Jos pantofii de strada!

Vicky statea de cateva zile in fata unui computer in biroul pentru musafiri. Sedea tot timpul singura cu spatele spre usa si nu intorcea capul cand lumea trecea pe acolo. M-am dus la ea, am intins mana si m-am prezentat: Hi, I am pin and I come from Romania. Mi-a raspuns indiferenta: Hi, I am Vicky and I come from Budapest. Toti ceilalti unguri venisera pe filiera Debrecen.

Pe vremea aceea ziua cam traiam impreuna cu colegii. One big happy family. People, ce ziceti de un film? Dar de un baschet? Hai sa tragem un chef! Si tot asa. De cate ori s-a aratat interesata de vreo activitate initiata de mine, Vicky mi-a raspuns la emailuri in engleza. Intr-o zi am adus vorba intr-o discutie cu prietenii despre noua vizitatoare din Ungaria. Fii serioasa, e din Romania, a terminat la Cluj, m-a informat o fata.

Era iulie si intr-o buna zi C. a propus sa mergem pe munte. Devenise expert de cand A., unul din rarii austrieci din institut, il acceptase ca unic insotitor in incursiunile lui montane. Mail spre toata lumea, care vreti, care puteti, haidati! Dar obligatoriu incaltati cu papuci potriviti ametitoarelor inaltimi alpine pe care am de gand sa va duc.

Mailul a fost spre toata lumea, ca asa se practica la noi, contand pe bunul simt al celor antipatizati de a nu se inscrie. Numai ca de multe ori cei antipatizati fie nu baga de seama grimasele de neplacere ale lumii cand intra intr-o incapere, fie nu le pasa. Asa si Vicky, desi nu era nimeni in tot institutul sa o placa. Avea o impermeabilitate totala la orice sugestie, sfat, dorinta exprimate de altcineva, ba chiar si la intrebari. Ii adresai cuvinte si le urmareai cum se apropie de ea, insa cand s-o ajunga faceau un ocol si se pierdeau apoi undeva in spate. In fata ta, ea zambea artificial si absent, fixandu-te cu privirea.

Cand C. a aflat ca Vicky vrea sa vina, n-a stiut sa-i spuna nu. Doar a subliniat partea cu bocancii. Cine nu are incaltari potrivite ii pune pe toti ceilalti in pericol! Mai ales daca ploua! Si a plouat. Iar Vicky nu s-a dezmintit si a venit cu pantofii de strada. -Fato, n-ai bocanci! -It’s ok, si acelasi zambet opac. S-a urcat intr-o masina si nimeni n-a indraznit s-o dea jos. Ne-am uitat toti urat la ea, dar nu ne-am oprit sa-i spunem nu, cu tine incaltata asa, eu nu urc sus.

Ne-am catarat pe ceata, cu buna dispozitie sufocata de incetineala inaintarii. Am mancat pe varf fiecare din pachetul lui, cu ochi goi de osteneala, inconjurati de supa laptoasa. Cei fara gluga aveau promoroaca in par. Vicky a facut fotografii. S-a oprit langa fiecare si a prins momentul linistirii posace a rasuflarii. Suvite ude, cazand dezordonat pe fata imbujorata de efort. Sunt frumoase fotografiile ei.

Pe drumul inapoi, mersul i-a devenit supliciu. Pana jos, atrocitatea durerilor au fortat-o sa se opreasca la fiecare pas.

Stateam singura intre jnepeni si-i asteptam pe Vicky si pe cavalerul meu pe cal alb. N-a scapat-o o clipa din ochi. Norii incepusera sa se imprastie si muntele vecin isi scosese dintre ei varful semet. Ceilalti asteptasera de doua ori sa-i ajungem, dar de indata ce ne zarisera se sculasera voiosi si o pornisera sprinteni mai departe. Nici unul nu s-a oferit sa ramana pe rand cu Vicky in spate. Nici C. si nici fata care mai avea bete, nu i le-au imprumutat. La a treia oprire se plictisisera de atata asteptat si hotarasera sa continue drumul fara noi. Era liniste si soarele se apropia de orizontul ridicat.

Vicky nu s-a plans deloc. A venit tot mai incet cu pauze tot mai dese si mai lungi. Niste austrieci ce ne-au ajuns, i-au vazut chinul. Unul dintre ei i-a inmanat betele. Cand ajungeti in sat, ne gasiti la tabara de tineret si ni le puteti inapoia. Au continuat coborasul grabiti. Betele ne-au salvat. Am ajuns in vale chiar la apus.

A doua zi Vicki ne-a scris un email de multumire. In limba romana. Daca ar mai avea ocazia sa mearga in vreo excursie, sunt sigura ca ar merge din nou in pantofii de strada.

Dupa cateva zile, C. ne-a scris inca foarte nervos ca a stiut ca Vicky vrea betele lui si tocmai de aceea nu i le-a dat. C. ne este si astazi unul dintre cei mai dragi prieteni.

***

Am tinut neaparat sa mai facem cel putin o data muntele pe vreme buna. N-am gasit nicaieri pe net descrierea traseului. Pozele de la Vicki ne-au furnizat insa detaliile necesare. Numele cabanei de pornire si numerele traseelor. Dupa o mica ratacire ce ne-a dus in parcarea de pornire spre Defileul Pasarilor (parca) – am intrebat imediat ce n-am recunoscut locurile – am ajuns in parcarea de langa Bosruck Huette. Abrupte sunt si 615 si 614, dar pe primul exista portiuni cu cabluri despre care cred ca sunt mai usor de urcat decat de coborat. 615 dispare la un moment dat in vale de pe indicatoare, nu-i bai, trebuie urmat cu incapatanare drumul drept inainte pana la Rohrauer Haus. De aici drumul e clar. Drept in sus.

E greu si periculos. Mult mai greu si mai periculos decat in amintirile mele. Ceata a ascuns data trecuta convenabil prapastia de sub picioarele noastre. Dar e si frumos. Frumusete din aceea care-ti prinde sufletul in pumni si-i mototoleste camasa cand il scutura.

Revazand traseul nu mi-am putut infrana admiratia fata de Vicki. Nu inteleg cum a reusit sa faca tot traseul  pe ploaie si sa ramana intreaga. Dar raman la parerea initiala. Cand o pornesti pe munte, locul pantofilor de strada e jos. La poale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

17 Responses to “Jos pantofii de strada!”


  1. 2 Zvârluga August 31, 2009 la 11:09 pm

    Frumos postul ăsta! Atâtea sunt spuse aici, că-mi vine să merg desculţă, ca să le aud mai bine.🙂

    (Aşa e, muntele îl faci cu bocanci. O să trec să văd pozele. Mulţumesc.)

  2. 3 Alex_S Septembrie 1, 2009 la 4:40 am

    Frumoasa povestea! Sper ca „pasunistii” sa invete sa respecte muntele.

    Faza din Fagaras, traita de cumnatul meu prin anii ’70: erau sus pe creasta, aproape de asfintit cand se intalnesc cu un grup de bu********* (cenzurat pt. a nu supara pe nimeni😀, lasati nu mai numarati stelutele! ).
    Ii intreaba:
    -Aveti cort?
    -Nu, vine raspunsul.
    -Uite, daca mergeti incolo, dati de refugiu. Aveti saci de dormit?
    -Nu, dar avem pijamale groase!

    P.S. In august, pe cresta, temperaturile pot sa fie aproape de 0C…

  3. 4 camelguilde Septembrie 1, 2009 la 9:51 am

    Vin si eu maine sa vad pozele!
    Sa-mi iau si bocancii?🙂

  4. 5 pinguilde Septembrie 1, 2009 la 4:40 pm

    danut: Ma bucur.🙂

    Zvârluga: M-ai facut curioasa. De atatea ori cititorul gaseste intr-un text si alte intelesuri decat cele ascunse de autor. Imi plac mult cititorii care imbogatesc povestile.

    Alex: Multi inconstienti sunt pe lumea asta. Problema cred ca e de definitie. Pentru unii a merge la munte inseamna sa-ti rezervi cabana in Predeal si sa urci zilnic cam o ora, pana in padure. Dupa 20 de ani se simt suficient de experimentati sa incerce si Fagarasul cu pijamale ceva mai groase. Oh, ce povesti frumoase am si de acolo. Chiar si cu C., care nu-i roman.🙂

    camelutz: Pai! Sa se vada ca ai invatat ceva.😉 😆

  5. 6 Mélanie Septembrie 1, 2009 la 9:35 pm

    Bonsoir Pin!

    Simpatica relatare si minunate poze… Ca si tine am intalnit adesea lume la munte fara echipament adecvat, inclusiv tipe cu pantofi cu toc!!!😀

    In iunie-trecut, dupa Norvegia, am fost pentru a-n-a oara-n Pirinei(Hautes-Pyrénées), unde am refacut turul lacurilor: 7 zile splendide…

  6. 7 anowen Septembrie 2, 2009 la 1:38 pm

    e ca si cum ai vrea sa joci hochei pe gheata incaltat cu pantofi de fotbal.
    alex
    aia era in ’70… acu’ e mai rau.😀

  7. 8 doctor demonicus-sabbaticus Septembrie 2, 2009 la 7:37 pm

    Eu cand escaladez gigantul Mont Royal nu imi pun pantofi. Asa m-a invatat pe mine Zaharia Stancu ca trebuie simtita natura😀

  8. 9 doctor demonicus-sabbaticus Septembrie 2, 2009 la 9:23 pm
  9. 10 the judge Septembrie 3, 2009 la 7:42 am

    tre’ sa fie vorba de o invazie ceva. atat de multe vicke si vicki am zarit in vacanta asta, peste tot…😀

    draga pin, cand mai invitati pe cineva care traieste prin birouri pe munte sau aiurea, sa o faceti incaltati cu ghetele, cu betele in mana si cu rucsacul in spate😉

  10. 11 windwhisperer Septembrie 3, 2009 la 10:32 am

    hello all !
    frumos traseu ! excelent redat in poze! eu l-as face pe „poante” :)…am fost ghid montan in Ro 😉 ( de mult)

  11. 12 doctor demonicus-sabbaticus Septembrie 7, 2009 la 4:45 am

    pin:

    I am sooooo there!!!!😀

  12. 13 pinguilde Septembrie 8, 2009 la 9:06 pm

    mel
    Norvegia o pastram si noi undeva in planurile de viitor mai indepartate. Dupa Everest cred. :p

    anowen
    Nu, nu. Cu crampoanele pe gheata n-are cum sa fie la fel de rau. Mai cauta!😀

    doc
    Sorry, lentoarea in conectare nu-mi permite sa ascult muzica. Nici vuietul valurilor de altfel. Dar promit sa ascult tot tot la revenirea in patrie.
    Si n-am nimic impotriva simtirii directe a naturii. Te vom numi fachirul daca iti iese.😉

    jude
    Ar putea fi aceeasi Vicki. Intamplarea cu ea e de acum 5 ani cred.

    windy
    Ah ce mi-am dorit si eu aceasta meserie intr-o vreme!

  13. 14 ank Septembrie 9, 2009 la 8:40 am

    Fata asta cea fara de bocanci potriviti a fost o luptatoare🙂 si mi-a placut cum nu s-a plans, cum n-a cerut nimanui s-o astepte si cum a zambit in continuare ca si cum nimic nu s-a intamplat.

    Eu am avut bocanci potriviti intotdeauna, pt ca m-a invatat tata asa din prima, si cu toate astea, ma faceam adesea auzita cu „stati dupa mineeee pliiizzz” sau un tzâfnos si ciudos „ok, duceti-va, io fac traseul singura”. Ca sa vezi ca nu bocancii fac pe om enervant. Uneori eram prima, uneori eram ultima, dar nu exista vreo iesire in care sa nu fi ajuns la un moment dat ultima, tocmai pentru ca de fiecare data ma straduiam prea mult la inceput sa conduc sirul ca sa nu raman prea in urma. Si aveam 2 gãsti alternative: una in care existau din aceia ce nu se grabeau nicaieri si care ma asteptau incurajandu-ma cu „las ca daca ne prinde noaptea punem cortu aci mai jos”; si una in care exista un partener de flirt pentru care a ne astepta reciproc era o chestiune de ritual semi-erotic.

    intorcandu-ne insa la chestiunea bocancilor, doresc tuturor sa aiba parte de liste de pregatire, cum am avut eu mereu fara sa cer si care intotdeauna mi-au fost de folos, desi de multe ori n-am avut ce-mi trebuia (din limitari financiare) si totusi m-am dus, pentru ca era mai importanta experienta muntelui decat experienta picioarelor satisfacute.

    si inchei cu tâlcul povestii fetei cu pantofi de strada asa cum eu il pot intrevedea cu-aceasta mintiutzã: cum iti asterni asa dormi. Nu ceri ajutorul celui caruia i-ai desconsiderat sfatul, nici nu speri macar sa te ajute cand ajungi la vorba sa, dar te bucuri nespus de marinimia de care-i capabil omul cand vine de la sine sa te sprijine, uitand acasa acel „ti-am spus eu”, care nu mai este necesar.

  14. 15 pinguilde Septembrie 10, 2009 la 9:14 pm

    ank
    Nu stiu cum de faci de te agati de fiecare data in cuvintele mele interzise. De exemplu borcane e cuvant cu inalt potential ofensiv.😀

    Fata fara bocanci e probabil o luptatoare. A invatat ca numai asa poate razbi. Dar mi-e teama ca e o lectie la care a fost obligata sa participe doar pentru ca a sarit peste lectia cu considerare a parerii celorlalti. Asta cu cerutul ajutorului celui caruia i-ai desconsiderat sfatul e unul din testele mele de intelepciune.🙂

    Interesanta a fost si reactia lui C. Eu spun oamenilor cand nu-mi place cum procedeaza. Asa ca i-am zis si lui dupa cateva zile ca n-a fost frumos. Fata de ea si fata de noi. Mi-a raspuns sugrumat de furie. Inarticulat aproape. E fecior de pastor, crescut in spiritul crestin de intrajutorare. Nu-mi explic furia lui la asa distanta de la intamplare decat prin faptul ca Vicki l-a obligat sa se vada mai putin frumos decat stia el ca se asteapta parintii lui sa fie. Si noi toti am fost martori.

  15. 16 explorish Septembrie 14, 2009 la 10:21 am

    ma abtin cu greu sa divaghez de la tema si sa ma agat de intrebarea care nu-mi da pace, legata de amanuntul ca n-a vorbit romaneste cu tine desi stia, si a zis ca e din budapesta. dar ma abtin. ca e o tema in sine, poate cu alta ocazie. poate o incepi tot tu🙂.

    cat despre ultimul comentariu, eu am invatat (din carti si din experienta) ca feedback-ul constructiv se da intotdeauna intre patru ochi.

  16. 17 pinguilde Septembrie 16, 2009 la 8:54 pm

    Pai nu ar fi divagatie. Eu am pus o gramada de capcane polemice in text, numai lumea vad ca-i prudenta si nu se sare la discutii. Sa fie betele de vina? Da’ nu stiu schia fara.😛

    Cat despre ultimul comentariu, ce n-a fost frumos, n-a fost frumos fata de noi si de ea. De spus i-am spus intr-un email si am incercat sa fiu cat se poate de blanda. Si ca sa nu se inteleaga gresit si asta. C. este unul dintre cei mai generosi oameni pe care-i cunosc. De fapt.🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: