N-am crezut sa spun asta vreodata. Caci omul firoscos era pentru mine cineva mic si slab, agitat, cu parul valvoi, sarindu-i tandara din te miri ce. Scos din fire, ce mai incolo incoace. Din firea lui si din firele parului. Si fioros pe deasupra. Imagine lipita de mine din primul basm in care am gasit cuvantul si nedezlipita de nici o contradictie sau lacuna in firul povestirilor aceleia sau ulterioare.
Cum invata copiii intelesul vorbelor? Mister. Caci nici unul nu se impiedica de fiece cuvant nou invaluit in aburii abstractiunii. Rar ii intreaba pe oamenii mari si firoscosi (ha! s-a potrivit!) ce inseamna paranoic cand ei cred ca-i un fel de dragon. Cu putin noroc au o tentativa hazlie de rationament. Sa pretutindem ca… Si cineva le largeste orizontul cu inca un pas spre un pretutindeni ideal.
Dar in fata fiorosului firoscos, cum sa rostesti cuvantul cu glas tare? Il citesti fricos in gand, cresti mare, povestile cele noi nu mai au oameni care sa le stie chiar pe toate si crezi mai departe in basmul iesirii din fire.
Noroc ca s-au inventat blogurile. Pline de „firoscosi”, dar nu, nu ei mi-au dat cheita. Ci un personaj de carte. Si desi pe coperta totul e iesit din fire si conform definitiei ce locuieste in capul meu din frageda copilarie, am facut o vizita dexului.
Si asa am descoperit ca firoscosul e tot ce mi-am dorit din totdeauna sa fiu. Cu riscul plictiselii si al irascibilitatii, al slabirii si parului valvoi, al agitatiei continue si incalcirii in fire, ce nu sunt pana la urma altceva decat efecte secundare, dar normale, ale unei atat de atotcuprinzatoare cunoasteri. Nu?
PS: Am abandonat prea multa vreme ideea cuvantului saptamanii, asa ca va reamintesc. Jocul e asa: eu am dat cuvantul, voi il readuceti in actualitate in conversatiile pe care le veti purta in zilele urmatoare. Cu glasul sau cu degetele. Si puteti da si stafeta mai departe.
Danke. 🙂
Blog cu mere coapte 