Culturi de primavara

Ca si campurile ce asteapta reavene sa fie rascolite si insamantate, tot asa se cultiva si gustul. Uneori si primavara. Acum cativa ani am avut-o la noi de Pasti pe Supermadalina. O fata simpla la gust, dar franca si proaspata in prejudecatile ignorantei ei. Supermadalina pentru ca la ea toate sunt Super. Din una in alta, epuizand subiectele safe, de genul iernii lipsa la apel, a primaverii mai timpurii parca decat anul trecut si a verii care sa speram ca nu va fi exagerat de torida, am ajuns la muzica.

Muzica clasica e superplictisitoare.

Greu de explicat cum a spus asta. Sigura pe ea, da. Cu un gest al mainii care a si inlaturat muzica clasica de pe mesele intinse. Tradand si autosuficienta, e adevarat, insa una scuzabila. Pentru ca impresia predominanta a fost candoarea. Supermadalina nu face afirmatii pe care sa le tina ancorate cu lanturi de otel. E dispusa sa le arunce la cosul de gunoi pe loc, cu toata greutatea cremenii in care le ciopleste.

Melomanul convertit de langa mine (convertit la varste adulte!, deh, traiul alaturi de o pinguilda cantatoare nu-i asa lipsit de sacrificii pe cat pare la prima vedere) a fost oprit de la aruncat de flacari pe toate orificiile capului doar de inocenta aceea stralucinda. Aura perpetua a Supermadalinei.

Superplictisitoare zici? Si pe loc a deschis laptopul pe care avea cateva cantecele mai vechi. Mica serenada a lui Mozart era prima, urmau cateva piese lirice ale favoritului meu Grieg si nu mai stiu ce. Lucruri usurele. Cu un aer de martira binevoitoare, Supermadalina a ascultat fara sa cracneasca. Ar fi vrut sa spuna ca ii place, pentru ca e fata buna. Numai ca nu stie sa minta cand vine vorba de placut sau nu. A incercat sa-si ascunda cascatul. Prelungit. Pana la un moment dat, cand brusc i s-a luminat fata. In sfarsit! Asta da! Ei, uite, asta e intr-adevar o piesa faina, ne-a zis ea fericita ca ne poate rasplati stradaniile.

Playerul epuizase mica lista si o luase de la capat cu Mica serenada. Daca i-am fi pus-o si a treia oara, ar fi devenit probabil superfaina.

Mi-am amintit de intamplare dupa ce ieri condusa de linkul de la concertul la care ne-a dus explorish, am nimerit la turambar. Care povesteste cum a ajuns dependent de un cor din Patimile dupa Matei al lui Bach. Bucata ce a crescut in el dupa ascultari repetate, pana a ajuns sa-l sfasie pe dinauntru. Asta fara sa stie din cuvinte ce ar trebui sa simta. Exact asta ar fi trebuit.

Si acum ma mut la alte ganduri invalmasite dupa concertul lui explorish. Pentru omul cantaret, un concert e perceput deformat de urechea ce incearca o permanenta armonizare proprie in intregul muzicii. Sau agatarea de o anumita melodie ce ii usureaza drumul melodiei pe care trebuie s-o duca la capat. Oricum e o experienta intima alterata de exercitiul cantarii si ocaziile de a cunoaste alte feluri de receptare sunt extrem de rare. Motiv pentru care ii multumesc vecinului de la vest.

Publicul este foarte important atunci cand canti. Foarte, foarte. De fiecare data incerci sa-i transmiti ceva. Nu stiu exact cum se formeaza energia care te ajuta sa mergi pana la identificarea cu ceea ce canti. La toate concertele clasice publicul sta si asculta fara sa te incurajeze activ, totusi de pe scena nu-l simti intotdeauna la fel de prins. Insa cand o face, te transporta in alt univers.

Ar fi fost mai potrivit poate sa pun niste patimi si eu. Numai ca ultima experienta transcendenta a fost cu Paulus. Oratoriul lui Mendelssohn care povesteste viata Sf. Paul, de la convertire pana la martiriu. Oratoriul cu care am fost si la Roma. Pun mai jos doua bucati, care in desfasurarea oratoriului se succed, dar sunt diferite ca atmosfera. Prima e cu intaratarea crescanda a multimii la auzul vorbelor sfantului Stefan, considerate blasfemiatoare. Indemnurile la aruncatul pietrelor se inmultesc si cresc in intensitate si cand am cantat asta am facut-o gata sa dam si noi cu piatra. A doua e ruga sfantului Stefan pe moarte, atunci cand se ofera domnului. In viata si in moarte. Si pot garanta ca fiecare dintre noi s-a oferit atunci cand am cantat. Exista alte bucati care imi plac si mai mult, oratoriul intreg il gasiti aici, numai ca e nevoie de cont pentru a asculta playlistul in intregime. Inregistrarea e din concertul tinut in Austria, la Roma am avut putin trac.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Publicitate

De Rusia, cu dragoste

m: ce popor nu iti place, pin?
pin: nu cred ca exista asa popor
m: eu am o problema cu rusii

Am vrut sa scriu despre prostul gust, dar il aman. Inca o data.

Nu e o intrebare comoda. Crescand culegem cumva pe drum resentimente pe care le tintim mai la nimereala sau la fix spre cate o natie. Pe baza de vecini care ocupau locul de parcare al lui tata, de penalti neacordat de cate un arbitru intr-un meci vital al nationalei noastre, de sefulet cu aere esuat la noi in tarisoara via o companie multinationala, hotarat sa-si razbune exilul pe subalterni. Pe baze istorice sau din solidaritate cu prietenii. Pana la urma declansatorul nu conteaza, ci ce ramane. Neplacerea batand de multe ori spre ura la orice gand tangent cu natia pe care ne-a casunat.

Convietuirea in institut cu oameni stransi de prin toate colturile globului a daramat zidurile coridorului din care priveam lumea la iesirea din adolescenta. Colturile s-au rotunjit treptat, asperitatile s-au tocit si firesc m-am trezit traind in mijlocul unei tolerante ce nu mi-a fost tovarasa de la bun inceput. Am fost tentata sa pun raspunsul meu, adevarat la modul absolut, pe seama educatiei facute fara intentie de colegi. Au fost trei rusi, diferiti pe cat se poate in felul lor de a fi, dar asemanatori in simpatia ce mi se desteapta cand imi indrept gandurile spre ei.

Zic de rusi pentru ca si la mine Rusia ar fi candidata cu cele mai mari sanse, din motive cat se poate de serioase. Pe de o parte pentru ca prietenia cu Temo si familia lui m-a implicat emotional in conflictul din Georgia unde clar atasamentul meu sta de partea careia Rusia ii este dusman. Pe de alta pentru ca mama e basarabeanca refugiata.

Povestile basarabenilor sunt asemanatoare. Trenul cu avutul restrans la minimul necesar. Opririle in camp, tupilarile printre tufe in timp ce cerul noptii e luminat de explozii. Odata ajunsi intr-un orasel romanesc, secretomania si interdictia la folosirea limbii ruse. Autointerdictia. Nu cumva sa fie trimisi inapoi. Viata luata de la zero cu o istorie falsa in spate. Nu vad cum ai putea sa-i iubesti pe cei care ti-au facut asta.

Si totusi nimic din acest trecut nu a razbatut pana in copilaria mea. Rusa bunicii era fluenta si se facea simtita si in inflexiunile romanei molatice si galgaite pe care o vorbea. Dupa ce refuzase sa o invete pe mama cat fusese ea copila, acum ii impartasea toate gandurile prea „adulte” pentru urechile mele inocente in limba cotropitorilor. Pe un ton conspirativ ce la vremea respectiva imi atata curiozitatea, iar acum imi aduce o umbra de zambet. Era o nastrusnicie copilaroasa in felul in care se ascundea de mine. Poate asta a accentuat impresia de apartenenta a bunicii la spiritul rus. Si prin traslatie si a mea. Cursivitatea vorbelor soptite in timp ce privirea statea de sase pandindu-mi o eventuala tresarire de intelegere tradau un abandon ce depasea nationalul. Crescuse cu limba asta si facea parte din ea. Oamenii rai ce o gonisera de acasa si carora le purta ranchiuna – o nu, nu-i iertase – vorbeau doar din greseala aceeasi limba.

Cand i-am cunoscut pe colegii rusi n-am putut indeparta o senzatie a unui ceva indecelabil pe care-l aveau in comun cu bunica. Si nu era limba. Mai degraba o scanteiere aparte a ochilor. Sau un fel subtil si usor nazal de cadere in visare.

De aceea atunci cand vine vorba de Rusia, desi as avea toate motivele ca sa ma dezic de ea si sa o scuip sfidator drept in fata, nu pot decat sa oftez. Ma aflu undeva atat departe de tara asta si in acelasi timp nu-s libera de ea. Simt Rusia  ca pe un atavism si razvratirea impotriva ei ar fi totuna cu razvratirea impotriva mea.

Paza buna

Acum catava vreme umbla liber pe net snoava care aparent nu e asa snoava cu Dellu’ care exploda in fata user-ului. Ma rog, bateria exploda, dar asa, oameni banali si lipsiti de simtul aventurii au ajuns sa traiasca brusc in miezul unui film cu Brusc Willis. Dellu’ a retras seria explozibila de pe piata si cei de la departamentul creatie au inventat altceva.

Trebuie sa admit ca a fost frumos. La inceput a predominat galbenul, cu un piculet de verde. Apoi s-a dungat tot, in cele mai vii culori. Dungi subtirele, finute si elegante. Mulat pe gustul meu. Poate e copilaresc, dar imi place curcubeul si tot ce ia ochii cu culori. Gusturile nu se discuta, chiar daca exact asta am de gand sa fac in textul de dupa acesta. Daca s-ar vinde masini multicolore, una ar sta la mine in garaj. La fel la case, cea in care locuiesc ar fi fistichie, de mi-ar apartine. O doza de incantare a existat asadar la vederea inspiratiei artistice de care a dat dovada Dellu’ meu cel roz. A mai ales un rosu aprins ca fundal de dungi, urmat de o albastrire treptata. La un moment dat a plasat cateva cercuri concentrice intr-un colt balansand perfect colturile dreptunghiurilor insirate in partea de jos. Incerc sa subliniez caracterul profund inovativ al operelor de arta cu care m-a impresionat Dellu’ aseara. Si zau ca le-as fi apreciat daca ar fi existat o sansa cat de mica sa-l aduc la sentimente mai bune si sa-l conving sa faca macar partial ce asteptam eu de la el. Dar artistii au un ego exacerbat.

Cautand azi pe net, colegul a aflat ca sunt generatii intregi de pictori iesite de pe bancile Dell. Care ar fi prelungit garantia suplimentar cu un an pentru userii nemultumiti de acest feature neobisnuit, schimband pe gratis motherboardul si ceva la placa grafica. Sau toata placa grafica. Talentul iese la iveala stimulat de febra creatiei, cum altfel? Adica de supraincalzire. Dellu’ meu se incadreaza in anul suplimentar de garantie, ramane de vazut cat va dura inlocuirea pieselor defectate. Am aflat si ca derapajul artistic ar fi putut fi evitat printr-o banala actualizare a bios-ului. Direct de pe net. Numai ca sanatos si stramt in gandire aratand Dellu’ pana aseara nu m-am gandit sa verific daca nu cumva isi va largi orizontul cultural din proprie initiativa.

Acest text nu e o vaicareala, ci o atentionare, ca cine stie ce alte feluri de computere se vor mai inventa. Morala e ca nu conteaza cat de inofensiv pare aparatul prin intermediul caruia cititi acest text. Pentru orice eventualitate, cautati din cand in cand pe net daca nu cumva fratii lui au pornit o conspiratie. Mai ales daca e Dell.