Arhivă pentru Februarie 2010

Meteorologii

Precipitation from a strong pacific frontal system has arrived on schedule.

Meteorologii, acesti nastrusnici controlori ai traficului norilor. Stau cu batul ridicat indicand severi culoarele libere pe harta  si verificand ordinea si disciplina in randul norilor pe deasupra deasupra ochelarilor si cu un v intre sprancene. Cred si eu ca norilor le e rusine in pufosenia lor sa nu ajunga la timp.

Nota: Textul cu prognoza l-am gasit intr-un articol de prezentare a slalomului special masculin de asta seara. Desi poate ati banuit, va spun si eu. In tot timpul in care am neglijat merele coapte, am fost pe partia mea. Unde nu am scris doar cronici de concurs, desi ati putea gasi si printre ele macar una care sa va placa, ci si povesti despre oameni care exceleaza in ceva. Deocamdata doua, urmeaza inca opt. Le-am trecut discret in coltul blogului, dar ca sa se vada mai bine vi le zic si aici: Doi baieti buni si unul rau si Basme olimpice. Daca va plac astea, incercati-le si pe cele care vor aparea saptamana viitoare in colt de blog.

Ce inseamna paranoic?

Dar unde ai auzit cuvantul asta?

Intr-un desen animat. Si paranoic era un fel de dragon.

Inima mea e plina de fulgi de nea

Mai e loc!

Hibernare

Bal mascat

Cand ninge…

…si masinile merg in soapta.

Ingeras? Ntz. Pinguin!

Cu breton sub palarie

O brad frumos

Zapada cat casa

Ce-mi lipseste adeseori

Am intrebat mai mult de dragul rigurozitatii. Iar ochii interiori mi-au iesit din orbite la aflarea raspunsului. I-am cautat grabita sa-i pun la loc, ca poate nu vazusera bine. Era o blank face. Adica nu, in viata lui n-a auzit acest cuvant. A trecut mai bine de o saptamana si inca nu-mi vine sa cred.

Caci lui nu-i lipseste chiar daca nu stie ce inseamna, pe cand eu stiu, dar nu o am. Gentiletea.

(Joaca placuta! 🙂 )

Amagire

Am citit un articol de debut foarte slab. Atat de slab incat nu e numai impresia aceea plutind la final a lipsei de stil, de compunere pentru scoala, ci e plin de agramatisme concrete, cuvinte folosite aiurea netinand cont de sensul lor pentru a forta metafore. Prietenii autorului s-au strans si au lasat comentarii extaziate. Autorul a fost in culmea fericirii si entuziasmului, convins ca a scris un material de exceptie. Traind parca un vis.

Inteleg incurajarile. E la inceput si nu trebuie sa-i dea in cap pana si cei mai apropiati.

Mi-am tras tastatura in fata si m-am blocat. Doua vorbe n-am legat. Nu sunt in stare sa fiu partasa la mistificare. Sigur ca as fi putut lasa un mesaj neutru, politicos, in care sa nu spun nici ca textul e bun, nici ca-i rau. Dar tot n-as fi putut indeparta gustul neplacut al tradarii.

Nu stiu de unde am ideile astea romantice despre prietenie. De la fanteziile induse de lecturile copilariei fragede probabil, atunci e mare potentialul idealizarii. E ca o ancora ce ma trage permanent inapoi, lasand prezentului in care nu ma mai aflu intelepciunea adusa anii multi. N-am stat chiar degeaba cat timp s-au scurs pe langa si prin mine. I-am privit cu atentie pe cei din jur si stiu cat poate durea critica. Am vazut in functiune mecanismele de aparare pe care le dezvoltam. Bula elastica a propriei infailibilitati de fatada din care ricoseaza orice atentionare drept in fata binevoitorului. Am invatat sa tac. Uneori. Educatia impotriva vointei nu poate fi diferentiata de pedeapsa zicea colegul candva.

Atata doar ca autorul din poveste e foarte, foarte tanar si inca mai doreste sa fie indrumat. Viseaza sa ajunga un autor bun, sa scrie cu profesionalism. Oare chiar merge sa inchizi ochii la primul pas sub-mediocru si sa-i deschizi doar la al doilea? Compromisurile sunt ca oile. Ai deschis usa pentru primul, iti intra toata turma in casa. Justificare pentru neinterventie exista intotdeauna. Doar nu-i treaba ta. Si hai sa zicem ca putem. Prima data il incurajam, de la urmatorul fiasco ii atragem atentia. Nu reusesc sa vad diferenta decat in amanarea unui verdict neplacut. Cel cu prietene, mai ai enorm de mult de muncit.

Scrisul profesionist expune. Mai ales de cand cu netul, cand toti ti-s critici. Aici in „toti” sta capcana, diferentierea celor rautaciosi sau lipsiti de instrumentul gandirii de cei pertinenti nu-i tot timpul facila. Mai ales cand prietenii te lauda neconditionat. De fapt mai rau. Mai ales cand prietenii sunt oameni evident inteligenti, pe care te poti baza in multe situatii si exact prietenii astia te lauda neconditionat.  Pai sa nu-i crezi? Mai bine jos oblonul pe partea vocilor cartitoare, si sus ermetizarea in autoadmiratie. E exercitiul cel mai simplu. Autosuficienta vine apoi de la sine.

De cate ori dau peste un articol de ziar prost scris de cineva al carui nume insista sa se repete peste ani, un gand nu-mi da pace. Candva demult, la inceput de tot, niste prieteni lucizi – daca i-o fi avut – l-au condamnat la penibil.

Imi trag tastatura in fata si scriu: sorry, ai scris un articol foarte slab. Amagindu-ma ca fac o fapta buna.

Dar la urma urmei ce nu-i amagire?

Baietii nu plang niciodata

Nu poti lua un copil la tine daca nu te cunoaste si nu e obisnuit decat cu mama sau cu maica.

Acum doi ani in vara, cu perspectiva sosirii lui Paul la noi, ne-am testat noua rabdarea si lui adaptabilitatea. L-am luat la Brasov pentru cinci zile. Nuuuuu, daca merge Paul vine si Dorian. Dorian e „baiatul lui mama”. Mama a fost cea mai mica in familie si a ramas din copilarie cu convingerea ca i s-au oferit mai putine sanse. Dar cu Dorica nu se va intampla asa. Tot ce face Paul, face si Dorian. Acum doi ani in vara Dorian abia implinise de doua zile patru ani.

Zilele erau frumoase. Parcuri multe cu locuri de joaca, piscina cea mica din curtea nasilor mei, jucariile celorlalti nepoti, mersul cu telecabina, pianul. Nu avea timp de cantarit tristeti.

Prima noapte. Atipisem cand am auzit un zbieret: Piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin! Am dat fuga buimaca. Paul era cel care ma chemase si acum statea numai cu ochii iesiti de sub patura, nu care cumva sa fie prea expus la furtuna pe care o astepta sa izbucneasca. Dorian plange, a soptit cu glas pierit. I-am luat in brate trupsorul tresaltand de suspine. L-am mangaiat. Vreau la maaaaaamaaaaaaa, si-a cantat el o vreme lamentatia. Apoi obosit de atata plans a adormit.

La 6 dimineata un simt pe care n-am stiut ca-l am m-a scuturat. Hai scoala, fosgaie ceva dincolo de usa. Copiii. Mai copii, voi nu dormiti? Ochii mi-erau lipiti de somn. Au intins dintr-o miscare cate o mana spre geam: e ziua! Fara pic de mila. Am ramas cu ei ca sa nu o trezeasca si pe mama. La un moment dat Dorian a venit la mine. Pin, sa nu mai spui la nimeni ca am plans. Am zambit. N-o sa mai spun nimanui, Dorica, fii linistit. S-a jucat in liniste mai departe.

La 8 mama mea a deschis usa camerei cu o privire mustratoare. Mama e severa ca Margareta Paslaru in Veronica. Dorian tocmai parca masina salvarii pe o frunza tesuta in covor. A ramas sprijinit intr-o mana, cu cealalta tinand masina. S-a uitat mai intai la mine. Eu n-am zis nimic. Promisesem. Atunci a ridicat doi ochi tristi spre mama si i-a spus: eu am plans.

De sambata il avem pe Dorian la noi. Ne asteapta vremuri interesante. 🙂