost primul fara semne de exclamare si de bucurie ca l-am gasit am si trimis linkul tovarasului de excursii. Care s-a bucurat ca la el se vede doar o pagina goala si n-a protestat la cele 4.5 ore promise, ore pe care noi le tranformam lejer in 6. De obicei.

Nu ne-am trezit cu noaptea in cap. Am dormit fara griji pana somnul a considerat ca gata, poa’ sa plece, ne-am echipat in tihna, ne-am facut datoria civica votand pentru Europa, amanand astfel „ora socotelii” a celor cu probleme de echilibru si am pornit la drum. O ora jumate cu masina, cam atat socotisem si chiar atat a durat pana la gara din Lunz am See.

Tiparisem colorat descrierea traseului, cu harta si cu profilul traseului in altitudine. Ba chiar imi exprimasem incantarea ca site-ul ofera asa ceva pentru fiecare drumetie. E important pentru moral sa vezi cand termini de urcat. Dar pana cand m-am dat jos din masina n-am citit nimic despre traseul intitulat Bahnerlebnisweg. Vazusem cum se numeste dar nu procesasem deloc deloc informatia. Bahn e tren, erlebnisul e o experienta deosebita, weg e drumul. Retinusem din profil si de pe harta ca prima parte din drum, in urcare usoara e pe langa ştrica de tren.

Abia in gara, am vazut pe cateva panouri ca e vorba de o mocanita. Iesita acum din functie, mai circula doar in zilele de sarabatoare, de doua ori pe zi, pe o portiune scurtata. N-am stat sa citesc, am pozat doar, ca sa am material documentar. Am aruncat o privire scurta la mersul trenurilor. Nu se stie niciodata ce se intampla si daca trebuie sa ne intoarcem cu mocanita? Unde sa ma uit? A doua coloana. Acolo trebuie sa fie trenurile inapoi. Pfaffenschlag, gara pana la care se tine traseul de linie, e la mijlocul listei, la 16:27 avem tren, ajunge inapoi la 17:05. Bun.

Ce zice descrierea? De la gara drept inainte pana la casa lui Amon si nu stiu ce muzeu. Cu avant drept inainte atunci. Eu cu avant, tovarasul de drumetii fara chef, era unu fara zece si nu, deloc nu-i suradea perspectiva celor patru ore si jumatate teoretice ce ne stateau in fata.

Bombanim putin lipsa de indicatoare, dar hei avem harta pe care se vede soseaua cu alb, poteaca noastra cu rosu si subtirea cu bare minuscule apare si ştrica. Repede de tot ajungem la prima bifurcatie. Pe un stalp de lemn, stau agatate o gramada de indicatoare galbene. Nici unul nu aduce insa vorba de excursia noastra. In plus arata si altfel decat cele de la noi din judet si dedesubt scrie ceva de Post. E clar, nu-s indicatoare de trasee, ci pentru numere de case izolate. Sa stie unde sa mearga postasul.

Analizam harta, nu se potriveste perfect pe realitatea de la fata locului, dar tinand linia de tren n-avem cum sa ne ratacim. Alegem drumul din stanga, si dam rapid de  o alee asfaltata special pentru plimbareti si biciclisti ce se intinde pe langa calea ferata. Problema cu orientarea fiind rezolvata ne asternem la drum.

Rau limpede si verzuliu in stanga, pereti stancosi tot in stanga dar mai in departare, brazi, case cochete, o partie pe dreapta, gradinite pe langa case sau la pervazuri, idilicul austriac obisnuit. N-am zarit numele mentionate in descrierea traseului, dar iritata de lipsa de indicatii clare am decis ca e o descriere proasta si nu le-am mai cautat.

La un moment dat a iesit soarele, iar noi cu aleea ne-am mutat chiar pe langa sosea. Una importanta, mult prea circulata si la viteze foarte mari. Vaaaaajjjjjjt inainte, vaaaajjjt-vaaaaajjjt inapoi. Nu m-am lasat scoasa de zgomotul de fond din starea de admiratie hotarata a peisajului din jur si am continuat netulburata sa fac poze. Si sa marsaluiesc mai departe pe langa morocanosul meu companion. Mda, masinile ce se vantura la un metru de noi n-au contribuit la imbunatatirea starii lui de spirit.

Aleea a ramas in stanga sinelor, desi pe harta parea sa se mute de colo-colo. La un moment dat trebuia sa ajungem la o halta, Holzapfel. Holz inseamna lemn. Am gasit-o doar comparand cu harta. Aproape de sfarsitul unei portiuni lungi, complet dreapta, fara umbra unei curbe, halta statea nemarcata si ea, ca toate celelalte puncte de reper. Noroc cu gramezile de busteni asteptand sa fie transportati, altfel n-am fi recunoscut-o.

Descrierea mai zicea ceva de abatutul potecii un pic la deal prin padure. Am observat-o dupa ce depasisem locul de unde se ramifica. Ne-am intors inapoi si din nou, nu numai ca nu era nici un semn sa ne ia de mana sa ne arate pe unde sa umblam, dar poteca era si inchisa de catre proprietarul pamantului. Cateva oi s-au napustit spre noi sperand sa le dam bomboane. Sau sare.

Aici m-am enervat. N-am luat traseul dintr-o carte editata acum 30 de ani, ci l-am cules de pe internet, de pe un portal oficial al judetului vecin, realizat din bani publici pentru a promova profesionist regiunea. Iar exemplul peste care am dat noi din intamplare nici macar amator nu se poate numi. Eu ca amatoare as fi facut treaba mai buna. Nu e posibil sa indici un traseu in care toate punctele de reper au disparut, toate numele s-au schimbat sau nu sunt mentionate pe nicaieri, in care poteca descrisa e inchisa turistului de rand. Ei comedie cu palarie! La ce au mai pus descrierea asta acolo, cand drumul evident a incetat demult sa mai fie o atractie turistica si nici un detaliu nu se potriveste cu terenul?

Poate nu mergem noi bine, a sugerat suav si plin de sperante tovarasul de drum. Nu-i spusesem toate cele de mai sus, asta a fost un discurs tinut cu glas rasunator in intimitatea propriei fiinte, dar probabil un abur al nemultumirii ce clocotea in mine scapase prin vreo crapatura.

Ba mergem bine, uite de aici am plecat, gara, o vezi? Pe langa sine in sus iar noi acum mergem… mergem… direct spre… sud. Am o problema cu punctele cardinale. De care stiu si pe care ma straduiesc sa o corectez. Ma uit la munti si pentru mine acolo e nordul. E poate o suprapunere mentala a nordului peste sus. Atata doar ca peste tot pe unde am locuit, muntii cei mai apropiati au fost intotdeauna la sud. E deja a doua festa pe care mi-o joaca aceasta confuzie.

Pe dreapta era o casa, cu o familie in jurul masinii din fata garajului. Ne-am dus cu harta drept la ei. Mi-am lasat reprezentantul sa ceara lamuriri. Apoi m-a mustrat constiinta si m-am alaturat lui. Familia se hlizea toata la noi. Un deget aratator indica un punct aflat mult sub harta noastra. Acolo ne aflam.

Nu pot reproduce aici ce mi-au auzit apoi urechile interne. Era doua si douazeci. O ora si jumatate. Sase kilometri. Atat a durat… nu, orbire nu e corect, caci de vazut am vazut. O ora si jumatate m-am incapatanat sa-mi populez lumea cu himere si sa afirm cu ardoare, daca le vad, exista. Nu m-a deranjat nici ca n-am intalnit indicatoare, nici ca nu s-a potrivit nici un nume din descriere, nici ca n-am urcat deloc desi profilul arata o diferenta de nivel de 150m intre gara initiala si cea finala. Peisajul a fost frumos, dar frumos in nota obisnuita a Alpilor. In nici un caz ceva care sa justifice experienta deosebita. Soseaua pe langa care mersesem era cea pe care venisem cu masina, stiam ca e importanta si o remarcasem la inceput pe harta, desenata cu galben. Nu m-am intrebat nici macar o data de ce s-a albit de cand mergem noi pe langa ea. Timp de o ora si jumatate am mers drept inainte. Timp de o ora si jumatate gandul ca m-as fi putut insela n-a gasit loc sa se strecoare la mine in cap. Aroganta umpluse tot spatiul si enumera batand din degete pe burta uriasa sirul nesfarsit de erori comise de altii. Daca n-am intalnit halta, am inventat-o. Si ce daca mergeam pe langa o linie dezafectata, de undesigur nu se mai ridica busteni? Cumva cu Holz se numeste halta? Uite lemnele aici, asta e, numai incompetentii astia nu i-au pus nicaieri pancarta.

Un om cu adevarat inteligent are inevitabil dreptate de multe ori. De cele mai multe ori. Dar stie ca nu-i infailbil. Tocmai de aceea obisnuiesc sa cumpanesc cu multa grija situatiile si sa nu trantesc orbeste concluzii. De cate ori pot, imi las deschise cat mai multe optiuni. Mi s-a intamplat de o-ho! cate ori sa gresesc, dar am avut norocul sa-mi fie deschisi repede repejor ochii. Nu si acum, si perseverenta irationala in eroare mi-a dat frisoane. Am facut brusc dus afara. La -30 de grade si pe vant puternic.

Mai trebuie sa spun ca fruntea insotitorului s-a luminat dintr-odata? De parca ar fi avut el o presimtire, numai nu nimerise pana atunci ce nu se potrivea in tablou. Usurat ca nu ne mai prinde noapte pe coclaurii alesi de mine, a ridicat prompt degetul mare la capatul mainii intinse atunci cand l-am intrebat: facem autostopul? Veneau spre noi 3 masini, cea din mijloc a oprit si ne-a lasat la gara.

La 20 de metri de locul unde lasasem masina, dar in directie opusa am gasit si sageata cu traseul nostru. Urmata din belsug de altele, tinand drumetul lipit de drumul cel bun. Si casa lui Amon si toate haltele erau bine merci la locul lor. Poteca ingusta merge pe langa sinele ce si-au tras rusinoase vesmant de iarba, ba in stanga, ba in dreapta, exact cum se vede pe harta, mult deasupra vaii pe fundul careia pe langa apa serpuieste si o sosea mica si nu foarte frecventata. Peisajul? Mirific. Din cand in cand poteca a alunecat usor prin padure, printre lacramioarele scuturandu-si delicat capetele la umbra copacilor si luminisurile zambind de narcise. Ambele din top 5 -ul meu de flori.

La revenirea pe langa linia de tren, wow! parca se ingusteaza mai tare printre steiuri rasarite de nicaieri in drum. Si ia te uita, dintre ele apare si mocanita noastra! Hopa! Din fata…

Am mers pana in Pfaffenschlag, unde nu exista mers al trenurilor. Doar o gara inchisa. Am asteptat cuminti un sfert de ora doar ca sa ne convingem ca nu, cele doua trenuri duminicale spre Lunz am See nu sunt programate la o ora unul de celalalt. Trenul de 16:27 mergea ca toate lucrurile de azi in directia opusa. Am luat-o incet inapoi pe sosea, prin cheile pe care nu le observasem de sus, de pe poteca. Frumos si aici. O masina apropiindu-se din fata a incetinit si soferita a deschis geamul. Doamna care ne luase mai devreme a tinut sa ne salute. Aproape de iesirea din chei ne-a ajuns si prima masina cu locuri libere in spate. Policarul sus, masina pe dreapta. La gara sa va lasam? Da, multumim frumos. Aceea e masina voastra? Da, aceea. Ne-a dus pana langa ea, o lasasem hat tocmai in capatul indepartat al parcarii sa nu incurce pe nimeni.

Trag linie si socotesc. Astazi am intalnit multi oameni senini, prietenosi, gata sa ne sara in ajutor. Se zice ca ce incepe prost, se sfarseste si mai prost. Ca un ghinion le atrage pe celelalte ca pe snur. Dar de fapt am avut noroc de fiecare data cand am stat tremurand neajutorati in mainile sortii. N-am avut in schimb atunci cand a depins de mine. Asa ca scriu sub linie: norocul si-l face pana la urma omul, cu mana lui. Si ca sa nu uit, nici asta si nici cat de tare reusesc sa-mi ingustez privirea uneori, ma duc pana la mersul trenurilor. Si acolo mocanita de 16:27 a ajuns la 17:05 in Kienberg, nu in Lunz. Nu cumva sa fiu tentata sa-mi gasesc vreo scuza atunci cand luata de valul infumurarii imi va creste din nou un nas ridicat mai sus decat il pot vedea cei ce nu-s in avioane. Amintirea aceasta ar trebui sa ma tina cu picioarele pe pamant. Macar pentru o vreme.

Nota: Pozele vor primi comentarii maine, asa ca mai treceti pe aici. 😉

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.