Rabdarea apei care sta

Le-am intalnit in mai toate parcurile de joaca prin care m-au purtat pasii in ultima jumatate de an. Adolescente masive – foarte rar adolescenti, sindromul Peter Pan pare sa le afecteze mai des pe fete – intepenite in cate o instalatie de joaca proiectata pentru dimensiuni corporale mai firave. Dopuri umane neputincioase, lovite fara consideratie de coatele prichindeilor nerabdatori sa razbeasca in partea cealalta. Nepotrivite si neindemanatice in lumea celor mici. Intotdeauna undeva la inaltime. Cu un zambet stramb, amestec de jena, dar si de fericire ca uite, inca se mai joaca. Copilite sprintare prizoniere intr-un trup crescut fara strop de rabadare, fara sa le ceara permisiunea si fara sa le avertizeze.

Le-am inteles de fiecare data. In mine locuieste o alpinista mai mare decat Gerlinde Kaltenbrunner, Edurne Pasaban, Nives Meroi si Oh Eun-Sun la un loc. De inteles asadar ponirea de ma catara pe orice bolovan. E drept, doar cei foarte mici sunt accesibili trupului nevolnic. Iar bucuria triumfului supunerii lor, nu e diminuata nici macar de scara sprijinita imbietor catre cei care, asa ca mine, sunt lipsiti de abilitatile fizice necesare unei alte variante de ascensiune.

Traseul nu l-am ales totusi pentru pietroaie. Ele doar s-au nimerit. Arsita zilelor precedente storsesera nu numai orice urma lichida din mine, dar si de energie. Lipsa de antrenament a cantarit si ea greu. Excursiile cu scormonit patura de frunze, crengi si pamant de pe poteci, batut copacii cu ciomagul si adunat de melci, desi mari consumatoare de timp, economisesc efortul adultului insotitor al ochilor mici si curiosi. Asa ca, in fata norocului neasteptat al stratului noros ce a coborat temperaturile pana la nivelul „placut” in acceptiunea pinguilda, am cautat o excursie scurta si cu diferenta de nivel cat mai mica. Una de reacomodare la ritmul saptmanal. Am gasit-o pe aceasta: Opferschalenweg. Calea platourilor de jertfa. Jetfa ca ofranda pentru zei. Numele venind de la ceva obicei de pe vremea celtilor.

Cam doua ore aprecia descrierea plimbarii prin padurile din jurul satucului St. Leonhard. Unul de oameni instariti judecand dupa multitudinea de case noi si frumoase. Noua ne-a luat mai mult, caci de indata ce am cotit pe dupa ultima casa de pe strada pe care ne-a indrumat foaia decupata din ziar, pe pravalisul coborand din stanga ne asteptau doua tufe de zmeura. Aplecandu-ne sa le culegem, am zarit sub ele, imprastiate in marea de frunze verzi si mici, bobitele negre. Afine! Un covor atat de intins si de bogat, incat ar fi fost si pacat sa nu poposim din cand in cand in mijlocul lui, bucurandu-ne de risipa cea dulce. In ciuda tentatiei plina de vitamine, n-am scurtat plimbarea, ce ne-a purtat pe varfurile a doua dintre dealurile ce pazesc satul. Pe fiecare varf ne-au asteptat tacute adanciturile din stanci, sa depunem si noi ofranda catre zeii de mult uitati.

Una din amintirile copilariei ramasa vie. Experimentul cu sticla si apa lasate peste noapte afara. In ger. Teoria zicea ca ar trebui sa gasesc apa inghetata si sticla sparta. Am luat una din sticlele de lapte. Sticla aceea groasa, avandu-si locul in cosuletul special pentru 4 gemene, cu capacul de staniol tare. De doua ori pe saptamana mama sau tata le umpleau. La coada. S-a nimerit sa fie prima zi de dupa si am luat singura sticla goala. Am umplut-o cu apa si am pus-o de cu seara pe balcon. Dimineata am alergat inca in pijama si cu picioarele goale sa vad minunea. Sticla de lapte ma astepta intacta cu o alta mai mica in ea. Una de gheata. Intamplare ce ar fi putut sa ma fascineze, insa atunci doar m-a dezamagit. Seara am lasat sticla din nou pe balcon, plina cu apa proaspata. A doua zi dimineata am gasit-o din nou intreaga. Alti copii povesteau umflandu-se in pene despre cum li se sparsese lor sticla. Numai a mea nu vroia neam. Am mai facut o incercare cu acelasi rezultat nesatisfacator. Nu m-am dat batuta si am continuat. In a patra seara am scos sticla cu apa afara si pe cand ma pregateam sa ma bag in pat am auzit-o pe mama strigand. Nu a bine. I-am returnat spasita sticla de lapte si dupa mustruluiala de rigoare am primit una fosta de ulei in schimb. A doua zi am avut parte de minunea implinita.

Acum ma intreb ce o fi devenit sticla mea recalcitranta. Poate s-o fi sfaramat deja in mainile urmatorului posesor perplex. Sau poate ar fi avut nevoie de o mie de ani pentru ca macinarea lenta provocata de presiunea apei inghetande sa devina perceptibila. Apa stie sa astepte. Ramasa dupa ploaie pe pietrele plate. Milioane de ani. Asteptand fiecare inghet ca sa-i smulga stancii doua fire de praf. Si inca doua. In timp ce noi inca nu existam. Nici macar ca specie. Si pana la ziua in care, cu sute de ani in urma, un om a descoperit-o cuibarindu-se in causul perfect sapat in stanca si a facut o reverenta in fata magnificului creator al unei astfel de minuni. Opferschale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

0 Responses to “Rabdarea apei care sta”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: