Arhivă pentru Noiembrie 2010

Prima dimineata alba

Clase de echivalenta

Mai bine m-as fi nascut animal, nu om. Obidit. Urmarind veverita care dupa ce ne taiase calea isi spirala rapid coada in jurul unui trunchi de copac.
Ce animal?
Veverita. Normal.
De ce? Nu ca n-as simti, dar mai sper sa aiba un motiv copilaresc.
E rau sa fii om. Vrea sa spuna greu. Nu stie sa faca pasi simpli, de fiecare data isi atarna bolovani de suflet si desi arata voinic, greutatea inchipuita il spulbera.
Pai nici veveritele n-au o viata usoara. Putin surprins. Asa isi imagina. Crezi ca ele nu sunt pandite de pradatori, care abia asteapta sa le infulece? Ar trebui sa fugi o viata de ei. Si sa te temi.
Atunci sarpe. O pauza scurta, scurta. Sau tigru. Ridica oferta in cautarea cuiva cu care viata sa fie etern blanda.
Si ei duc o viata de lupta, nu-i usor sa fii nici macar tigru. Dar pe tine cu ce te apasa viata asa rau ca ai prefera sa nu te fii nascut om?
Mi se intampla doar lucruri rele. Obosit. Atat de obosit ca abia sopteste si trebuie mai mult sa-i ghicesc motivul amaraciunii.
Ce lucruri rele?
Da! Intr-o izbucnire de revolta. Daca nu eram om, atunci nu ma mai taia nimeni langa ochi, nu mai inghiteam banul si nu-mi pierdeam sapca in lac.

Cu doua zile inainte, fusesem intr-un parc de distractii pe care-l tinea minte inca de pe cand nu avea 3 ani. O zi fericita, umbrita de o singura intamplare. Pe vaporasul cu care am facut doua ture de lac, furat de avantul entuziasmului, isi lovise cozorocul sepcii cu mainile ce se bucurau in aer nestingherite si neatente. Sapca alunecase, pana sa reactionam noi, facea deja linistita baie. A plans amarnic. La intoarcerea la debarcader, sapca ne-a tachinat putin cu speranta ca o putem recupera, dar a ramas la un bat distanta de instrumentele noastre improvizate de agatat. Noastre, adica ale mele, ale lui Temo, si ale Elenei. Dorian ne-a privit doar, suspinandu-si durerea in surdina. Iar sapca a plutit incet spre tarmuri inaccesibile, incurcate in desisul unei padurici dese si taietoare de elanuri salvatoare.

Uitasem discutia ulterioara. Mi-am reamintit-o ieri, cand am copiat pozele de la Temo. Am avut multe amintiri cu copiii, din perioada petrecuta de fiecare din ei la noi. Timpul e insa selectiv si necrutator. Ar trebui sa le scriu pe cele ramase, ca sa nu se indeparteze si ele plutind usor pe apa lacului memoriei.

Neil

Ne-am intalnit pe bordura trotuarului din fata unui pub. Avea o umbrela alba cu harta metroului londonez pe ea. N-am mai tinut minte ca-i alba. Doar umbrela si harta si mi s-a parut ciudat, cum vine asta, o umbrela cu harta metroului? L-am intrebat pe domnul Gugal si a zis ca da. O umbrela alba. Apoi s-a impiedicat de o fata cazuta(?), ranita(?) pe strada, pe care toti o ignorau. Si gata, vuuuui pe toboganul fanteziei prin usile nestiute din pereti, printre statiile de metrou netrecute pe harti. Dark, dark, dark si wonderful. Adica incarcat de minuni. Asta se petrecea in Neverwhere.

Apoi ne-am revazut in America. Sau poate altundeva, tot sub pamant. La mausoleul zeilor uitati. Cand e uitat, un zeu moare. De-acolo mausoleu, desi nu mai stiu daca el i-a zis tot asa. Si mai tin minte casa aceea veche. Un fel de atractie turistica. Intrai in ea si daca stiai drumul ajungeai la balciul cel pustiu. Turistii nu-l stiau, dar eu l-am gasit si inauntru muzica era exact ca la balci, numai cu o alunecare regulata de tonalitate, to-na-to-na-niuuuu, ca de placa valurita, pe care nu mai are cine s-o inlocuiasca. Cred ca tot sub pamant. Ciudat, n-am remarcat niciodata soarele cat am fost impreuna. Chit ca eram in vizita la American Gods.

Si in tot timpul asta, cand il paraseam, imi zambea frumos din poza. Unul dintre cei mai frumosi barbati pe care i-am vazut vreodata.

Pe Coraline am asteptat-o. S-a petrecut asa. Am auzit ca Neil are blog. I-am facut o vizita scurta, iar acolo, in cap de pagina statea ea, inca in stadiul de proiect in devenire. Cu ochii de nasturi. Sau poate totusi normali si nasturii i-a pus memoria mea mai tarziu. Ne-am intalnit abia in avionul dintre Amsterdam si Osaka, pe drumul spre NZ. Intalnire placuta, dar poate si din cauza asteptarii lungi si febrile, usor ratata. Vraja, da, dar nu la fel de puternica.

Nu ca in Stardust. Trei ani a stat cuminte si o data nu mi-a zis alege-ma pe mine. Desi are puteri magice. Uite asa si imi ridic mainile intr-un gest subit, desfac degetele si sclipicii aurii incep sa curga luminand orice fata cu un zambet. Si-l pastrezi si dupa ce cobori din corabia aeriana a piratilor condusi de piratul balerin. Cu tutu! Si-l pastrezi si cand te lupti cu vrajitoarea cea mai iscusita (Michelle, Michelle, cat mai ai de gand sa smulgi suspine barbatilor?) pentru ca uite, colo pe o stafie de lavita stau si chibiteaza stafiile celor sapte frati. Cum te-ai putea incrunta la asa o nazdrava tusa intunecata? Si dupa ce-mi cobor mainile si urmaresc daca am obtinut reactia scontata, pentru siguranta mai zic si trebuie vazut neaparat, neaparat, neaparat.

Minunat cu un strop de dark. Ne-am zis dupa ce s-a terminat. Ca filmul acela cu lumea din desene, mai stii? Cu fata aceea care se uita prin ferestrele caselor la ea in camera. Cum se poate sa-l fi uitat? Nu, nu l-am uitat si am completat cu detaliile mele, circul, sosetele, mama, intunecimea inghititoare. Numai nu mai stiu cum il cheama. Si as fi stiut daca m-as fi uitat sa vad cine l-a scris. Pai cine altul decat Neil mai poate imagina asa o lume stranie si de neimaginat? Ca am uitat de Mirror Mask e de inteles. Detaliile sunt atat de multe, de neasteptate si fascinante incat firul intamplarii iti mai scapa. Esti ca in cea mai frumoasa vacanta din copilarie. O tragi pe mama de mana si ii zici uite, uite, uite si apoi nu mai stii unde ai fost, pentru ca n-ai avut ochi decat pentru bursucul care canta la contrabas si apoi se schimbau si canta contrabasul la bursuc. Si pentru acadelele care zburau ca baloanele cand suflai printr-un tub si ai fi putut sa le mananci pe toate, dar erau prea frumoase asa plutind, asa ca iti dadeai capul pe spate si radeai invartindu-te cu luminile facand in jurul tau dungi colorate. Dar mai ales roz.

Partea din urma n-o gasiti in lumile lui Neil. Sunt niste amintiri false din copilarie, pe care nu stiu de unde le-am cules, amestecate cu intamplari si cantece recente.

Lui Neil m-am gandit sa incep sa-i urmaresc blogul. Dar ma tem ca taramul necartat al fanteziei lui ar putea sa nu aiba limite si m-as putea pierde pentru totdeauna acolo. Intr-unul din visele care nu fug cand deschizi ochii. Teribila tentatie.

 

Filmul caruia i-am uitat titlul. Cine ma ajuta sa-l gasesc?

E o impletire. Drama din zilele noastre cu basm. O fata de circari. Adolescenta. Cu mama bolnava grav. Razvratindu-se impotriva vietii predestinate din arena. Cu multa imaginatie. Cu sosete cu degete. Cu peretii de acasa umpluti de desenele ei alb-negru ale unui oras. Poarta spre lumea de basm de dincolo de peretii si geamurilor caselor desenate. Si deodata se trezeste acolo, in lumea aceea, lume amenintata de o intunecime care o inghite treptat. Vinovata fiind cealalta ea, cea locuind in lumea desenata si care e rea, fara inima si abia a asteptat sa schimbe locurile. Caci ehe, pe geamurile anumitor case din basm, se vede camera ei de adolescenta. Si o vede azi, o vede mani, astfel dorinta-i gata.

Mai departe nu va mai zic sa nu stric placerea vizionarii unui film ce-si raspandeste magia pana hat mult timp dupa ce e vazut. A trecut mai bine de un an (sa fie deja doi? sau chiar trei?) de cand a suflat praf fermecat la mine in suflet si filmul a ramas viu, probabil usor transformat de joaca memoriei. Insa titlul l-am pierdut de tot si nu mai stiu sa-l gasesc. L-a mai vazut cineva?

Ieri

*Update adaugat la final.

Allerheiligen din nou. Ziua tuturor sfintilor. Intotdeauna cantam o missa preclasica de ziua asta. Ieri a fost Palestrina.

Ar trebui cantat cu ochii inchisi. Incetisor, daca nu chiar in soapta. Si cu rasuflarea tinuta pana cand se stinge ultima nota.

Ar trebui ascultat la fel, sa lasi muzica sa devina calea pe care rugaciunile pot pluti usurel pana la urechile spre care sunt indreptate. Rugaciuni pure, fara bruiajul unei imagini prinse cu ochiul neintors spre sine.

Categoric fara trompete si alte alamuri. Dar poate asa era moda atunci. Missei asteia, numita ad fugam ii mai zice si canonica. E o bijuterie a artei canonului, piatra de incercare a oricarui compozitor traitor in preajma contemporaneitatii lui Palestrina. Canon polifonic. Are de obicei  doua melodii, asamanatoare dar nu identice. Basul si alto. Tenorul si sopranele canta in canon, cu melodia in cvinta. Sau cvarta. Fata de cea initiala. Si temele se schimba permanent pana la sfarsit. Benedictus de mai sus e o exceptie. Prima parte e un canon triplu, dar tot asa, shiftat cu un interval specific la fiecare voce noua.

La sfarsit putem ridica si vocea. Intr-o oda. Ave Maria + Angelus Domini, de Franz Biebl.

Inregistrarile sunt de data asta ale noastre. Nu fiti prea aspri in critici. E inregistrare live, nu de studio si cu corul acesta nu facem deloc repetitii. Ne intalnim si cantam direct la slujba, de fiecare data altceva.

Update: Inregistrarile pe care le-am pus ieri sunt mai vechi, tocmai am primit doua piese chiar de luni. Biebl, pe care il puteti compara cu cel de acum nu mai stiu cati ani. Si un Durufle frumos, care acum nu stiu cati ani nu a iesit suficient de bine pentru a-l face public. La Durufle sunt una din cele 5 altiste (ecoul acolo unde fetele canta pe o singura voce), iar la Biebl una dintre cele 3 mezzo. Ascultati si apoi puteti sa ne si laudati. 😛 Nu uitati, cantam fara repetitii!