Ati facut vreodata click pe linkul spre blogul soirs? Daca nu inca, va trimit acum. Fiecare scriere, scurta sau lunga, ca se potriveste cu parerile voastre sau nu, e gimnastica de inviorare pentru minte. Saptamana trecuta se intreba daca ai dreptul ca muribund sa spui adevarul. Adevarul fiind intotdeauna – nu stiu exact de ce – unul neplacut. De genul te-am urat toata viata. Concluzionand ca pana la urma conventionalismul s-ar extinde intr-atat incat te-ar obliga la minciuna pana in ultima clipa.
Sigur, ca exercitiu teoretic, e o opinie interesanta. Dar presupune o luciditate analitica pe care as zice ca doamna cu coasa ar inspaimanta-o par-maciuca, i-ar propti un zbiarat de groaza in gatlej si i-ar paraliza orice incordare de muschi oratoric.
Sa vedem. Avem in fata un om ajuns la final. Mai mult. Isi priveste viitorul si ce vede? Nimic. Ba nu, vede un zid sau un hau. Punctul terminus. Pai mai sta el sa se intrebe: Na, ce fac acum? Zic adevarul sau ii dau inainte cu minciuna? Presupunand ca adevarul si minciuna au o linie clara de demarcatie, ce le separa indiscutabil si indubitabil. Sa nu uitam, vorbim despre oameni obisnuiti, nu caractere exceptionale, in stare sa-si disece viata cu detasare.
Mai degraba as paria ca omul ajuns in fata mortii, chiar si cel care a ales-o cu manuta lui, lupta pentru supravietuire, fiecare in felul propriu.
Unii se roaga. Sa se intample o minune si sa nu mai moara. Sau daca sunt impacati cu gandul, se roaga sa ajunga in versiunea de rai potrivita cu credinta ce-i justifica rugaciunea. Adica pana la urma se roaga tot sa traiasca. Dincolo.
Altii isi cumpara nemurirea de la cei apropiati prin cuvinte. Spun de exemplu te iubesc. Expresie care in aceasta instanta inseamna tine minte ca te-am iubit, pastreaza-ma viu in amintire, raspandeste-ma in povesti spuse tuturor cand n-oi mai fi, nu ma lasa sa mor. Si in plus alina-ma acum. Fa cumva sa fie mai usor momentul asta. O tranzactie care nici macar nu este mercantila. In fond, e poate cel mai sincer te iubesc rostit de om in toata viata lui. De el depinde insasi viata lui.
Da, se intampla sa fie si cate unul care in ultimele clipe lasa libere otravuri spre cel care-l asista. Ar trebui sa nu fie lucruri noi; cel care asteapta finalul ca sa-si dea pe fata resentimentele, s-a urat pe sine mai mult decat pe celalalt. Sau ceilalti. Sunt de obicei reprosuri vechi. Vorbe rostite printre dinti de multa vreme. Iar acum, repetarea lor pentru ultima data, nu e o incercare de repunere a adevarului in drepturi, ci abandonul in fata ranchiunei zgandarita la gandul ca cel urat ii supravietuieste. Incarcarea acestor ultime cuvinte cu o doza suplimentara de rautate, asigurarea ca vor arde si vor rasuci insuportabil de dureros cutitul in celalalt e si aici o garantie a ramanerii in viata prin intiparirea lor in mintea celui care ramane. Care nu il va uita.
Pana la urma, adevarul e ca in fata mortii (aproape) nimanui nu ii mai pasa de adevar.
Blog cu mere coapte 