Arhivă pentru septembrie 2009

De voie, de nevoie

Pe cand raul serif de Nottingham o obliga pe frumoasa Marian sa se logodeasca cu el, ca sa-i faca in ciuda lui Robin Hood, si printul John tesea si ras-tesea intrigi ca sa-i fure tronul nobilului sau frate, cu ce se ocupa acesta? Statea la inchisoare! Da, Richard Inima de Leu isi vazuse de micile lui afaceri – mai putin nobile decat ar da frumos in filme – prin Ierusalim, unde isi insurase nepotul cu proaspata vaduva a celui pe care-l acceptase, impotriva vointei, ca viitor rege al Ierusalimului si care foarte convenabil fusese ucis imediat dupa aceea. Asa ca nu-i de mirare ca toata lumea il suspecta acum de crima si nici ca intorcandu-se el acasa deghizat a ajuns sa fie arestat chiar de varul victimei, var ce nu era altul decat Leopold al V-lea, ducele Austriei. Si unde l-a inchis? In castelul din Dürnstein.

Dupa opt sute si ceva de ani, am trecut si eu pe acolo. Chiar de doua ori, prima oara am lasat bicicletele pe malul Dunarii – le incalecasem pentru a strabate distanta dintre Passau si Viena, cine face traseul isi poate trece vizita ruinei in itinerar – iar a doua oara acum, in excursia cu firma. N-am gasit nici o inscriptie lasata de rege pe vreun zid, timpul a sters tot ce a fost zugraveala, tencuiala, ba chiar si perete pe alocuri. Dar ne-am cocotat cu totii si am socializat inghesuiti in cel mai inalt punct al ruinei, cu Dunarea curgand molcoma departe sub picioarele noastre.

Excursiile astea cu firma sunt o traditie un pic ciudata in cultura austriaca. Pe vremea cand mai aplicam pentru viza de sedere, aflata in biroul amploiatului oficiului administrativ districtual – denumirea am adaptat-o eu, in original se cheama Bezirkhauptmannschaft, care mot-a-mot zice ceva de echipa principala a circumscriptiei – zambindu-i cuminte functionarului, s-a deschis usa din spatele meu si peste umar s-a intins spre acesta o mana cu o foaie. O voce umila a rostit incetisor: „stiti, as vrea sa-mi iau concediu in perioada…”. Vioi cel purta raspunderea acceptarii continuarii sederii mele in mica si frumoasa Austrie, a cautat intr-un teanc de hartii, a scos o lista, a parcurs rapid numele insirate acolo si i-a raspuns: „Numai daca vii in excursia cu firma. Te trec pe lista, da?” Si l-a trecut, probabil dupa un accept dat din cap cu inghitit in sec.

La noi nu exista acest santaj direct. Dar presiunea se face simtita in relatiile cu cei de sus. Sustragerile de la activitati comune nu este privita cu ochi buni. Pune sub semnul intrebarii capacitatea angajatului de a lucra in echipa. Capitol la care noi, toti ne-austriecii, suntem oricum deficitari si asta nu din cauza subiectivismului celor ce fac aprecierile. Pur si simplu ne e greu. Unora pentru ca sunt de felul lor lupi singuratici, altora pentru ca nu inteleg ritualul vorbelor marunte aruncate de la unul la altul peste mese intinse si cu un pahar in fata, iar celor ca mine pentru ca nu ne gasim un locsor comod in limba germana.

Avem colegi exceptionali. Amabili, inteligenti, unii dintre ei foarte prietenosi chiar, dar fiecare strain nou venit in firma pateste acelasi lucru. La inceput i se vorbeste in limba engleza, careia pe ce trece timpul i se erodeaza pelicula de lac anglica lasand tot mai mult la iveala substratul pur saxon, pana se ajunge la unul dintre dialectele cele mai curate vorbite pe plaiuri alpine. Nu exista decat bunavointa in aceasta transformare. Colegii nostri vor sincer sa ne ajute sa invatam limba locului, sa ne integram mai usor. Ce nu baga ei de seama insa e trezirea complexelor ce dormisera atat de profund pana la actul lor caritabil. De la un nivel acceptabil de engleza, in care ne aflam si fata de ei pe pozitii cat de cat egale, ne afundam in complexitatea unei limbi in care nu avem sansa de a ajunge sa ne exprima asa cum se exprima ei. Din doua dictionare limbamaterna – engleza, rudimentare, dar cu la fel de multe pagini, ne trezim ca stam in fata dictionarul explicativ al limbii germane – ei, cu un ghid de conversatie limbamaterna-german scos la o editura fara prestigiu – noi. Handicap pe care eu nu-l pot ignora si atunci prefer sa mai mult tac.

Excursia cu firma, petrecerea de Craciun si alte ocazii de legat prietenii cu colegii de firma, sunt lipsite de valoarea relaxanta pe care o au pentru ei, de fapt sunt la fel de obositoare ca si un meeting cu clientul, dar de voie, de nevoie, spun prezent la fiecare dintre ele. Am sperat ca macar sa facem ceva aventuros. In lista de propuneri fusese si o excursie la un parc cu sfori intinse prin copaci pe care ar fi trebuit sa transpiram si unde macar aveam garantata revarsarea de adrenalina urmata de valul ulterior de endorfine. A fost cat pe-aci. Am votat democratic si surpriza alegerea mea a avut cele mai multe voturi. Din pacate la egalitate cu o alta. Si din pacate seful nostru nu e sef destul. Desi alesese aventura, a zis treaca de la el, mergem la degustat de vinuri. Dupa ce ne suim pe ruina.

Pana la urma n-a fost chiar atat de rau, iar vinurile degustate, putintele cate au fost, mi-au dezlegat si limba impiedicata de obicei in succesiunile nesfarsite de consoane. Intre ruina si degustare, ne-am oprit si la un Gasthaus unde am mancat cele mai bune galusti umplute, iar apoi la Loisium, o sursa inedita de venit a unor podgoreni de pe langa Krems. Un muzeu modern, interactiv, centrat in jurul producerii vinului. Pentru edificare, click pe slide-ul de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Publicitate

Din perspectiva picturii

Frumoasa din padurea adormita. Pe patul de spital in coma. Langa pat, ce poate fi la fel de bine si unul modern, rabatabil si pe roti, dar si o vechitura de fier cu vopseaua dusa ici si colo pe barele zabrelind teritoriul bolii, ingalbenit in locurile de care mana dupa mana l-a tras sa-l mute mai la geam sau mai spre usa, se inalta uscat scheletul suportului pentru perfuzie. Picurii cresc incet, se ingreuneaza si luneca pe tubul infipt cu un ac in vena frumoasei. De cand zace acolo a crescut si iedera.

Unul din tablourile mele preferate. Nu poate fi vazut in nici o galerie.

Basmele au ramas teritoriu tabu. O camera a copilariei, inchisa cu sapte lacate sa nu iasa farmecul pe usa. Sensul secret al magiei sta in existenta ei, da? Nu cautam altceva in spate, bine? Bineinteles ca mi-a scapat un icnet surprins cand m-am aplecat deasupra cilindrului cu povestea agitata si am zarit imaginea cea noua de pe fund.

Nu ma pricep la pictura, dar imi place munca de detectiv. Pot ramane zile intregi in fata tablourilor unor suprarealisti dragi mie, cautand in detalii indicii ale rezolvarii misterului ascuns inauntru. Dar atat. Trec prin galerii lasandu-ma atrasa mai mult de ceea imi opreste gandul decat de ceea ce agata privirea. Iar apoi vine Siri si ma ia de mana si ma invata cum priveste ea tablourile. Sunt vii, stii? Cauta-le miscarea!

Am rasfoit cu ea paginile albumului. Multa arta veche, Leo e critic de arta. Plus arta inexistenta si arta inexistenta. Prima se afla doar in panzele cartii, pictata de ea cu condeiul. A doua e prezenta in galerii, dar Siri ii neaga apartenta la arta. „Arta nu e continut, ci perspectiva”, spune cineva la un coctail, parca la un vernisaj, iar restul cartii e si un protest impotriva lipsei de continut ce a profitat de crapaturile snobismului ca sa inunde lumea colectionarilor. Chiar sunt curioasa, ce-o crede Siri despre tablourile pereche: dreptunghiul complet alb si cel complet negru care troneaza la loc de cinste in MOMA?

Nota: Intamplarea a facut sa aleg dupa What I Loved, o alta carte cu un personaj ce picteaza. Autoarea se uita la tablouri la fel, cautand viata din ele. Si apoi o diseca in tuse, cautand-o pe cea ce da ghiont momentului surprins de artist. Cam cum fac eu cu muzica. Aparent, oricat de elevate ni-s preocuparile si de delicate domeniile de activitate, nu ne putem sufoca pornirile de macelari. 🙂

Amusinand

Miroase a sfidare. A ei salbatica, taindu-ti confortul, a ta infruntatoare, de animal nesupus. Doar n-o sa te sperii de atata lucru. Miroase a intoarcere in timp si inocenta. Cand aveai voie sa visezi. Dii, calutule, dii, si scuturai din sfori. Sau te intorceai pe burta, intindeai mainile ca un vultur si priveai din inaltul cerului urmele multe si subtiri incurcandu-se unele in altele. Miroase a curat. Gata, radem totul acum si o luam apoi de la capat cu viata. Miroase a tare. Atat de tare ca te sufoca. Iti umple plamanii si nu mai iese de acolo. Miroase a nerabdare.

Coboram dinspre cruce, atenta la fiecare pas. Vantul tragea subtire, dar dupa vreo suta de metri incepusem sa ma infierbant pe sub hanorac. L-am dat jos, l-am impaturit si l-am bagat in rucsac. Pelicula de sudoare de pe maini s-a racit brusc. Narile mi-au frematat, largindu-se. M-am intors spre tovarasul de drum si am zambit. Miroase a zapada.

Dupa o saptamana am trecut pe langa acelasi munte. Purta semet pe crestet o caita alba.


hits counter