Arhivă pentru August 2009

Jos pantofii de strada!

Vicky statea de cateva zile in fata unui computer in biroul pentru musafiri. Sedea tot timpul singura cu spatele spre usa si nu intorcea capul cand lumea trecea pe acolo. M-am dus la ea, am intins mana si m-am prezentat: Hi, I am pin and I come from Romania. Mi-a raspuns indiferenta: Hi, I am Vicky and I come from Budapest. Toti ceilalti unguri venisera pe filiera Debrecen.

Pe vremea aceea ziua cam traiam impreuna cu colegii. One big happy family. People, ce ziceti de un film? Dar de un baschet? Hai sa tragem un chef! Si tot asa. De cate ori s-a aratat interesata de vreo activitate initiata de mine, Vicky mi-a raspuns la emailuri in engleza. Intr-o zi am adus vorba intr-o discutie cu prietenii despre noua vizitatoare din Ungaria. Fii serioasa, e din Romania, a terminat la Cluj, m-a informat o fata.

Era iulie si intr-o buna zi C. a propus sa mergem pe munte. Devenise expert de cand A., unul din rarii austrieci din institut, il acceptase ca unic insotitor in incursiunile lui montane. Mail spre toata lumea, care vreti, care puteti, haidati! Dar obligatoriu incaltati cu papuci potriviti ametitoarelor inaltimi alpine pe care am de gand sa va duc.

Mailul a fost spre toata lumea, ca asa se practica la noi, contand pe bunul simt al celor antipatizati de a nu se inscrie. Numai ca de multe ori cei antipatizati fie nu baga de seama grimasele de neplacere ale lumii cand intra intr-o incapere, fie nu le pasa. Asa si Vicky, desi nu era nimeni in tot institutul sa o placa. Avea o impermeabilitate totala la orice sugestie, sfat, dorinta exprimate de altcineva, ba chiar si la intrebari. Ii adresai cuvinte si le urmareai cum se apropie de ea, insa cand s-o ajunga faceau un ocol si se pierdeau apoi undeva in spate. In fata ta, ea zambea artificial si absent, fixandu-te cu privirea.

Cand C. a aflat ca Vicky vrea sa vina, n-a stiut sa-i spuna nu. Doar a subliniat partea cu bocancii. Cine nu are incaltari potrivite ii pune pe toti ceilalti in pericol! Mai ales daca ploua! Si a plouat. Iar Vicky nu s-a dezmintit si a venit cu pantofii de strada. -Fato, n-ai bocanci! -It’s ok, si acelasi zambet opac. S-a urcat intr-o masina si nimeni n-a indraznit s-o dea jos. Ne-am uitat toti urat la ea, dar nu ne-am oprit sa-i spunem nu, cu tine incaltata asa, eu nu urc sus.

Ne-am catarat pe ceata, cu buna dispozitie sufocata de incetineala inaintarii. Am mancat pe varf fiecare din pachetul lui, cu ochi goi de osteneala, inconjurati de supa laptoasa. Cei fara gluga aveau promoroaca in par. Vicky a facut fotografii. S-a oprit langa fiecare si a prins momentul linistirii posace a rasuflarii. Suvite ude, cazand dezordonat pe fata imbujorata de efort. Sunt frumoase fotografiile ei.

Pe drumul inapoi, mersul i-a devenit supliciu. Pana jos, atrocitatea durerilor au fortat-o sa se opreasca la fiecare pas.

Stateam singura intre jnepeni si-i asteptam pe Vicky si pe cavalerul meu pe cal alb. N-a scapat-o o clipa din ochi. Norii incepusera sa se imprastie si muntele vecin isi scosese dintre ei varful semet. Ceilalti asteptasera de doua ori sa-i ajungem, dar de indata ce ne zarisera se sculasera voiosi si o pornisera sprinteni mai departe. Nici unul nu s-a oferit sa ramana pe rand cu Vicky in spate. Nici C. si nici fata care mai avea bete, nu i le-au imprumutat. La a treia oprire se plictisisera de atata asteptat si hotarasera sa continue drumul fara noi. Era liniste si soarele se apropia de orizontul ridicat.

Vicky nu s-a plans deloc. A venit tot mai incet cu pauze tot mai dese si mai lungi. Niste austrieci ce ne-au ajuns, i-au vazut chinul. Unul dintre ei i-a inmanat betele. Cand ajungeti in sat, ne gasiti la tabara de tineret si ni le puteti inapoia. Au continuat coborasul grabiti. Betele ne-au salvat. Am ajuns in vale chiar la apus.

A doua zi Vicki ne-a scris un email de multumire. In limba romana. Daca ar mai avea ocazia sa mearga in vreo excursie, sunt sigura ca ar merge din nou in pantofii de strada.

Dupa cateva zile, C. ne-a scris inca foarte nervos ca a stiut ca Vicky vrea betele lui si tocmai de aceea nu i le-a dat. C. ne este si astazi unul dintre cei mai dragi prieteni.

***

Am tinut neaparat sa mai facem cel putin o data muntele pe vreme buna. N-am gasit nicaieri pe net descrierea traseului. Pozele de la Vicki ne-au furnizat insa detaliile necesare. Numele cabanei de pornire si numerele traseelor. Dupa o mica ratacire ce ne-a dus in parcarea de pornire spre Defileul Pasarilor (parca) – am intrebat imediat ce n-am recunoscut locurile – am ajuns in parcarea de langa Bosruck Huette. Abrupte sunt si 615 si 614, dar pe primul exista portiuni cu cabluri despre care cred ca sunt mai usor de urcat decat de coborat. 615 dispare la un moment dat in vale de pe indicatoare, nu-i bai, trebuie urmat cu incapatanare drumul drept inainte pana la Rohrauer Haus. De aici drumul e clar. Drept in sus.

E greu si periculos. Mult mai greu si mai periculos decat in amintirile mele. Ceata a ascuns data trecuta convenabil prapastia de sub picioarele noastre. Dar e si frumos. Frumusete din aceea care-ti prinde sufletul in pumni si-i mototoleste camasa cand il scutura.

Revazand traseul nu mi-am putut infrana admiratia fata de Vicki. Nu inteleg cum a reusit sa faca tot traseul  pe ploaie si sa ramana intreaga. Dar raman la parerea initiala. Cand o pornesti pe munte, locul pantofilor de strada e jos. La poale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Ai votat-o azi pe Edit?

Sigur nu e singura care merita sa castige sponsorizarea de la BRD. Dar castigatorii sunt doar 5 si ea e sigur una dintre cei care chiar merita si chiar are nevoie de acei bani. Exista si un motiv care-l poate adormi pe un Jiminy prea suparat de nedreptatea facuta celorlalti cu un vot pentru Edit. In celelalte domenii din care au aparut toti oamenii aceia talentati, mai pot aparea si altii oricand. Dar Edit e un accident de probabilitate 0. Nula. In conditiile din Romania, e imposibil sa apara cineva ca ea. Si daca ea nu razbate, schiul alpin romanesc nu va mai avea prea curand o astfel de sansa.

Daca te-am convins, gasesti amanunte despre procedura de vot cu link spre povestea ei aici sau aici. La alegere.

Update. Azi noapte s-a incheiat votarea. Rezultatele finale le vedeti mai jos. Edit a terminat pe locul 2, de pe care ar fi indrituita la banuti, dar… urmeaza validarea. Sper sa treaca cu bine peste si sa-si pastreze pozitia. Voi anunta de indata ce sparge banca tacerea.

Clasament final:
1. Baiatul in scaun cu rotile – 5754
2. Edit – 5741
3. Fata care vrea computer sa se faca medic pediatru- 5343
4. Alpinistul – 3493

Update final – 5 noiembrie: Validarea voturilor s-a facut dupa o metoda relativ ciudata, adica au fost eliminate voturile multiple de la acelasi ip date intr-un interval mai mic de 10 minute (ceea ce inseamna ca doua voturi dintr-o familie au ramas unul singur), dar cred ca rezultatul reflecta corect sustinerea concurentilor. A castigat Edit, urmata de alpinist. 🙂 Mai multe aici.

Marti oamenii sunt sparti

Ne jucam o poveste noua, inventata de el. O inlocuise pe Frumoasa din padurea adormita – favorita lui – la protestele mele vehemente. Imi ajunsese cat trebuise s-o vad in filme, s-o aud in masina pe drumul spre partiile de schi, cand se juca cu Elene in spate, sau zilnic spre bazinul de inot cand interpreta toate rolurile de unul singur. Partea cu intepatul in fus si adormitul era cea care-l fascina, dar eu am fost neinduplecata. Ori vine cu o poveste noua, ori nu ne jucam. Asa si-a framantat el mintea o zi intreaga la gradinita si a venit cu ea acasa.

Acum el era regele, eu eram fiica lui, regina murise pe cand eu eram in scutece si de atunci ma trimisese sa traiesc la alt castel, reducand contactul la vizite pe care trebuia sa i le fac cu caleasca. Fiica mea, cand vii sa ma vizitezi? Dar de ce nu pot locui cu tine, tata drag? Si aici intram intr-un impas repetitiv. El vroia sa-l vizitez cu caleasca si sa locuiesc departe, eu vroiam sa ma primeasca inapoi in castelul lui. Doar ma iubea, nu? Nu mai tinea el minte ce mult s-au bucurat si el si regina atunci cand ma nascusem? Si crede el ca mi-a fost usor sa cresc printre straini, neputand sa-i arat ce mult il iubeam? Nu, nu, nu. Nu se poate sa ma aiba aproape. Dar de ce, tata drag, de ce? Nu ai pic de inima?

Nu. Cand a murit mama ta, inima mea s-a spart.

Am privit pardoseala. Era plina de cioburi mici imprastiate pana sub mobile. Unele sclipeau, reflectand lumina candelabrului. Toti anii acestia, in care venisem aici in vizita, fara sa le observ.

***

Citind ultima pagina a primei parti a cartii am stiut cum va incepe partea a doua. Detalii prea bine intiparite in memorie, timpul curgand prea lent. Claritatea pe care o obtii numai dupa rederulari nenumarate a ceea ce iti interzici sa uiti.

Puteam sa ma opresc acolo, sa-i tin pe toti intregi, inghetati in momentul ultim de fericire comuna. Atunci cand ei nu stiau cum arata viitorul. Dar am intors pagina si i-am azvarlit in plina tragedie.

Fraze seci, gesturi mecanice. Realitatea golita de zorzoane, lipsita de sens pentru cel aflat in mijlocul ei. Cand ceva vital dispare din viata ta, despartind-o violent in inainte si dupa, nu ai prea multe alternative. Te agati de ce ti-a mai ramas sperand ca cineva candva va migali cu rabdare si liantul potrivit la mozaicul cioburilor tale sau incremenesti. Stai stana, neindraznind nici macar sa rasufli mai adanc. Orice miscare, cat de mica, ar rupe echilibrul tandarilor ce-au fost tu, tinute in vechea forma doar de neclintirea ta. Lasi viata sa curga pe langa tine fara sa te mai implici in ea, rupi legaturile cu ceilalti oricat de stranse, gandind ca odata cioburile imprastiate, te vei fi pierdut si pe tine definitiv.

Am ajuns aproape la jumatatea cartii.

Nota: Titlul este jumatate din cel dat de Ion Doru Brana povestirii The Sliced-Crosswise Only-On-Tuesday World a lui Philip Jose Farmer pe care a tradus-o pentru un almanah Anticipatia de pe vremuri.

What we see

Stiu barbati care vorbesc cu reverenta despre sotiile lor. Inteleptele familiei, tinand balanta in relatiile sociale, punctand precis si cu profunzime detaliul revelator al unor conversatii- texte-opere de arta-gesturi, aducandu-i cu blandete cu picioarele pe pamant cand peroreaza exuberant prinsi in menghina cate unei pasiuni copilaresti. Jumatatile lor mai bune, desi chiar ei stabilesc superlative ale intelepciunii.

M-am vazut si pe mine reflectata in povestile sotului meu, tot un soi de super-eroina. Aprecierea mi-a indus o stare de multumire cu atat mai mare cu cat o rasfrange si asupra colegelor mele intru gen.

Dar Siri nu-i barbat si la primele pagini ale intamplarilor povestite de personajul masculin, pasajele rezumate prin it was my wife who noticed that m-au nelinistit suficient ca sa le mentionez intr-o discutie cu sotul meu. E posibil sa fie doar mimarea perfecta a discursului unui anumit tip de barbat, dar le-am resimtit frapant ca pe o lipsa de modestie, pacat in care sunt tentata sa ma complac de cate ori sunt laudata acasa.

Rareori putem vorbi simultan la cald despre carti. Fiecare are teancul lui in asteptare, cartile ajung dintr-unul in celalalt cel mai devreme la luni distanta. Dar plecand de acasa, pentru a usura bagajul, am ales pentru dupa terminarea lecturii curente o carte pe care o incepuse el deja si o citea cu picatura in paralel cu teancul lui.

Nu, lui nu i se paruse neobisnuita lauda de sine. Nici n-o observase. Ce i-a zgandarit insa confortul interior a fost feminitatea cu care priveste lumea povestitorul-barbat. Da, scriitura o percep si eu feminina, dar aceeasi tusa sensibila am regasit-o si la Foer sau Murakami de exemplu. Iar ei nu-l descumpanesc. Ideea femeii ce manuieste atele barbatului in ale carui ganduri se scufunda e cea care introduce nota perversa in lectura lui.

O iubesc pentru asta, la fel de mult cum am iubit-o pentru fraza de pe pagina urmatoare semnului lui de carte: You know, Leo, the smarter you are, the sexier you are. Rostita de sotia povestitorului noaptea, in pat, stand cu capul pe pieptul lui si mangaindu-l.

Spartura Dracului din Peretele Dragonului

Legendele. Candva un drac a rapit o fecioara rea-rea din St. Wolfgang. Si-o fi zis ca-i a lui de drept. A zarit-o in curte, a coborat din vazduh ca un uli, s-a inaltat cu prada in gheare si a zburat cu ea direct spre Mondsee (lacul lunii). Numai ca imbatat de reusita sau de mireasma feciorelnica, sau poate – cine sa mai tina minte cum s-o fi intamplat patania – stingherit in zbor de zbaterea micii rautati, dracul cel prostanac s-a izbit direct de stancile zidului ridicat in fata lacului. Prostanac sta in documente, nu mi-am permis sa-l etichetez eu. Cu atata putere s-a lovit de pietre, ca a ramas gaura dupa el, gaura ce poate fi intrezarita pana in ziua de azi. Ba unii oameni, mai firoscosi, se jura c-ar distinge si sortul fetei. Mai ales cand vantul misca crengile unui copac crescut nu se stie cum la locul intamplarii.

Cica tot prin vremurile acelea de poveste, se aciuise intr-o grota din peretele respectiv si un dragon. Amarnic mai sufereau oamenii de la poale. Nu numai ca le manca toate proviziile, dar neindemanatic, nu avea tinta la focul aruncat pe nari, ce ba le ardea recoltele, ba ii lasa doar cu cateva scanduri fumegande din barci, ba le nimicea casele dintr-o rasuflare. Satenii l-ar fi prins ei, insa nu-i dibuisera vizuina. Pana cand un cavaler viteaz, in trecere pe acolo, s-a pus la panda, hotarat sa-l rapuna. Ba chiar si-a inaltat si un turn, din varful caruia a observat vreme indelungata peretele de piatra, pana cand, intr-o buna zi, a descoperit care dintre faldurile cenusii ascundea intrarea in pestera. A asteptat apoi ocazia potrivita si uzand de niscai siretlicuri pe care nu le-a impartasit nimanui, l-a ucis pe dragon. Loc cu ghinion pentru cei cu inima zbarcita.

Teama. Scancesc. Sunete mici, inaudibile, confirmandu-mi neputinta. O figura caraghioasa, intepenita intre stanci, cu un picior ridicat, tatonand in cautarea unui punct de sprijin confortabil, oprit de pantalonii cu patru kilograme prea mici la patru centimetri de platforma ce-ar cuprinde intregul varf de bocanc. Mintea pipaie gandul coborarii prin acelasi loc si disperarea isi face loc cu coatele prin vene, turnand plumb in calea ei. Paralizia panicii mareste spaima intr-o spirala vicioasa. Ma salveaza cei care vin de sus. Trebuie sa le fac loc si imperativul ii da branci fricii ce-nstapanise corpul si mintea. Dupa cateva ore, pe drumul spre vale, caut degeaba oprelistea ce pentru cateva secunde capatase dimensiuni de nedepasit. Fusese doar la mine in cap.

Sus pe creasta, usorul disconfort la lipsa oricarui obstacol in stanga sau in dreapta se amesteca cu betia cuceririi inaltului. Pe poteca, un temerar ce ne precedase isi pregatea aparatul de fotografiat. Amicul lui salta cu usurinta spre podetul de pe care urma sa-si arate barbatia. Floare la ureche. Sta drept si rade victorios de sus, in timp ce trecem pe langa ei. Poposim pe varf, admiram peisajul, golim punga cu merinde si la intoarcere o iau pe traseul urmat de cataratorul cel viteaz. Maini, picioare, toate-s bune ca sa ajung la capatul arcului de piatra. Nu are decat un metru, doi latime, si suprafata e usor inclinata. Dedesubt in stanga sunt stancile peretelui ce l-ar primi pe imprudent in taisurile lor cateva zeci de metri mai jos. In dreapta privirea cade si cade si cade pana se zdrobeste mult mai tarziu de verdele ierbii. Nu am teama de inaltimi. Dar picioarele se indoaie cuminti, ca doi lujeri de narcise obosite de cat au stat inaltate deasupra vazei. Imbratisez piatra. Lipita de ea si tot e prea indrazneata fotografia.

Cazna. E descurajant sa urci cu soarele batandu-te in spinare, uscand vlaga ce te-a impins s-o pornesti in sus. Avem insa noroc, poteca iese rar de sub umbrisul copacilor. E descurajant sa urci depasit in permanenta de cei ce vin in urma ta. Avem insa noroc, suntem ultimii. Toti austriecii coboara deja. E descurajant sa descoperi ajungand pe o culme ca ultimul urcus l-ai facut degeaba. Ca sa-ti continui drumul spre inaltimi trebuie sa cobori intr-o vale si apoi s-o iei de la capat cu asudatul si gafaitul. Aici ni se termina norocul. Pusesem cu candoare broboanele impodobind fruntile celor ce veneau de sus pe seama soarelui. Chiar ma gandisem sa-i consolez ca gata, de-acum nu mai au de mers decat la umbra. Dar nu, suntem pe o buza de caldare sparta si adanca.

Dincolo se poate ajunge doar trecand pe fundul ei. E o liniste de pe alte taramuri jos. Un loc in care civilizatia e un cuvant neinventat inca. Sunetul unei cascade sprintare se impleteste cu ciripit de pasari. Urcusul de acolo e bland la inceput. Poteca duce prin dreptul sparturii. De acolo se vede cea de-a doua poteca. Bine ca am intrebat inainte sa o incercam. Lumea urca asigurata cu franghia de la brau. Incet poteca indoaie un zig-zag pe peretele caldarii, iar pasii devin chinuitori. Muschii ajustati cu putin timp in urma pentru coborare refuza adaptarea la noul tip de efort. Cu fiecare pas, pitici invizibili ingramadesc balast in fiecare pulpa. Ei sunt o armata iar tu esti singur. Guliver nu le-ar fi facut fata. Devii un Sisif impingand bolovanul din propria fiinta.

Fata. I-am remarcat trupul longilin de cum ni s-a alaturat pe varf. Sosise cu doi austrieci ce-i aratau probabil frumusetile patriei. N-am zabovit cu privirea prea mult, nu se face sa te holbezi la oameni. Ne-a ajuns in valea izolata in care ne umpleam sticlele cu apa. A asteptat pana am terminat noi, si cu pas elastic s-a indreptat si ea spre suvoiul rece-gheata. Noi am pornit incetisor in ultimul urcus. Ne-a ajuns repede si a trecut inaintea noastra. Pret de cateva clipe am avut-o in fata mea. Picioarele lungi si drepte, pielea neteda, acoperita de puf. Tricoul rosu scurt lasa pielea de pe spate descoperita deasupra sortului. O dunga verticala neagra strica perfectiunea. M-am incruntat. O cicatrice? Apoi a pasit in soare si dunga s-a aprins aurie in valea ciocolatie de pe sira spinarii. Un firicel de sudoare, completand perfectiunea fara de cusur. Insotitorii ei ne-au ajuns aproape sus. Ii astepta intinsa pe o creanga de copac crescuta orizontal parca anume pentru ea. Pantera neagra.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.