Am citit un articol de debut foarte slab. Atat de slab incat nu e numai impresia aceea plutind la final a lipsei de stil, de compunere pentru scoala, ci e plin de agramatisme concrete, cuvinte folosite aiurea netinand cont de sensul lor pentru a forta metafore. Prietenii autorului s-au strans si au lasat comentarii extaziate. Autorul a fost in culmea fericirii si entuziasmului, convins ca a scris un material de exceptie. Traind parca un vis.
Inteleg incurajarile. E la inceput si nu trebuie sa-i dea in cap pana si cei mai apropiati.
Mi-am tras tastatura in fata si m-am blocat. Doua vorbe n-am legat. Nu sunt in stare sa fiu partasa la mistificare. Sigur ca as fi putut lasa un mesaj neutru, politicos, in care sa nu spun nici ca textul e bun, nici ca-i rau. Dar tot n-as fi putut indeparta gustul neplacut al tradarii.
Nu stiu de unde am ideile astea romantice despre prietenie. De la fanteziile induse de lecturile copilariei fragede probabil, atunci e mare potentialul idealizarii. E ca o ancora ce ma trage permanent inapoi, lasand prezentului in care nu ma mai aflu intelepciunea adusa anii multi. N-am stat chiar degeaba cat timp s-au scurs pe langa si prin mine. I-am privit cu atentie pe cei din jur si stiu cat poate durea critica. Am vazut in functiune mecanismele de aparare pe care le dezvoltam. Bula elastica a propriei infailibilitati de fatada din care ricoseaza orice atentionare drept in fata binevoitorului. Am invatat sa tac. Uneori. Educatia impotriva vointei nu poate fi diferentiata de pedeapsa zicea colegul candva.
Atata doar ca autorul din poveste e foarte, foarte tanar si inca mai doreste sa fie indrumat. Viseaza sa ajunga un autor bun, sa scrie cu profesionalism. Oare chiar merge sa inchizi ochii la primul pas sub-mediocru si sa-i deschizi doar la al doilea? Compromisurile sunt ca oile. Ai deschis usa pentru primul, iti intra toata turma in casa. Justificare pentru neinterventie exista intotdeauna. Doar nu-i treaba ta. Si hai sa zicem ca putem. Prima data il incurajam, de la urmatorul fiasco ii atragem atentia. Nu reusesc sa vad diferenta decat in amanarea unui verdict neplacut. Cel cu prietene, mai ai enorm de mult de muncit.
Scrisul profesionist expune. Mai ales de cand cu netul, cand toti ti-s critici. Aici in „toti” sta capcana, diferentierea celor rautaciosi sau lipsiti de instrumentul gandirii de cei pertinenti nu-i tot timpul facila. Mai ales cand prietenii te lauda neconditionat. De fapt mai rau. Mai ales cand prietenii sunt oameni evident inteligenti, pe care te poti baza in multe situatii si exact prietenii astia te lauda neconditionat. Pai sa nu-i crezi? Mai bine jos oblonul pe partea vocilor cartitoare, si sus ermetizarea in autoadmiratie. E exercitiul cel mai simplu. Autosuficienta vine apoi de la sine.
De cate ori dau peste un articol de ziar prost scris de cineva al carui nume insista sa se repete peste ani, un gand nu-mi da pace. Candva demult, la inceput de tot, niste prieteni lucizi – daca i-o fi avut – l-au condamnat la penibil.
Imi trag tastatura in fata si scriu: sorry, ai scris un articol foarte slab. Amagindu-ma ca fac o fapta buna.
Dar la urma urmei ce nu-i amagire?
Blog cu mere coapte 
Hmmmmm! Cred ca trebuie sa fac niste cercetari. Banuiesc despre ce vorbesti, dar pana nu vad textul in sine nu pot sa comentez nimic.
Am lucrat cu studenti, am coordonat lucrari de diploma si proiecte de cercetare si stiu ca un feedback critic are efecte pozitive -pe termen lung- infinit mai multe decat bucuria de moment adusa de apologiile chiar bine intentionate. Dar… exista un dar, critica trebuie sa fie articulata, non-patimasa si mai ales constructiva. In plus, timing-ul e important. Exista un moment anume in care critica ajuta. Daca il ratezi, critica isi pierde mult din tais.
De asta te intreb: de ce acum si nu atunci? De ce aici si nu acolo? De ce asa si nu direct? Daca te referi la cine cred eu ca te referi, parerea ta critica valora la momentul potrivit mult mai mult decat toate laudele de circumstanta. Serios. It was right on your alley. Cum momentul potrivit a fost ratat, nu vad utilitatea postarii de acum. Fara suparare. Am inteles ca nu ai vrut sa faci parte din mistificare (un cuvant cam tare, though) dar o pozitie critica ex post facto pare mai degraba un soi de plasture etic…iar plasturele nu este nici pe departe bisturiu.
Acum pentru ca eu abia acum am ajuns sa-l citesc. Nu acolo pentru ca acela e un spatiu expus. Aici vine doar lume care tine la autor sau lume care nu-l cunoaste. Asa pentru ca aceasta nu e critica articolului (la critica as fi pus link, dar asta e o chestie pe care nu o pot face cu cineva la care tin). Critica am facut-o direct, pe puncte, dupa ce am intrebat autorul de ce scrie si ce vrea sa obtina cu asta. Ca daca vrea sa devina ziarist cu orice pret, adica inclusiv sacrificand calitatea scriiturii pentru asta, atunci nu are sens sa zic nimic. Aici e vorba doar de reactia restului lumii care m-a pus din nou pe ganduri.
Din nou pentru ca… Exista o fata care scrie la un ziar de vreo zece ani. Uneori mai nimereste si articole decente, dar doar decente, asta e maximul de care e in stare. Alteori insa, chiar si in stiri mici de cinci randuri e incoerenta. Din pacate alteori se intampla prea des. Fata asta e prietena cu alte doua ziariste bune. Amandoua scriu excelent. Inca de cand am citit pe ici pe colo cate un text al primeia de mi-a venit sa plang, m-am intrebat ce fel de prietene sunt cele doua. De ce o lasa sa se autoridiculizeze? Nu stiu. Poate fi ca pur si simplu nu citesc ce scrie ea. Poate lor nu li se pare ca scrie rau si am eu pretentii prea mari. Poate considera ca nu conteaza atata timp cat fata e fericita ca poate scrie. Pe de alta parte stiu sigur (de pe blogul personal) ca e cumplit de chinuita cand comentariile de la articolele ei sunt critice. Si indiferent daca aceste critici sunt la obiect sau nu, singura intrebare pe care si-o pune cu glas tare e „de ce e lumea rea?” Impresia cu care am ramas eu e de perceptie alterata.
Cand am vazut textul acum si laudele de dupa, involuntar primul gand a fost: aha, deci asa incepe. Cu bataie la ce s-a intamplat cu fata respectiva. Am realizat ca mie imi lipseste marinimia de care au dat dovada ceilalti. Criticarea cuiva euforic dupa isprava minunata facuta contine o doza mare de cruzime. Habar n-am de ce eu o am si restul lumii nu. Intr-un fel mi-ar placea sa-mi lipseasca si mie. Pe de alta parte (poate si ca parte a procesului de autojustificare ce ne tine sanatosi mental) m-am intrebat daca nu-i tot cruzime si lauda. Cu efect pe termen lung.
Ce am scris e cautarea unui raspuns care poate nu exista. Am expus motivele pentru care am ales critica. Rationamentul pe baza caruia am ajuns la decizia respectiva. Am insa o piatra in pantof. De ce am ales altfel decat tot restul lumii? Caci pana si criticul obisnuit al respectivului, care de fiecare data ii trimitea feed-back serios, de data aceasta l-a laudat (privat). Cand multi oameni (inteligenti si lucizi, dupa cum spuneam) o iau in directie opusa, sansele sunt mari ca eu sa fiu cea ratacita. Atata doar ca mi-ar placea sa inteleg de ce.
Un singur lucru imi este clar. In situatia de fata cel putin cineva se amageste. Impresia mea e ca toti o facem.
pin:
Cred ca atingi ceva foarte important aici. I have to think about this in a proper manner. I promise that I will get back to you.
Pana atunci, cunosti zicala ” if you do not have anything nice to say, do not say anything”? Este dogma suprema in mediul universitar canadian. In mediul american, dogma e „if you have anything nice to say, do not say anything”.
Cred ca de fapt intre aceste 2 pozitii extreme pendulam si in speta descrisa de tine. Poate gasim un pic de aurea mediocritas. uneori nu strica.
Dispar pana luni. Dar astept cu mare interes rezultatul gandelii tale. Referitor la cele doua pozitii din mediul universitar trebuie sa revin si eu cu o anecdota draguta. Luni poate.
salut ! may I ??
doc, si aici se zice :
” if you don’t have anything nice to say , don’t say anything at all „…. (la ‘scoala” insa trebiue corectat, fara false impresii , zic eu)
is call ” control my tongue”
I never regretted anything I did not say…. 😉
pin… disparitie faina !!!
si pe mine ma ‘ dispare ‘ al treilea val de zapada intr-o saptamana . Acum e asa de ” groasa” de o sa ma tina la vatra 🙂
hai ca e frumos, i love it! 😀
pin, ai dreptate. doc, si tu ai dreptate.
😆
the judge:
Rabbi, where have you been? 😀
windy
Poate de la scoala mi se trage si mie. 😉
La vatra zapada nu ne-ar putea tine vreodata. Schiem in curte daca altfel nu se poate. 😀
doc:
Inca mai astept. 🙂
In domeniul nostru, mai exact fiind el, nu se pune problema asa niciodata. Pe la conferinte intrebarile sunt concrete, daca ceva e fals atunci e demonstrabil fals, referentii sunt alesi in asa fel incat editorii sa aiba opinii impartiale si competente despre articole, iar in rest chiar poti folosi rezultatele altora in propriile cercetari, deci critica este intotdeauna foarte solida, cu o logica puternica la baza si orientata concret spre detaliile neinteligibile sau gresite.
Dar am avut o experienta de un an mai neobisnuita. Proful cel mai mare de aici (un urias in domeniul lui, cu milioane!!!! de referinte la cautarile gugal) a avut o idee cum ca cripticitatea unor straluciti matematicieni in discursuri si articole s-ar datora unei lacune in educatie. N-au invatat niciodata cum se scrie un articol sau cum se tine o prezentare, asa ca a facut el un curs pentru asa ceva. Putin tardiva initiativa lui, deprinderile acumulate de oameni pana la ora apucarii de phd, n-au mai putut fi schimbate, dar parti interesante tot a avut. Cum decurgea un astfel de curs? Fiecare avea o tema din domeniul propriu si trebuia sa scrie articole si sa tina prezentari de lungimi diferite. Inclusiv de un minut. Apoi restul deveneau critici. Iar proful atata lumea sa critice, caci fara critica nu exista progres. Cu cat erau mai nemilosi criticii cu atat savura el cursul mai mult.
A fost interesant sa vezi cum iese natura fiecaruia la iveala. Si chiar mai interesant e ca cei cainosi n-au trecut de primul an aici. Nu din acest motiv, ci n-au facut fata cerintelor in domeniile lor de cercetare. Au fost insa si critici acerbi care chiar daca de cel criticat au fost receptati ca rau-voitori, restul lumii a sesizat dorinta de clarificare a universului matematic din care izvorau comentariile. O critica neutra in fond. Si au mai fost cei pe care proful nu i-a putut nicicum impinge spre critica. Avem un rus de la care singura opinie despre prezentarile altora a fost: „it was nice”. 🙂
Din care drept e ca n-am invatat nimic. 😀
pin
„Imi trag tastatura in fata si scriu: sorry, ai scris un articol foarte slab. Amagindu-ma ca fac o fapta buna”
sunt de acord cu tine. e un lucru pe care trebuie sa il faci. ca prieten mai ales. dar mi se pare incomplet, atata timp cat nu precizezi foarte clar, cu argumente eventual, DE CE crezi tu asta. este un articol slab, pentru ca (inginereste): 🙂
1), 2), 3) etc. altfel, risti sa ranesti, poti da nastere unor confuzii regretabile, poti face gafe de proportii (stiu bine ce spun, sunt un mare specialist in domeniu). pe scurt, in ciuda intentiilor tale bune, poti pierde un prieten.
si nu, nu e o amagire. daca ai dreptate, e o fapta buna.
doc
„…parerea ta critica valora la momentul potrivit mult mai mult decat toate laudele de circumstanta …. Cum momentul potrivit a fost ratat, nu vad utilitatea postarii de acum. Fara suparare.”
sunt de acord si cu tine. 😀 dar daca e vorba de un prieten, nu exista moment ratat. crezi ca e de preferat sa astepti o noua ocazie? un alt articol de proasta calitate? atunci ai putea fi pus in fata unei intrebari-repros de genul: „bine ma, da’ daca ai stiut din prima ca nu e bine, de ce nu mi-ai spus?” in plus, din experientele mele personale amare, iti pot spune ca cine a tacut o data, o va face si a doua si a treia si a „n”-a oara. din ce in ce mai usor. pentru ca e mai simplu si pentru ca tacerea nu raneste (aproape) pe nimeni. 😐
Poate ca debutul s-a produs in alta parte si articolele au fost mult mai bune acolo.
Poate ca primul articol a fost fie cu trac, fie „adus” in linia publicatiei.
Poate ca e bine sa incurajezi la inceput, mai ales daca stii ca omul e capabil de lucruri mult mai bune, ca sa-i dai o sansa vina si cu ele. Altfel, primul articol risca sa ramana unic in acel nou spatiu.
Normal, totul are o limita si sunt de acord cu Pin. Exista insa nuante si circumstante. As always, the devil is in the details…
jude
Inginereste pe cinci puncte am zis-o. Aici am romantat putin.
Alex
Nu zic nu la nici unul dintre punctele tale. Doar ma intreb. Cum ajunge autorul sa stie daca e bine sau nu? Sau nu trebuie sa stie? Apoi mai e ceva. Sa zicem ca e o publicatie pe care ai criticat-o de cand te stii pentru linia urmata. Si amicul se incadreaza perfect in ea. Unde te situezi? Caci necriticandu-ti amicul, nu mai poti critica nici restul publicatiei, nu? Si atunci nu-ti ramane decat fie sa accepti publicatia de aici incolo, fie sa-ti critici amicul. Dupa mintea mea.
Prietenii nu ne condamna la penibil.
Pretinsii prieteni poate.
Sau cei care nu ti-s nici prieteni nici neprieteni… doar politicosi, reci si nepasatori cu privire la tine si mult prea des in jurul tau, circumstantial…
ank
Din cauza modificarilor tale de look iti intra comentariile la moderare. Sorry.
Uneori si prietenii o fac. Cand nu-si dau seama sau cand considera ca alternativa ar fi mai rea. Asa ma gandesc eu.
cand nu-si „ofera” seama 🙂
adica nu se uita la ce lauda sau la ce critica
sau cand considera ca propriile consideratii despre celalalt sunt intr-adevar Adevarul despre ce e bine si ce e rau pt respectivul.
cum sa fii un bun prieten?
buna intrebare.(si tot acesta e si raspunsul)
Sau cand sunt orbiti.
Asa ca unele mame. Chestia asta cu orbirea am observat-o mai ales in cazul divorturilor. Ca prietenii par sa nu fie niciodata vinovati. 😉
Da. Chiar. Cum sa fii un bun prieten? La paranteza m-ai pierdut. De-aia ma uit asa nedumerita prin ochelarii de schi.
Autorul nostru cel fictiv a scris intre timp o minune de articol-ancheta pentru care ar merita toate laudele. De data aceasta insa, ciudat, nu prea i le mai adreseaza nimeni. La munca cei care a caror fictiune se suprapune peste a mea! 🙂
adica sa intrebi pe om lucruri, sa ai o intrebare BUNA pentru cine ti-i drag, de fiecare data.
deci individu a scris articol foarte bun… tu ai putea sa te simti bine ca i-ai spus adevarul, considerand ca asta l-a impulsionat sa faca mai bine. prietenii cei amabili ar putea sa se simta bine ca l-au incurajat pe nedrept, considerand ca asta l-a determinat sa scrie si mai bine pentru a mai primi laude si mai dulci.individul insusi poate sa se simta bine atribuindu-si propria evolutie, considerand ca el nu este genul care sa se ia dupa gura lumii, fie laude fie critici.
orice e posibil 🙂
Da, da, da! Exact asa! Ce iubesc imposibilitatea asta cand totul e posibil. 🙂
Imposibilitatea de a sti care e varianta corecta.
multam pinguilde!
ai pus punctele pe i si virgula la ţ.
este foarte greu sa iti iei inima in dinti si sa ii spui celui cu care impartasesti o anumita experienta sociala ca, in estenta, este lamentabil.
si a naibii de greu este sa o faci astfel incat subiectul sa perceapta judecata ta de valoare ca un medicament. scarbos, amar, dar care il ajuta sa faca bine.
Pin
Poate ca s-au inhibat si pun doar cinci stelute… 🙂
Si mai zic: totul e relativ, depinde de sitemul de referinta, depinde de conditia initiala, depinde de… 🙂
Eu ma bucur pentru autorul fictiv ca are acum sansa sa arate cine este! 😀
Cateodata viata e ca o partida de poker. Poti sa castigi un joc pe o mana slaba, dar nu ai cum sa ajungi un jucator mare daca te bazezi doar pe cacialmale…
Si iarasi: sunt de acord cu tine, dar… 😀
ale
Asta-i berea? Si pentru cine? 🙂
„Este foarte greu”. Tocmai ca mie nu mi-e greu. Mi-e greu sa tac. Vorbim de cei de care-mi pasa, bineinteles. Iar la partea cu perceptia sunt in general complet nepriceputa. Acolo unde imi reuseste e exclusiv meritul subiectului.
Alex
Lasa inhibitiile. Ai uitat? Big Brother is watching him. 🙂
poate ca toate variantele sunt corecte
oamenii sunt universuri paralele, nu?
bine, uneori se intrepatrund si atunci par a cadea de acord
sau cel putin a interactiona neexploziv
pin
am placuta impresie ca te transformi catinel catinel intr-un fel de… jude 😀
trebuia s-o zic! (sic!) 😆