Ca nu beau cafea ca-i prea amara. Ca nu beau bere ca amara-i si ea. Ca imi plac filmele animate. Ca ii trag ranjind si pe cei care au si pe cei care n-au de maneca aratandu-le orice ninsoare, nu numai prima. Pretexte! O amageala! Vecinutul meu de patru ani si jumatate m-a scuturat azi la realitate. Mi-o fi placand mie – ca si altora, nu-i vorba – sa-mi imaginez ca mai sunt un copil, ca am pastrat stropul acela mult ravnit de inocenta, adevarul crud e ca nu mai sunt.
A inceput de rasalaltaieri sa cada cate un fulg, ba chiar mai multi. Fara spor. In afara unui petec izolat de praf alb n-a supravietuit nimic. Pana azi. Cand… s-a acoperit totul cu juma de milimetru (atentie, milimetru nu centimetru!) de zapada. Poate nici atat. Si ma intalnesc cu vecinutul. Satisfacut pana peste motul fesului tras bine pe urechi. „Zapada! In sfarsit!” Mi-am simtit ochii sclipind la fel ca ai lui. „Daaaaa! In sfarsit un pic de zapada!” Bat-o norocul s-o bata de evaluare. Ochii vecinutului au inceput sa se roteasca. Acoperisurile albe. Masinile albe. Tufele albe. Jos asfaltul tot invirginat si numai bun sa-l tropaie, lasand urme incurcate spre toate directiile. Cat i-au cuprins privirile, numai zapada. „Cum un pic? E multa!”
Asta e. Am crescut prea mare ca sa-mi mai fie de ajuns geometria plana.
Blog cu mere coapte 