Mai tarziu e sinonim cu niciodata

Amanari intalnite permanent in diferite circumstante. De la inocentele notite in programe ce recomanda cateva linii ca „temporary fix” sau povestile pe care tot aman sa le spun pana cand voi avea mai mult timp, pana la dureroasele vieti fictive traite in asteptarea momentului cand el isi va aranja sotia sau sotia si copiii si il va lasa constiinta sa divorteze ca sa se insoare cu semi-calugarita benevola, sunt toate iluzii carora ne lasam prada cu o incapatanare copilareasca. Viata nu curge pe fagasul dorit de noi, dar sapam la el in continuare cu entuziasm neobosit, indiferent de cat de departe e albia lui actuala. Si asta nu o data, ci de fiecare data.

Cei din afara vad si asista neputinciosi la orbirea distrugatoare a celui prins in mirajul lui candva.

Dar parca niciodata nu mi-a frant inima mai tare ca saptamana trecuta. O familie plecata in Germania. Pe vremuri fericita, iubitoare unii de altii, optimista. El, ea si doi copii. Fata si baiat. El harnic. Prea harnic. Intr-atata incat s-a intors in Ro pentru un job bine platit, care sa-i permita sa o intretina pe ea. Ei nelipsindu-i nimic in afara de companie si poate si niste mangaieri. Cat sunt mici, copiii acopera nevoia noastra de ocrotire, dar nu stiu totusi sa ofere tandrete. Insingurandu-se si acrindu-se. Simtindu-se poate tot mai inutila. Cautand pana la urma respectul de sine intr-o alta relatie. Justificand-o in ochii proprii si ai copiilor expeditiv: tata ne-a parasit. Transformand incetul cu incetul obiectul. Tata v-a parasit. Baiatul mare, nemaiputand fi atins. Fata mica si vulnerabila, povara tot mai insuportabila pentru mama luata pe sus de torentul neasteptat al propriei vieti. Pana cand, dupa divort, tatal se ofera s-o ia pe fata la el. Mama i-o da aproape dinainte sa i-o ceara. Iar acum, in fiecare iarna, fata povesteste tuturor celor ce se opresc o clipa s-o asculte. De la toamna ma ia mama la ea. Mi-a promis.

Publicitate