Arhivă pentru Octombrie 2010

Alaltaieri seara

Inregistrarea e a altora. Nu stiu a cui. Urmeaza si alte muzici. Ca-s cantatoare rau zilele astea.

 

Anunțuri

Daca vi se face dor

De mine. Sunt pe partieeeee si dau mult din degete.

Subtila reclama mea, nu? 😆

Ultima gara

Zicea la un moment dat explorish ca ar vrea sa insemneze cateva ganduri despre fiece film vazut si fiece carte citita. Ce idee minunata m-am gandit. Daca e sa ies afara din viata mea si s-o privesc de acolo pe geam, eu as fi punctul imobil. Zilele se repeta cu aceleasi ritualuri de pendulare intre casa si munca deprivate de sens prin repetitie. Se schimba doar filmele, lecturile, muzica si locul excursiei duminicale. Cele patru repere, care alaturi de prieteni, sunt sursele framantarilor cu aparenta intelectuala ce imi incretesc scoarta ganditorului din cap. Notele de lectura si vizionare ar reprezenta un memento relativ acurat al vietii mele. O problema exista totusi. Daca nu-i vorba de schi, scriu incet. Si daca pentru carti e o sarcina abordabila – obisnuiesc sa le degust si sa aman momentul despartirii de ele prin prelungirea lecturii, filme vad aproape zilnic. Ar fi insane sa ma inham la asa ceva.

Dar poate din cand in cand, cateva cuvinte tot ar merita asternute aici despre unele dintre ele. Ar fi fost frumos sa incep cu un film minunat, chiar alaltaieri seara am fost vrajita de un foc de artificii imaginative adunate secventa cu secventa in cel mai incantator film vazut anul acesta, dar trebuie mai intai sa ma fac foc si para. Asta inseamna ca voi divulga ce se intampla in film si voi strica placerea vizionarii lui ulterioare. 🙂

Asadar: Tolstoi si sotia in ultimul lui an de viata. Cristopher Plummer si Helen Mirren. El adulat de tolstoisti, care au stablit in apropierea resedintei familiei si o mica asezare in care aplica cu sarg si aparent fara cap ideile lui teoretice de ordonare a lumii, ea inversunata, plina de fiere si urandu-i din rarunchi pe aceiasi adulatori, pe care-i banuieste ca vor sa fure mostenirea pe care Tolstoi ar trebui s-o lase copiilor lor. Si da, respectivii il conving sa cedeze toate drepturile de autor poporului rus.

Pana aici toate bune si corecte. Corespondenta si jurnalele intime ale protagonistilor stau marturie situatiei tensionate dintre cei doi soti. Tolstoi crede in ceva, sotia in exact contrariul, el devine tot mai radical in convingeri, ca urmare ea se autovictimizeaza, o ia usor (ca sa nu jignim) razna, paranoia infloreste in viata ei si pana la urma el isi face bagajele si pleaca de acasa, somand-o sa nu-l urmareasca si sa-l lase in pace. Bolnav fiind deja, moare intr-una din garile de escala ale exilului matrimonial.

Filmul e bazat pe un roman, scris dupa studiul intensiv al scrisorilor si jurnalelor, ba poate chiar si al articolelor aparute la vremea respectiva in presa. Nu stiu cat e de adevarat, in film familia era urmarita permanent de o hoarda de jurnalisti gata sa raporteze datele de ultima ora ale scandalului tolstoian. De altfel o parte din replicile usturatoare aruncate in public de sotie catre cei implicati in evenimente, isi fac loc in paginile cartii si mai apoi in film. Doar atat cat sa creeze debandada, caci de fapt intentia autorului a fost sa scrie o poveste de dragoste. Si uite asa, viata celor doi ajunge in film sa fie o insiruire de istericale violente si dulcegarii zaharisite, cu violenta si zahariseala accentuate de contrast. Iar apoi Tolstoi fuge de-acasa la indemnul railor – sau poate bunilor, aspectul acesta si-a pastrat incetosarea pentru mine – de prieteni, dar inima ii ramane alaturi de sotie, pe care o revede abia-abia, ooo ce tragic, doar in clipele dinainte sa-si dea duhul.

N-am nimic cu romantarea povestilor. Mai sunt si genul naiv care crede in a doua, a treia si a zecea sansa. Si nici nu ridic spranceana cand aud ca oameni care se cearta azi de-i stie si judetul vecin, maine parca s-ar fi dat cu uhu pe corp si produc tandreturi pe o banda rulanta de inalta eficacitate. Dar aici vorbim de resentimente adunate in mai bine de un deceniu!!!! Cu ambii parteneri renuntand la ratiune cand vine vorba de convingeri. Genul de conflict la care armististiul nici macar nu mai e un deziderat.

In povestea asta e vorba de doi oameni inteligenti (sotia lui Tolstoi i-a fost secretara si editor cand a scris el Anna Karenina si Razboi si Pace), care n-au stiut totusi sa-si fereasca dragostea de putregai. Relatia lor s-a incheiat mizer si daca vrei sa o aduci in discutie, asta cere o oarecare sobrietate, care lipseste complet portretului de hapuri amare pictate intr-o mare varietate de nuante de roz. Vrei romanta, povestesti anii de inceput si te opresti acolo unde iluzia perenitatii iubirii mai poate fi mentinuta. Vrei ultimii ani, atunci lasi ganguritul de siropuri la o parte.

Ah da. Am ajuns sa aflu detalii pentru ca povestea mi s-a parut neplauzibila. Realitatea mi-a dat dreptate. Academia insa a considerat cele doua personaje interpretate wow ce veridic si ca urmare ambii actori au fost nominalizati la Oscar. Pe nedrept dupa marunta mea parere. Nu ca n-ar fi jucat bine. Dar scriptul i-a pus in imposibilitatea crearii unor roluri credibile. Am vazut filmul cap-coada si la final m-am simtit jignita. Cred in existenta Therabitiei si a tuturor Man-ilor fantastici si salvatori de omenire chiar si un pic dincolo de marele ecran, dar cine a crezut ca sunt un public ce inghite orice, s-a inselat.

Mda. Dupa ce ca scriu incet, mai scriu si mult.

Strugurii

Unele natii sunt la un moment dat mai bune decat altele la facut ceva. Un om bantuit de un entuziasm molipsitor de se lipesc altii de el ca mustele de hartia cu lipici, experienta, mostenirea culturala, situatia economica. Motivul nu conteaza, important e ca se intampla.

De exemplu in sport. Va mai amintiti de Sydney cu podiumul initial al gimnastelor? Ale noastre toate trei. Frumos si irepetabil. Caci gimnastica s-a integrat si ea in trendul globalizarii, care limiteaza participarea unei tari in intreceri oficiale. In numele sportivitatii, fata a treia ramane pe dinafara chiar daca e mai buna decat tot restul lumii. Pana nu-si depaseste in calificari macar una din colege, fata aceea, a treia din lume(!!!), va primi medalia pentru care isi risca gatul cel mult in vis. De fetele care ar fi a patra, a cincea, a sasea, nu mai pomenesc. Nici regulamentele n-o fac de altfel, ele n-au voie nici macar in calificari.

Dar nu gimnastica ma doare pe mine acum, acolo trebuie sa revina ale noastre in frunte mai intai. Sau ale altora, gimnastica tocmai trece prin perioada curcubeu si flutura drapele de toate culorile in finale. Tenisul de masa e hiba. Deschid lista din septembrie cu clasamentul mondial. Liu, Feng, Guo, Kim, Ding, Li, Wang si asa mai departe. In primele 70 de jucatoare, doar 10 nu sunt asiatice. Tarile de origine? China, Taiwan (sau politically correct Taipei), Singapore, Coreea, Japonia. Cinci tari pentru 60 de fete. Hai, la opene mai fac cu schimbul si ar ajunge toate sa joace. Dar la mondiale si JO niciodata.

Asa ca ce au facut fetele din povestea mea? Daca n-au fost primele de tot la ele acasa, au catat o tara cu sportive aflate sub ele in clasament, au facut cu mana familiei, prietenilor si patriei si au depus formulare de obtinere a unor pasapoarte cu numele altei tari decat cea in care s-au nascut pe ele. Toate bune si frumoase cat timp aceasta este o portita legala de a face lucrul la care te pricepi mai bine decat miliardele ce sufoca planeta fara a excela in ceva, nu?

Nu. Caci vedeti voi, printre tarile acelea atat de primitoare cu talentele altora, sunt si multe din Europa. Iar Europa are propria ei intrecere, numita cum altfel, Campionate Europene. Unde fatutele noastre n-ar avea adversar adevarat de nu s-ar fi inventat migratiunea sportiva. Si uite asa au ramas ele doar cu un argint si un bronz in loc de 3 aururi si un argint. Si uite asa s-a trezit poporul roman intr-o dimineata de acum vreo doua saptamani, mandru proprietar al unei noi virtuti nationale, expusa cu osardie si cot la cot in public de ziaristi, comentaci, oameni de rand, solidari in umflatul pipotei: pe fetele noastre le cheama romaneste, nu chinezeste.

Iar eu, nu stiu de ce, am inceput sa ma intreb daca si altii au zicatoarea fa-te frate cu dracul pana treci puntea. Despre care in aceasta situatie, toata lumea, foarte convenabil, a uitat ca se afla in tezaurul intelepciunii romanesti.

Nota explicativa, pentru eliminarea ambiguitatilor: Strugurii de care zic sunt acri. Strugurii cei acri nu sunt medaliile de aur, acelea au fost deja castigate de fetele noastre la editii la care au prins mai multe zile exceptionale. Strugurii cei acri sunt asiaticele aflate mai sus de locul 30 in clasament, adica deasupra oricarei romance, care plecand din tara lor se uita la tarisoara noastra draga doar din avionul ce le poarta spre alt colt al Europei. Am auzit ca incep sa vina chinezii si la noi. Dar nu cei care ne-ar ridica drapelul tuturor si n-am vazut pe nimeni care sa se intrebe onest oare de ce. In schimb s-a scandat inca o data si fara sa se stea pe ganduri: Noi nu ne vindem tara.