Las’ ca ma descurc si singura

Ideea mea: Intru in aeroport, recuperez mama, ma catar din fuga in masina parcata temporar (temporar-mic, sa fie clar) fara plata, cu sofer temporar (temporar-minuscul) la volan in lipsa mea, pentru evadare in caz de plangeri ale controlorilor oficiali.

Bun. Intru in aeroport, aproape gol. Pe tabela, 3 avioane aterizate, unul dintre ele al mamei. De 2 minute. Perfect. Ma proptesc langa semicercul de bare cu semne de trecere interzisa pe ele, privind cu speranta cele 4 porti deschizandu-se alene atunci cand cate un calator sosea agale. La ora asta matinala, nimeni nu pare sa se grabeasca. In afara de mine. Primii care ies au bagaje mari, adica nu-s ai mamei, ca ea a venit cu low-cost si fara bagaj in cala. Trec 3 minute, apar primii buzunarasi. Cei cu mainile in buzunare. Aha! Astia sunt, ascutim privirile. Oamenii ies, cate doi, cate cinci, cate alti doi si tot asa. Mama nu.

Flashback. Imaginandu-ma ratacind in aeroport in cautarea ei, i-am spus ieri surorii mele, cea care a suit-o in avion: Vezi s-o inveti pe unde trebuie sa iasa si unde sa se opreasca. Acolo unde sunt asteptati pasagerii cu foite ridicate si brate deschise. Da? Ii explici tu, ca doar stii. Acum o luna si un pic ma asteptase chiar ea acolo. Asteptase ea, pentru ca avionul se grabise, iar eu nu. Cu gandul acesta in minte, nestiind cum va fi traficul cu noaptea-n cap, am adaugat: si spune-i sa nu se alarmeze daca nu sunt acolo cand iese. Sa-si caute un loc pe o bancuta, ii explici tu unde, si sa astepte. Ca o recuperez eu.

Ultimul zbor al mamei data de prin ’80-’81. Parca. A fost la Moscova intr-o excursie organizata.

In timp ce eu flashbackuiam de zor, minutarul nu levea nici el. 10 minute, 15 minute. Panica. Alerg afara. Vad (sau cred ca vad) masina pe banda pe care ar trebui sa circule taxi-urile. Not good. Ma reped inapoi nu cumva sa-mi ratez mama. La portile de iesire incepe sa se aglomereze. Simt ghionturi interioare sa-i abordez pe cei fara bagaje, sa-i intreb. Poate au vazut-o pe mama. Da-s timida deocamdata.

Desi incep sa intrezaresc tot mai clar o imagine cu ea, asteptand nealarmata, senina, rabdatoare, poate chiar zambitoare, undeva pe un scaun in zona inaccesibila mie. Doar i-am transmis sa nu se impacieteze. Caci voi veni candva dupa ea.

Apoi aud o doamna vorbind romaneste si cu inima sus fug dupa dumneaei. Veniti de la Bucuresti? Da. Nu stiti, mai sunt pasageri de la zborul acesta inauntru? Mai sunt cativa, dar nu multi. Disperarea-mi se baga si ea in vorba. Stiti, mama mea trebuia sa vina cu avionul acesta si nu mai apare. Ah, cred ca o cunosc. Daaaaa? (fata lunga) O doamna din Brasov? Ea e! Pai a ramas sus cand noi ceilalti am venit spre iesire. Sus? Ce face sus? Va asteapta pe dumneavoastra. Multumesc.

Asta in timp ce eliminam pe degete posibilitatile de actiune. Telefonul. Am luat unul nou, caci la cel vechi am fost mai tot timpul fara baterie in ultima vreme. Cel nou n-are agenda mea de telefoane. Cand am plecat de acasa, imediat dupa primul colt imi adusesem aminte ca nu-i aveam numarul, dar am zis ca m-oi descurca, nu ma mai intorc din drum. Ce numere stiu pe dinafara? Al mamei de acasa fix. Al surorii de acasa fix. Altul? Nix.

Telefonul e la soferul temporar. Ma reped afara, nu-l zaresc. Nu-l zaresc la inceput, pana la urma disting o silueta agitandu-se cu disperare. Ii fac semn sa vina si il dezamagesc. Spera poate ca plecam. Nu, vreau doar telefonul. Sun la sora mea. Ati sunat la sora ei, daca doriti, dupa semnal lasati un mesaj. Lasam un mesaj. Sper ca politicos. In gand o boscorodeam pentru cum i-a facut instructajul mamei.

Alte variante? Sa ochesc un pasager bine dispus, sa-l intorc din drum pe portile inaccesibile mie, sa i-o descriu pe mama si sa-l rog s-o caute. Undeva in „susul” generic sugerat de doamna care o cunoscuse pe cea printre ale carei odrasle ma numar si eu. Paranteza. Care sunt sansele ca din cei 100 de calatori ai avionului sa o nimeresc exact pe cea cu care povestise mama? Raspunsul nu-i dificil de gasit, dar chiar si asa va fi recompensat cu o ridicare virtuala a palariei. Inchis paranteza. Oare or fi existand oameni care sa faca asa ceva pentru un strain? Nu voi afla caci acum cei care ies pe porti sunt doar oameni ocupati, preaocupati si preocupati.

Varianta de avarie. Sa intru chiar eu in zona restrictionata zburatorilor si sa o caut. Pentru asta imi trebuie insa ceva autorizatie. Hai la informatii. Entschuldigung. Mama sus, eu aici. Ea asteapta, eu astept. Se poate curma asteptarea cumva? Paaaaai, as putea da un anunt la difuzor. Da, dar stiti, nu vorbeste germana. Nu-i nimic, va fi un anunt bilingv. Okeeeeeeiul meu, cam mut si fara vlaga. Mama a invatat engleza prin nepot. Ajutandu-l la lectii. Leaga cuvinte cat sa se faca ea inteleasa, dar cand e vorba de inteles ce zic altii, enigma ramane in general enigma.

Ma intorc la barele in semicerc, aud anuntul, nici macar eu nu recunosc numele. Vag familiar, dar atat. Totusi astept. Inca nimic. Mai trec 10 minute, adaugate la nu stiu cate altele scurse intre timp. Pana la urma revin la informatii. Entschuldigung, puteti repeta mesajul? Si vedeti ca numele e asta. Sigur ca da. Si imi zambeste indatoritoare. Inapoi la bare. Mesajul cu numele rostit rar, cu finalul incorect din nou, dar recogniscibil. Daca l-a remarcat, mama ar trebui sa tresara de data asta. Numai ca de atatea ori mesajele din aeroporturi se imprastie in fundalul sonor permanent si difuz. Sper, ca altceva nu pot face.

Aaaa, ba da. Uite pe cineva care s-a razgandit si nu mai vrea sa iasa. Un tanar. Si inca cineva care-l roaga sa-i deschida barele. Nu merge decat din interior. O doamna. Apelez la doamna. Ii explic situatia, zice ca da, da, o sa vada ce poate face. Da, da, atenta la porti ca sa poata patrunde inauntru. Usor absenta. Da, da nu-i de incredere niciodata. Dar hei! Daca ei o iau inapoi, de ce n-as lua-o si eu? La primii iesitori, profit si ma avant in spatele usilor inchise. Zona de recuperare a bagajelor. Coada uriasa la un ghiseu. Caut pe cineva in uniforma. O persoana cat mai oficiala. Nu-i nici una. Un om incarca plictisit bagaje orfane intr-un carucior. Hai ca el ma poate ajuta. Stiti, explic situatia. De partea cealalta sunt intampinata de o privire severa. Pe unde ati intrat aici? Gulp. Va aflati intr-o zona cu acces restrictionat, cum ati patruns aici? Indic cu degetul aratator si ezitant efractia. Urmat imediat de justificari la robinet. Dar… Mama, you see, an old nice lady! Aloooooone! Looooooost! Incruntatura ramane tot acolo, prezenta si in mustruluiala rostita cu accent strain. Mica lui razbunare de auslaender. Daca ma prinde personalul de securitate acolo, zdup la zdup cu mine. Gulp.

Si tulea pe portile de iesire. Mama draga, consolarea este ca vei calca pe urmele lui Tom Hanks. El parca, intr-un film, tot asa, a ajuns sa locuiasca in zona din afara granitelor a unui aeroport. Iarta-ma, dar nici de la inchisoare nu te-as fi putut ajuta.

Inapoi la informatii. Doamna imi zambeste fericita. Mama s-a prezentat la info point, a trecut si de controlul pasapoartelor, dintr-o secunda in alta tre’ sa apara.

Mai trec 5 minute. Suna telefonul, raspund, e mama disperata. Mama nu-i disperata niciodata. A fost profesoara de matematica, asa ca are solutii pentru orice problema, stie totul mai bine decat oricine, face totul mai bine decat oricine si se descurca in orice imprejurare. Dar acum parca ii simt lacrimile gata sa dea pe dinafara. La capatul puterilor si rabdarii, pierduta intre semne fara sens, blocata in fata unui Eingang. Nu, nu, cauta Exit, strecor eu in haosul de explicatii. Am cautat! Si a disparut! O intreb daca a trecut pe la recuperarea bagajelor. Da, si de acolo a mers mai departe si, si… Ii spun ca de acolo se vad portile de iesire. Inchide pe si, si. Astept si simultan caut in meniuri apelurile primite. Sa memorez numarul. Sa o pot suna si directiona. Si atunci aud un „Hai ca…”, iar restul se pierde in rumoarea din jur. E plin acum la sosiri. A trecut o ora. Mama imi povesteste cum a iesit din avion, s-a plimbat prin tot aeroportul, a ajuns la bancute si s-a oprit. Bine, dar nu ti-a zis sora ca trebuie sa treci de controlul pasapoartelor si de zona de recuperat bagaje? Aaaaaa, parca a mentionat ceva de ele, dar i-am zis ca ce imi tot spune acolo, las’ ca ma descurc si singura. Convinsa inca de inutilitatea indicatiilor primite. Ii arat cu mana scaunele pe care ar fi trebuit sa ma astepte. Ea continua sa povesteasca, nestavilita de nimic. A trecut prin atatea si acum are cui.

La un moment dat are o revelatie si se intrerupe. La ce bancute mi-ai transmis sa stau, ca acolo unde m-ai asteptat nu era nici una? Apoi continua netulburata povestirea. A gasit vinovatul.

15 Responses to “Las’ ca ma descurc si singura”


  1. 1 camelguilde Septembrie 9, 2010 la 8:19 pm

    Ooof!
    Să mai spunem că, după aventuri multiple, care includ chei uitate în biroul în care nu mai aveam cum să pătrund pentru că era deja încuiat cu cheile mele înauntru, reuşesc într-un târziu, după asfinţit, să intru în casa mea (pe mama o lăsasem la aeroport cu mai bine de 12 ore în urmă). După bunu-mi obicei, pornesc a asculta mesajele de pe telefonul fix.

    Şi înlemnesc: mesaj politicos, dar uşor spre foarte disperat: „Auzi pisoi! Mama a rămas undeva în zona de siguranţă! Nu iese afară! S-a dus undeva să mă aştepte pe mine … Şi n-am telefonul ei! Habar n-am care este! Şi nici al tău altul nu-l ştiu! Fir-ar să fie! Hm!”

    Şi-atunci, cu apelul acela de la mama, pe la ora 10, pe care eu l-am crezut semnal că s-a întâlnit cu sora mea, ce-o fi fost? Dacă a fost un apel disperat pentru descurcarea în mijlocul aeroportului?

    M-am repezit ca un prădător la calculator, l-am deschis şi spre marea-mi bucurie, sora era on-line! Să vă mai spun că în vâltoarea apăsării pe taste, am trimis întrabarea „Ai gasit-o?” mai întâi către alţi destinatari care s-au interesat mai apoi dacă despre fericire e vorba?

    În fine reuşesc să lansez întrebarea către destinatarul corect şi ce răspuns primesc? (eu cu părul deja albit de atâta grijă)

    ai rabdare un pic😀

  2. 3 Alex_S Septembrie 10, 2010 la 4:47 am

    😀

    Intotdeauna am emotii! Dar acum m-am desteptat si cer scaun de invalid (iti dai seama cum e sa te descurci singura intr-un aeroport ca Frankfurt-ul fara sa stii sa vorbesti engleza sau germana…). Vine in carucior pana la zona de asteptare!🙂

  3. 4 doctor demonicus Septembrie 10, 2010 la 6:09 pm

    Alex:
    Exact asa a facut soacra mea cand a venit la noi. Din pacate noi nu am avut habar si atunci cand am vazut scena cu ea impinsa in carucior am facut un mic pre-infarct. Faza simpatica e ca atunci cand ne-a zarit, soacra-mea a sarit din carucior si a fugit foarte vioaie catre noi. Stupoarea persoanei de la Air Canada care impingea caruciorul a fost una dintre cele mai comice imagini vazute de mine. Priceless!

  4. 5 malasuerte Septembrie 10, 2010 la 10:09 pm

    well, parintii mei vin cu masina🙂
    asa ca am fost atent la modul in care parchezi, ntz, ntz😀
    cred ca auslaenderu1 avea dreptate😀

  5. 6 pinguilde Septembrie 13, 2010 la 10:16 pm

    Alex, doc
    Am pregatit terenul pentru plecare, sugerand sa vorbim la check-in si sa cerem un fel de baby-sitter. Sau sa agatam un alt pasager cu aceeasi destinatie. Ia ghiciti ce mi s-a raspuns? Fii serioasa. La plecare nu o sa am nici o problema. Doar la Bucuresti m-am descurcat singura.😀 Desigur sper sa nu trec prin airport-adventures part 2.

    mala
    N-am parcat. M-am dat jos din mers. De la volan.😆

  6. 7 Alex_S Septembrie 14, 2010 la 4:56 am

    Pin

    My prayers are with you!😀

  7. 8 anowen Septembrie 14, 2010 la 10:43 am

    stimate dre. pin si camel guilde, prima aplicare a „procedurii pentru evacuarea de urgenta din avion, in caz de aterizare normala, a persoanelor in etate, pentru care ultimul zbor cu avionul dateaza de prin ’80-’81 (parca), la moscova, cu mentiunea ca excursia era organizata” a dat gres. prin aplicarea procedurii, pin, ai pus in pericol circulatia autoturismelor in aeroportul din viena, deci din viena; ai incalcat regulile de securitate din aeroport, deci din austria; ai permis brese de comunicatie cu subiectul, prin schimbarea intentionata a aparatului de emisie si receptie a informatiilor; ai furnizat informatii gresite asupra pozitiei bancutelor in aeroport; si cel mai important, dupa ce ai intrat in zona restrictionata, ai mai intrat si in panica, perturband buna aplicare a unei proceduri. va previn ca expresiile de genul „tu ce te bagi, ba!” nu-si au rostul, pentru ca stiu si singur ca trebuia sa tac.
    asugurandu-va de simpatia mea, astept cu nerabdare povestea intoarcerii in romania.😀

  8. 9 doctor demonicus Septembrie 15, 2010 la 6:27 am

    Pin:
    My prayers are also with you…and they are more professional than Alex’s.😀

  9. 10 popeasca Septembrie 26, 2010 la 8:32 pm

    sa vezi ce adventures te asteapta daca doamna in cauza se descurca si singura si gaseste calea spre un anume blog😀

  10. 11 Shadow Octombrie 3, 2010 la 7:27 pm

    Super tare! Aventura ca aventura, dar ritmul povestirii – demential!

  11. 12 pinguilde Octombrie 4, 2010 la 10:28 am

    Alex, doc
    Your prayers helped. Thanks.🙂

    ano
    Zgandaritul trebuie si el ingrijit zilnic. Udat, sapat, altfel se ofileste.😀

    popi
    Te rog nu cobi.😆

    Shadow
    Bun venit.🙂
    De la adrenalina i se trage si textului.

  12. 13 Shadow Octombrie 4, 2010 la 8:23 pm

    Eh, trebuie sa am grija, adrenalina asta creeaza dependenta.😀

  13. 14 windwhisperer Octombrie 8, 2010 la 4:11 pm

    nu intra in panica .
    se descurca foarte bine si fara * incurcatul * vostru ( nostru) !so be it .
    ex: se iau doua bunici , una made in usa ,una made in Ro ( niciuna cunoscatoare de limba celeilalte) si se observa din spate :
    tinandu-se de brat , povestindu-si cate’n luna si’n stele, plimbandu-se agale cu un zambet cald pe obraz .
    * cum v-ati inteles*???mama??
    *- ohh, foarte bine , doar nepotii sunt la comun , nu-i asa??*
    x,j

  14. 15 camelguilde Octombrie 8, 2010 la 10:34 pm

    Wind, asta da!
    Mi-aduce aminte de tata!
    Tata şi japonezul!
    Tata ştia doar română, japonezul, fireşte, japoneza şi engleza. După jumătate de oră împreună, discutau de zor, tata cu atlasul în braţe, japonezul lângă atlasul din braţele tatei!
    Erau cei mai buni prieteni şi nu le mai tăcea gura!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: