Arhivă pentru Decembrie 2009

Vacanta

Lunga. Si in dispozitie de grinch fiind eu azi, ghinion. Nu se fac urari de sarbatori. Iar pentru ca la intoarcere sa nu ma trezesc in mijlocul unor vaste complexe zgarie-nori de vinovatie, cauzate de confluenta unei dispozitii post-vacantiale cu prea multe urari ce-ar putea fi lasate aici in lipsa, no comments.

De ce

De ce? il intrebam pe Paul. Uneori avea el un motiv serios ca sa faca ceva si ar fi fost pacat sa spun nu, doar pentru nu vedeam prin ochii lui caprui. Alteori se temea sau credea ca nu poate si cum sa-l ajut fara sa stiu unde zace baiul primordial. De cateva ori doar pentru ca mesterea ceva inedit si mi-ar fi placut sa stiu ce-l mana. Na bine, nu mai fac imi raspundea el si ma simteam atat de neindemanteca. Cresteam ca Alice si casa se umplea de portelanuri.

Bietul de ce. Sau cum asa. Cum au fost ei privati inca din frageda noastra copilarie de rolul de aflatori si limpezitori de enigme. Numai eu, ca un pinguin curios si scociorator, tot uit ca sensul asta e pierdut. Si apoi stau sa culeg cioburile farfuriilor sparte in capul meu. Ca sa nu mai spun de plasturi. Stiti ce greu e sa-i dezlipesti de pe puf? Si cum arat dupa aceea?

Later edit:

Sunt incapabila sa sesizez diferente reale intre cei doi candidati la presedintie. Despre asta poate ma voi indemna sa scriu la anul. Nu-i chiar o chestiune de ignorat. Pentru povestea mea insa, important e ca in ultimele saptamani am privit cu uimire toata lumea impartindu-se in doua tabere, mai mult inversunate decat ne-, si n-am priceput nimic. Asa ca am intrebat pe cineva apropiat daca a votat. Da. Cu cine? Pana la urma mi-a spus. De ce? Ei, aici am fost teleportata in plin desen animat. Cand am rostit intrebarea era in fata mea, in clipa urmatoare n-am mai vazut decat un vartej pentru ca inca o clipa mai tarziu sa apara un ceva… format din multe, multe, multe scuturi. Dintre un scut antic, greu, din ceva metal si foarte frumos ornamentat de altfel, si un scut anti-racheta se zarea un varf de sulita pentru orice eventualitate (tine la mine si nu avea neaparat de gand sa ma intepe), deasupra a doua nari larg deschise, mirosind pericolul.

Mda. De ce asta e tare suspect.

***

Observ cu tristete cat de putin cunoscuta e arta dialogului. Cand doua persoane au doua pareri diferite, cele doua scenarii pe care le tot vad eu (poate am probleme cu vederea) repetandu-se sunt fie cearta surda, fie atitudinea de „cel mai destept cedeaza”, pentru ca disputele repugna. Dar dialogul nu-i disputa, ci sursa de imbogatire. Si dialogul nu-i infruntare, ci dezbatere, asa cum de exemplu e practicat de explorish si prietenii lui, motiv pentru care blogul lui imi este foarte drag.

Pentru a ajunge la dialog e nevoie de argumente solide. Intrebarea cea mai simpla care cere argumente e de ce, insa sensul ei e denaturat de foarte timpuriu. Cat timp copilul e intrebat si acasa si afara de ce te-ai murdarit, de ce l-ai impins pe baietel in nisip, de ce nu stai pe locul tau ca toti ceilalti copii fara a cere de fapt un raspuns de la el, ci certandu-l ca nu face bine ceva, el creste crezand ca asta e rolul lui de ce.

Creste pana cand nu mai trebuie sa asculte de altcineva si momentul eliberarii de sub tutela deschide calea spre victorii in confruntari deceiste – clasice sunt cele conjugale. Cand esti intrebat de ce ceva, raspunzi intreband da’ tu de ce altceva. De fapt da’ tu conteaza in raspuns, nu trebuie urmat de un de ce. Si raspunsul trebuie sa fie ceva care sa-l oblige pe celalalt sa se apere. Asa scapi de vina de a nu avea argumente pentru un de ce. Sau de rusine, ca nu toti simt la fel.

Asa moare comunicarea, asa moare schimbul de idei.