Mocanita

Primul drum a fost la pagina cu timpul probabil. Probabil timpul va fi schimbator, dar pe ici pe colo, sigur va iesi si soarele. Insa asa, in mare, aproape sigur va mai si stropi, iar unii stropi ar putea fi din nori negri, purtati in goana de vant mare si aruncand in drumul lor cu fulgere. Ca sa-l lumineze, nu de alta.

Concluzia: adio munte. Din nou. Sau cel putin adio munte inalt, cu stanci multe si lunecoase dupa cativa stropi. Dar ca sa nu pierdem antrenamentul, m-am incapatanat sa caut un traseu cu macar 500 m diferenta de nivel. N-a fost simplu, tot ce-mi facea cu ochiul avea avertisment. Nerecomandat dupa ploaie. Sau pe ploaie. Sau pe vreme umeda. Alesul a fost primul fara semne de exclamare si de bucurie ca l-am gasit am si trimis linkul tovarasului de excursii. Care s-a bucurat ca la el se vede doar o pagina goala si n-a protestat la cele 4.5 ore promise, ore pe care noi le tranformam lejer in 6. De obicei.

Nu ne-am trezit cu noaptea in cap. Am dormit fara griji pana somnul a considerat ca gata, poa’ sa plece, ne-am echipat in tihna, ne-am facut datoria civica votand pentru Europa, amanand astfel „ora socotelii” a celor cu probleme de echilibru si am pornit la drum. O ora jumate cu masina, cam atat socotisem si chiar atat a durat pana la gara din Lunz am See.

Tiparisem colorat descrierea traseului, cu harta si cu profilul traseului in altitudine. Ba chiar imi exprimasem incantarea ca site-ul ofera asa ceva pentru fiecare drumetie. E important pentru moral sa vezi cand termini de urcat. Dar pana cand m-am dat jos din masina n-am citit nimic despre traseul intitulat Bahnerlebnisweg. Vazusem cum se numeste dar nu procesasem deloc deloc informatia. Bahn e tren, erlebnisul e o experienta deosebita, weg e drumul. Retinusem din profil si de pe harta ca prima parte din drum, in urcare usoara e pe langa ştrica de tren.

Abia in gara, am vazut pe cateva panouri ca e vorba de o mocanita. Iesita acum din functie, mai circula doar in zilele de sarabatoare, de doua ori pe zi, pe o portiune scurtata. N-am stat sa citesc, am pozat doar, ca sa am material documentar. Am aruncat o privire scurta la mersul trenurilor. Nu se stie niciodata ce se intampla si daca trebuie sa ne intoarcem cu mocanita? Unde sa ma uit? A doua coloana. Acolo trebuie sa fie trenurile inapoi. Pfaffenschlag, gara pana la care se tine traseul de linie, e la mijlocul listei, la 16:27 avem tren, ajunge inapoi la 17:05. Bun.

Ce zice descrierea? De la gara drept inainte pana la casa lui Amon si nu stiu ce muzeu. Cu avant drept inainte atunci. Eu cu avant, tovarasul de drumetii fara chef, era unu fara zece si nu, deloc nu-i suradea perspectiva celor patru ore si jumatate teoretice ce ne stateau in fata.

Bombanim putin lipsa de indicatoare, dar hei avem harta pe care se vede soseaua cu alb, poteaca noastra cu rosu si subtirea cu bare minuscule apare si ştrica. Repede de tot ajungem la prima bifurcatie. Pe un stalp de lemn, stau agatate o gramada de indicatoare galbene. Nici unul nu aduce insa vorba de excursia noastra. In plus arata si altfel decat cele de la noi din judet si dedesubt scrie ceva de Post. E clar, nu-s indicatoare de trasee, ci pentru numere de case izolate. Sa stie unde sa mearga postasul.

Analizam harta, nu se potriveste perfect pe realitatea de la fata locului, dar tinand linia de tren n-avem cum sa ne ratacim. Alegem drumul din stanga, si dam rapid de  o alee asfaltata special pentru plimbareti si biciclisti ce se intinde pe langa calea ferata. Problema cu orientarea fiind rezolvata ne asternem la drum.

Rau limpede si verzuliu in stanga, pereti stancosi tot in stanga dar mai in departare, brazi, case cochete, o partie pe dreapta, gradinite pe langa case sau la pervazuri, idilicul austriac obisnuit. N-am zarit numele mentionate in descrierea traseului, dar iritata de lipsa de indicatii clare am decis ca e o descriere proasta si nu le-am mai cautat.

La un moment dat a iesit soarele, iar noi cu aleea ne-am mutat chiar pe langa sosea. Una importanta, mult prea circulata si la viteze foarte mari. Vaaaaajjjjjjt inainte, vaaaajjjt-vaaaaajjjt inapoi. Nu m-am lasat scoasa de zgomotul de fond din starea de admiratie hotarata a peisajului din jur si am continuat netulburata sa fac poze. Si sa marsaluiesc mai departe pe langa morocanosul meu companion. Mda, masinile ce se vantura la un metru de noi n-au contribuit la imbunatatirea starii lui de spirit.

Aleea a ramas in stanga sinelor, desi pe harta parea sa se mute de colo-colo. La un moment dat trebuia sa ajungem la o halta, Holzapfel. Holz inseamna lemn. Am gasit-o doar comparand cu harta. Aproape de sfarsitul unei portiuni lungi, complet dreapta, fara umbra unei curbe, halta statea nemarcata si ea, ca toate celelalte puncte de reper. Noroc cu gramezile de busteni asteptand sa fie transportati, altfel n-am fi recunoscut-o.

Descrierea mai zicea ceva de abatutul potecii un pic la deal prin padure. Am observat-o dupa ce depasisem locul de unde se ramifica. Ne-am intors inapoi si din nou, nu numai ca nu era nici un semn sa ne ia de mana sa ne arate pe unde sa umblam, dar poteca era si inchisa de catre proprietarul pamantului. Cateva oi s-au napustit spre noi sperand sa le dam bomboane. Sau sare.

Aici m-am enervat. N-am luat traseul dintr-o carte editata acum 30 de ani, ci l-am cules de pe internet, de pe un portal oficial al judetului vecin, realizat din bani publici pentru a promova profesionist regiunea. Iar exemplul peste care am dat noi din intamplare nici macar amator nu se poate numi. Eu ca amatoare as fi facut treaba mai buna. Nu e posibil sa indici un traseu in care toate punctele de reper au disparut, toate numele s-au schimbat sau nu sunt mentionate pe nicaieri, in care poteca descrisa e inchisa turistului de rand. Ei comedie cu palarie! La ce au mai pus descrierea asta acolo, cand drumul evident a incetat demult sa mai fie o atractie turistica si nici un detaliu nu se potriveste cu terenul?

Poate nu mergem noi bine, a sugerat suav si plin de sperante tovarasul de drum. Nu-i spusesem toate cele de mai sus, asta a fost un discurs tinut cu glas rasunator in intimitatea propriei fiinte, dar probabil un abur al nemultumirii ce clocotea in mine scapase prin vreo crapatura.

Ba mergem bine, uite de aici am plecat, gara, o vezi? Pe langa sine in sus iar noi acum mergem… mergem… direct spre… sud. Am o problema cu punctele cardinale. De care stiu si pe care ma straduiesc sa o corectez. Ma uit la munti si pentru mine acolo e nordul. E poate o suprapunere mentala a nordului peste sus. Atata doar ca peste tot pe unde am locuit, muntii cei mai apropiati au fost intotdeauna la sud. E deja a doua festa pe care mi-o joaca aceasta confuzie.

Pe dreapta era o casa, cu o familie in jurul masinii din fata garajului. Ne-am dus cu harta drept la ei. Mi-am lasat reprezentantul sa ceara lamuriri. Apoi m-a mustrat constiinta si m-am alaturat lui. Familia se hlizea toata la noi. Un deget aratator indica un punct aflat mult sub harta noastra. Acolo ne aflam.

Nu pot reproduce aici ce mi-au auzit apoi urechile interne. Era doua si douazeci. O ora si jumatate. Sase kilometri. Atat a durat… nu, orbire nu e corect, caci de vazut am vazut. O ora si jumatate m-am incapatanat sa-mi populez lumea cu himere si sa afirm cu ardoare, daca le vad, exista. Nu m-a deranjat nici ca n-am intalnit indicatoare, nici ca nu s-a potrivit nici un nume din descriere, nici ca n-am urcat deloc desi profilul arata o diferenta de nivel de 150m intre gara initiala si cea finala. Peisajul a fost frumos, dar frumos in nota obisnuita a Alpilor. In nici un caz ceva care sa justifice experienta deosebita. Soseaua pe langa care mersesem era cea pe care venisem cu masina, stiam ca e importanta si o remarcasem la inceput pe harta, desenata cu galben. Nu m-am intrebat nici macar o data de ce s-a albit de cand mergem noi pe langa ea. Timp de o ora si jumatate am mers drept inainte. Timp de o ora si jumatate gandul ca m-as fi putut insela n-a gasit loc sa se strecoare la mine in cap. Aroganta umpluse tot spatiul si enumera batand din degete pe burta uriasa sirul nesfarsit de erori comise de altii. Daca n-am intalnit halta, am inventat-o. Si ce daca mergeam pe langa o linie dezafectata, de undesigur nu se mai ridica busteni? Cumva cu Holz se numeste halta? Uite lemnele aici, asta e, numai incompetentii astia nu i-au pus nicaieri pancarta.

Un om cu adevarat inteligent are inevitabil dreptate de multe ori. De cele mai multe ori. Dar stie ca nu-i infailbil. Tocmai de aceea obisnuiesc sa cumpanesc cu multa grija situatiile si sa nu trantesc orbeste concluzii. De cate ori pot, imi las deschise cat mai multe optiuni. Mi s-a intamplat de o-ho! cate ori sa gresesc, dar am avut norocul sa-mi fie deschisi repede repejor ochii. Nu si acum, si perseverenta irationala in eroare mi-a dat frisoane. Am facut brusc dus afara. La -30 de grade si pe vant puternic.

Mai trebuie sa spun ca fruntea insotitorului s-a luminat dintr-odata? De parca ar fi avut el o presimtire, numai nu nimerise pana atunci ce nu se potrivea in tablou. Usurat ca nu ne mai prinde noapte pe coclaurii alesi de mine, a ridicat prompt degetul mare la capatul mainii intinse atunci cand l-am intrebat: facem autostopul? Veneau spre noi 3 masini, cea din mijloc a oprit si ne-a lasat la gara.

La 20 de metri de locul unde lasasem masina, dar in directie opusa am gasit si sageata cu traseul nostru. Urmata din belsug de altele, tinand drumetul lipit de drumul cel bun. Si casa lui Amon si toate haltele erau bine merci la locul lor. Poteca ingusta merge pe langa sinele ce si-au tras rusinoase vesmant de iarba, ba in stanga, ba in dreapta, exact cum se vede pe harta, mult deasupra vaii pe fundul careia pe langa apa serpuieste si o sosea mica si nu foarte frecventata. Peisajul? Mirific. Din cand in cand poteca a alunecat usor prin padure, printre lacramioarele scuturandu-si delicat capetele la umbra copacilor si luminisurile zambind de narcise. Ambele din top 5 -ul meu de flori.

La revenirea pe langa linia de tren, wow! parca se ingusteaza mai tare printre steiuri rasarite de nicaieri in drum. Si ia te uita, dintre ele apare si mocanita noastra! Hopa! Din fata…

Am mers pana in Pfaffenschlag, unde nu exista mers al trenurilor. Doar o gara inchisa. Am asteptat cuminti un sfert de ora doar ca sa ne convingem ca nu, cele doua trenuri duminicale spre Lunz am See nu sunt programate la o ora unul de celalalt. Trenul de 16:27 mergea ca toate lucrurile de azi in directia opusa. Am luat-o incet inapoi pe sosea, prin cheile pe care nu le observasem de sus, de pe poteca. Frumos si aici. O masina apropiindu-se din fata a incetinit si soferita a deschis geamul. Doamna care ne luase mai devreme a tinut sa ne salute. Aproape de iesirea din chei ne-a ajuns si prima masina cu locuri libere in spate. Policarul sus, masina pe dreapta. La gara sa va lasam? Da, multumim frumos. Aceea e masina voastra? Da, aceea. Ne-a dus pana langa ea, o lasasem hat tocmai in capatul indepartat al parcarii sa nu incurce pe nimeni.

Trag linie si socotesc. Astazi am intalnit multi oameni senini, prietenosi, gata sa ne sara in ajutor. Se zice ca ce incepe prost, se sfarseste si mai prost. Ca un ghinion le atrage pe celelalte ca pe snur. Dar de fapt am avut noroc de fiecare data cand am stat tremurand neajutorati in mainile sortii. N-am avut in schimb atunci cand a depins de mine. Asa ca scriu sub linie: norocul si-l face pana la urma omul, cu mana lui. Si ca sa nu uit, nici asta si nici cat de tare reusesc sa-mi ingustez privirea uneori, ma duc pana la mersul trenurilor. Si acolo mocanita de 16:27 a ajuns la 17:05 in Kienberg, nu in Lunz. Nu cumva sa fiu tentata sa-mi gasesc vreo scuza atunci cand luata de valul infumurarii imi va creste din nou un nas ridicat mai sus decat il pot vedea cei ce nu-s in avioane. Amintirea aceasta ar trebui sa ma tina cu picioarele pe pamant. Macar pentru o vreme.

Nota: Pozele vor primi comentarii maine, asa ca mai treceti pe aici.😉

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

20 Responses to “Mocanita”


  1. 1 Alex_S Iunie 10, 2009 la 4:57 am

    Ha, ha, faina drumetie!
    Bine ca nu ai avut telefon cu acces la Internet sa fi trimis un e-mail sitului care a facut traseul turistic cand era frustrarea mai mare!😀

    O patanie personala: in liceu, prima data urcat pe creasta Fagarasilor de la cabana Urlea, sa le duc pelerine de ploaie bezmeticilor care plecasera dimineata, desi fusesera preveniti ca va ploua sus… Stiam traseul doar de pe harta si nu-mi faceam probleme cu orientarea. Asa ca am pornit voiniceste sus spre creasta, cu rucsacul plin cu haine de ploaie si intentii bune…
    Sus, o ceata s-o tai cu cutiul! Stiam ca lacul o sa fie in stanga mea si banuiam ca va fi o deviatie care va cobori in caldarea lacului. Mergeam de la un marcaj 5-6m si apoi ma opream sa-l caut pe urmatorul. Nu am mai vazut ceata asa deasa de mult. Si am tot mers, ce sa zic… Dupa un urcus voinicesc vad un indicator: varful Urlea, altitudine 2477m… Hmmm, mai sa fie, unde era asta pe harta? Inainte sau dupa lac? De ce n-oi fi luat harta cu mine? Mi-as fi calcat pe mandria barbateasca si as fi cerut indicatii trecatorilor, dar nu era nici tipenie de om.
    Am coborat de pe varf, tot ceata; am mers si dupa vreo jumatate de ora s-a mai luminat putin, dar nici urma de lac. Peste inca o jumatate de ora dau peste un cioban care-si pastea oile linistit (sau mai stii, poate era prins in dileme filozofice adinci). Si am patit-o ca-n bancul cu departe-i Clujul:
    „No bade, spune-mi si mie rogu-te un’e-i lacul Urlea.”
    „N-apoi amu-i gheparte, ai de mers cale de vreo doua ceasuri” – si-mi arata sa merg in directia din care veneam. I-am multumit, i-am lasat doua pachete de tigari care l-au facut fericit si m-am intors de unde-am venit.
    Stiam ca pentru mine cele doua ceasuri o sa fie mai scurte, mai ales ca acum cerul se luminase frumos si era un soare superb!
    Ajuns pe varful Urlea am vazut toata caldarea clar si lacul, bineintes era la locul lui! Nu era sa merg pana la bifurcatie, potecile sunt pentru incepatori! Asa ca tzusti pe valea de grohotis, pana la baza caldarii (don’t do this at home!!!). Daca n-as fi avut rucsac inalt cu bare in spate mi-as fi facut capul tandari; am coborat ca pe tobogan! Jos, in caldare, am dat nas in nas cu o capra neagra care se uita tare ciudat la mine: o fi zis „nici eu nu cobor pe acolo, pe nebunul asta cine l-o fi adus aici?” A plecat ea, eu eram tare fascinat sa o privesc…
    In fine, mi-am gasit grupul de prieteni, plouati dar carora hainele de ploaie nu le mai trebuiau, soarele fiindu-le mult mai de folos.
    Si uite asa am facut un drum inutil, dar care a fost o experienta deosebita si pe care n-am s-o uit. (ma feresc sa spun niciodata🙂 )

  2. 2 the judge Iunie 10, 2009 la 11:36 am

    fain, ce sa zic😀😆

  3. 3 pinguilde Iunie 10, 2009 la 11:37 am

    Alex
    Multam fain de poveste!🙂

    Rataciri pe creste, oho, multe am. Frumoase amintiri, sarea si piperul hoinarelilor.

    In pericol sa trimit e-mail n-am fost niciodata. Pentru ca-s atehnica😛 si pentru ca frustrarea a aparut doar la sfarsit. Si de cum a aparut am si intrebat. Pana atunci fusesem intr-o prostratie resemnata, gen „of, cati prosti pe lumea asta si ce mare noroc am ca-s suficient de desteapta sa ma descurc singura”. O acceptare a unei stari de fapt inexistente. Brrrrr!
    😀

    jugde
    Razi de mine, ai?😆

  4. 4 the judge Iunie 11, 2009 la 7:44 am

    nu rad de tine, rad de voi… si de mine. doar nu va inchipuiti ca sunteti singurii „specialisti” in orientare…😉

  5. 5 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 11, 2009 la 9:52 am

    pin and Alex:

    Asta e nimic! Acum ceva vreme am urcat pe Mont Royal! Pana in varf! Are peste 233 m. Va anunt cu mandrie ca nu e prima data. Pericole fara numar m-au pandit. Am vazut si un sarpe urias. Sau poate era doar o creanga😀 Nu sunt sigur pentru ca eram ocupat sa ma feresc de eventualii ratoni😀 Anyway noi nu avem in dotare capre negre ci doar multe veverite si la fel de multi ciclisti😀 Ciclistii nu fumeaza😀 Exista si un lac maret plin de pasari exotice (rate, uneori si caini -cand scapa din lesa)

    De sus de pe creasta am putut sa vad minunatia de peisaj natural.

    De acum sunt in clubul vostru.😀 In curand incep expeditia pentru cucerirea Mont Yamaska. Acesta e un adevarat gigant: 411 m!!!! Sa imi urati succes😀

  6. 6 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 11, 2009 la 9:54 am

    Am uitat sa spun ca Mont Royal e foarte departe de „cabana” noastra. Cam 10 minute de mers pe jos😀

  7. 7 Alex_S Iunie 11, 2009 la 1:53 pm

    Doc

    Esti DEAL (211m) nostru clar!😀
    Vezi ca mi-am pierdut un bilet de autobuz in zona varfului lui Mont Royal acum patru ani. Nu stiu daca o mai fi bun…

    Aveti un oras super, merita colindat la picior!

  8. 8 pinguilde Iunie 11, 2009 la 8:05 pm

    judge
    Specialist? Tu? Alex? Altii? No way! Eu si numai eu! Of, ce v-ati face fara mine!😉

    doc
    Tre’ sa tin burta. Gadila! Dar clar esti dealu nostru. Semanam identic. Toti muntii mei au avut peste 233 m. Pentru gigant, stai un pic sa ne intalnim. Sa-ti dau mai intai cadou o masca de oxigen.😀

    Great view. Si brrr, la voi chiar e iarna si vara!😉

    Alex
    Uite acum imi rezerv bilete si dau buzna peste doc. Si dau vina pe tine daca-l inoportunez. Ca asa-s eu, fata draguta.😀

  9. 9 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 11, 2009 la 11:07 pm

    pin:
    You are very welcome. Am nevoie de un serpas cu experienta.
    M-am gandit insa vine si nu cred ca sunt inca pregatit pentru gigant. Trebuie sa ma antrenez pe culmi mai mici.

    http://en.wikipedia.org/wiki/Mont_Saint-Gr%C3%A9goire

    Observati cat e de amenintator???? In plus exista pericolul sa ma intalnesc cu un alt animal feroce: boul!

  10. 10 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 11, 2009 la 11:07 pm

    *bine

  11. 11 Alex_S Iunie 12, 2009 la 4:56 am

    * (233m)

    In virtutea erorii flagrante pe care am facut-o vis-a-vis de altitudinea varfului muntelui (pentru neavizati, Montagne in frantuzeste, Berg in germana, Mountain in engleza, si الجبل in araba) imi pun cenusa in cap si propun sustinerea internationala a expeditiei pentru cucerirea Mont Yamaska!😀

  12. 12 the judge Iunie 12, 2009 la 7:45 am

    😀

  13. 13 Alex_S Iunie 12, 2009 la 1:06 pm

    Judge

    Sa inteleg ca am gasit primul sustinator!😀

  14. 15 pinguilde Iunie 12, 2009 la 9:39 pm

    Alex
    Pe sustinerea mea stii doar ca poti conta oricand.🙂

    doc
    Daaaa. Sunt cel mai bun serpas din lume. Cu mine, ratacirea-i garantata.😆

  15. 16 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 12, 2009 la 11:14 pm

    pin:
    Nu exista in lumea asta metoda mai buna sa ajungi acolo unde merita sa ajungi decat ratacirea😀 Vorbesc din experienta.
    Visez sa ma ratacesc! In orasele americane e destul de dificil. Manila, here I come!😀
    Si ratacind fiind sa ascult asta


    😀

  16. 17 doctor demonicus-sabbaticus Iunie 12, 2009 la 11:16 pm

    *ratacit😀

  17. 18 windwhisperer Iunie 13, 2009 la 11:51 pm

    Penguinii nu intreaba de directii ???!!!😉 ambitoaso !!! stiam ca doar barbatii !
    S-apoi , unde ai vazut dumneata harta la nemtia or austria sa nu fie exacta??? tztztztzt !
    ………………………..
    Intram dinspre north pe „Skyline” in Shenandoah national park . O plimbare de ~ doua ore spre south . Frumos, amiaza de toamna ne insotea in stanga ,blanda, strecurata printre copacii colorati a toamna . La intoarcere , hotaram sa nu venim pe acelasi drum , ci sa iesim in interstate , scurtand intoarcerea cu cel putin o ora , si tintind north, spre Front Royal, de unde mai este 1/2 h pana acasa . Frumos , admiram peisajul , ne grabeam sa nu ne prinda seara. Dupa ~ o ora de condus, tot nu aparea Front Royal… ” opreste te rog sa vedem ce scrie pe indicator , ar fi trebuit sa fim deja in Front Royal „… „-nu , nu , mai avem putin …nu vreau sa ne prinda noaptea pe drum …” Dupa doua ore de condus fara nici o sansa sa oprim…. zic : „Daca mergem spre north soarele ar trebui sa fie la apus in stanga ! ” …. – ” -da , logic ” .. -„-ei bine, uita , ca -i tot pe partea mea..deci dreapta , si eu n-am mutat soarele ” La acest argument , graba a fost oprita si s-a realizat ca mergeam tot spre south , spre south ….mai aveam putin si ajungeam in Atlantic pe la Florida.
    Acasa am ajuns dupa patru ore in plus de condus, stresati de caprioarele care treceau drumul si inghetau in lumina farelor , noapte . huhhhh.
    … „tiamziseu „..;)

  18. 19 windwhisperer Iunie 14, 2009 la 12:12 am

    uite ce frumos este ! cum sa nu te pierzi…Tensing al…Apalasilor :):)

  19. 20 pinguilde Iunie 19, 2009 la 6:34 pm

    doc
    Nu te increde in ratacirile mele intentionate.😉

    windy😀
    Care va sa zica nu-s singurea. Mie timido mi se potriveste cand vine vorba de cerut indicatii.🙂 Dar cer. De obicei. In ciuda tuturor emotiilor si dificultatilor de limbaj. Asa ca acum n-am mai patit insa niciodata. Pur si simplu nu mi-a trecut deloc deloc prin cap ca as fi putut s-o pornesc in directie opusa. Dar deloc!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: