Trei lumanari in buzunarul de la piept

Eram deja la poarta casei, ba chiar iesiti pe ulita neasfaltata, cand ne-a zis: Stati un pic. Am uitat ceva. Si a fugit inapoi in curte si apoi in casa, dar asta n-am mai vazut. Noi am ramas afara si l-am asteptat sa se intoarca. Avea trei lumanari in mana. Le-a pus bine, in buzunarul de la piept. Acum putem sa mergem.

Asa am plecat. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Au trecut 25 de ani si inca nu stiu cum sa pun totul in cuvinte. Inca ma strange pieptul si mi-e greu sa respir la gandul ca as putea sa nu le potrivesc in intelesul lor intreg. Mi-e teama ca s-ar putea sa spun povestea si sa intalnesc aceleasi priviri cunoscatoare ale propriului lor adevar, care nu se potriveste nici macar cu un colt peste ceea ce am trait eu.

Adevarul lor a crescut si s-a osificat. Repetat, repetat, repetat. La televizor. In ziare. In discutii cu amicii. In discutii cu strainii. Aruncat in fata mea. Din nou, din nou, din nou. Mi-am soptit in gand. Am fost la revolutie. Neauzit a ramas. Mi-au umplut gura cu bolovanii sigurantei lor.

Care revolutie? Lovitura de stat. Manipulare in masa. Rascoala de infometati.

Ascultati cum bubuie la rostire cuvintele acestea. Priviti cum sufla totul din cale. Oameni care au stat in case si au privit la televizor le rostesc. Oameni care s-au ascuns in baie le rostesc. Oameni care ar fi vrut si ei o revolutie, dar n-au gasit frati la ei in oras, le rostesc. Oameni care erau prea mici ca sa inteleaga ceva atunci le rostesc. Oameni care nu se nascusera inca le rostesc. Oameni care au fost acolo le rostesc, si asta ma sperie cel mai tare.

Adevarul meu e plapand. E crescut in suflet, din candoare, speranta si o cutenzanta idealista. E un fum. Adevarul meu e trait. Neuitat si de neuitat.

Cum sa explic pe intelesul lor revolta ce-am simtit-o? Nu foamea ne-a manat, desi eram infometati. Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.

In dimineata aceea ne-au adunat in curtea fabricii. Doua sute de oameni, reprezentantii de onoare ai tuturor sectiilor si departamentelor. Eu si Gina din partea centrului de calcul. I-om fi parut sefului inofensive. Stiam deja despre Timisoara. Pe drumul spre locul de intalnire am tesut necontenit planuri. Cum vom porni aici si acum revolutia noastra.

Vorbitor, secretarul de partid pe uzina. Langa el, directorul adjunct. N-a vrut sau n-a mai ajuns sa tina si el un discurs. Nu stiu. Mai tarziu a fost ales primar al orasului. Langa noi un grup de barbati mici si cu priviri patrunzatoare. Urmarind tot ce se intampla. Cum reactioneaza fiecare. Scandaii partidului, dupa cum aveam sa observam curand.

Tema, infierarea elementelor huliganice din Timisoara. Si emiterea unei telegrame de solidaritate cu puterea. Scandaii nostri nu erau singurii. De undeva din stanga se mai auzeau unii. In rest tacere. Eram unii langa altii. Doua sute de oameni. Si taceam. In vreme cei mititeii zbierau lozinci si ne priveau fioros. Memorandu-ne chipurile. Si promitand sa ne gaseasca pe fiecare dupa miting.

Sunt momente care se dilata. Le vad cu incetinitorul. Si simt toata apasarea aceea a tacerii. Presiunea cladita in noi. Gata sa explodeze prin cea mai mica fisura. Cautand o supapa.

In caminul in care locuiam aveam si tevi pentru apa calda. De la atata lipsa de folosire se ciuruisera. Gauri fine, fine. Le-am descoperit abia dupa revolutie, cand a pornit in sfarsit centrala. Baia noastra a devenit o sauna, cu apa fierbinte tasnind micronic de subtire pe toata lungimea tevilor.

Asa eram si noi, cei doua sute stransi in curte. Oameni gauriti, fara sa stim ca ne-a ros rugina. Cand a inceput primul sa huiduie, strigatul lui a curs in noi. Si a dat pe dinafara. Ne-am trezit huiduind cu foc. Si eu, si Gina.

N-am strigat toti. Cred ca mai multi au fost cei care au tacut mai departe. Sugrumati de teama. Inca mai pot sa le vad privirile. Rusinate si speriate. Furisate spre scandai. Ocolindu-ne pe noi, cei care huiduiam. Jinduind si neindraznind. Aveam sa le revedem pe strada dupa amiaza.

Secretarul de partid n-a mai fost lasat sa spuna nici un cuvant. Directorul adjunct a luat microfonul si nu mai stiu exact ce a zis, dar a lasat impresia ca e alaturi de cei revoltati. Numai ca ar avea mai mult sens sa ne facem revolutia in alta parte, nu in fabrica. Partea aceasta e insa destul de incetosata in amintire si nu vreau sa scriu lucruri care poate nu s-au intamplat.

Ne-am intors in birouri. Aveam difuzoare deasupra usilor, transmitand programul unu de la radio. Au dat in direct un miting din Bucuresti. Tot ca al nostru, de infierare a huliganilor si adeziune cu partidul. Si care s-a sfarsit tot ca al nostru. Emisiunea s-a intrerupt brusc la primele huiduieli.

Am alergat pe la toti colegii. Haideti sa iesim in piata. Cei tineri au zis da, ceilalti au zis sa ne cumintim ca o patim.

Eu mai aveam treaba. Trebuia sa merg la gara sa-l iau pe fratele meu, care sosea din Bucuresti. Frustrat. Inainte de Bucuresti fusese la Timisoara. Plecase in ziua in a carei seara au iesit oamenii pe strazi. Auzise acum in tren ca si la Bucuresti oamenii l-au huiduit pe Ceausescu in persoana. Ca un facut nu reusea sa ramana intr-un oras destul de mult ca sa se revolte si el. Frustrarea lui a dat peste surescitarea mea. E totul aranjat. La 3 ne strangem toti in piata si nu plecam pana nu ne eliberam. Pana atunci hai sa-l luam de acasa si pe colegul de camera. Externat din spital cu o zi inainte. Hepatita. Era la acasa socrilor, de la tara.

***

La inceput am fost singuri pe drum. Cand am ajuns in linie dreapta pe strada ce da in unicul bulevard al orasului, am dat de altii. Risipiti. Rari. Zambindu-ne incurajator. Fratii nostri. Mergand toti in aceeasi directie.

Pare un pic artificial, dar orasul e lung, iar centrul se gaseste taman in partea opusa celei prin care am patruns noi in el. Pe jos. Dupa cum pe jos l-am strabatut pana in piata in care am petrecut noaptea urmatoare. La inceput e tipul clasic de bulevard comunist. Blocuri de zece etaje il flancheaza pe ambele laturi, ingradind orizontul. Bulevard de oras de provincie, fara larghetea celor bucurestene.

Furnincand de oameni. Majoritatea stand doar pe margine si privind. Martori. (De ce or fi uitat?) Noi strigand. Indemnandu-i in versuri sa ni se alature. Nu stiu cum. Am uitat toate poezelele revolutionare. N-am uitat insa nimic din ce am vazut. Tin minte fiecare privire si fiecare gest din jur.

Un bunic cu nepotul de mana. Ridicand din umeri. Nu pot veni cu voi. Privind spre micut. Tre’ sa am grija de el. Pai tocmai de aia. Pentru el.

O taranca batrana. Or sa va impuste, maica. Haideti cu noi. Daca suntem multi, nu ne pot impusca pe toti. Crezand cu ardoare.

Sunt multi cei care raman in urma clatinand din cap si cainandu-ne. Dar la fiecare pas unul-doi se desprind din multime si ni se alatura. Suntem ca o apa de munte. Izvoram de la marginea orasului si pana in centru devenim suvoi.

Din fata curg spre noi zvonurile. Au iesit soldatii. A iesit militia. Vor trage in noi daca nu ne oprim.

Noi radem. Vietile ne-au fost prea scurte. Nu avem povesti care sa se piarda daca un glont ne va impiedica sa le mai povestim. Asa ca mergem mai departe.

Se trage in piata? Nu se trage inca.

Iar raul de oameni se ingroasa, pana suntem mai multi decat cei de pe trotuare. Exaltati, simtind ca uite, aici, in clipa aceasta, am urnit roata stagnanda a istoriei. Nu e figura de stil. Stiu exact in dreptul carui bloc m-am gandit la asta.

Eram multi deja. Si eram liberi, indiferent de ce urma sa se intample. Si ne purtam demnitatea ca pe o haina. Intacta si la vedere.

In mijlocul fluviului de oameni pornit sa faca revolutie, noi trei. Eu. Intr-o parte fratele meu. In cealalta, tinandu-ma de mana, omul meu. Purtand in buzunarul de la piept trei lumanari. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

4 Responses to “Trei lumanari in buzunarul de la piept”


  1. 1 windwhisperer Decembrie 18, 2014 la 3:27 pm

    Ce dor mi-a fost sa te aud…..si altfel . Ma alatur suvoiului .(m-am)

  2. 2 Dragos Stoica Decembrie 19, 2014 la 7:38 am

    Finally!!! Ca ma saturasem de zapezi si alunecari! „Adevarul” strident al cinicilor de serviciu, certitudinile sterile ale lucizilor programatici si curajul de mucava al razboinicilor din spatele tastaturilor nu valoreaza nici cat o picatura de ceara din lumanarile acelea. Respect.

  3. 3 Marius Ianuș Decembrie 19, 2014 la 11:54 am

    A fost frumos, bătrânule. Dar a fost o minciună…
    Eu aveam 14 ani și am ajuns atunci până în zona Teatrului Dramatic din Brașov într-un convoi de oameni care striga „Libertate! Libertate!”. Acolo a fost scos un televizor pe un balcon și l-am văzut pe Dinescu spunând că vor reveni cu „un comunicat important pentru țară”. Văzând asta, am fugit acasă, ca să mă uit la televizor. Copil, na. Acasă, am căpătat o bătaie zdravănă de la miacă-mea și am fost închis în casă. Așa s-a terminat revoluția mea. Dar ce sentiment să fii în acel convoi care strigă într-un glas, da… Din păcate, azi vedem cum libertatea asta se întoarce împotriva noastră. Pentru că ăștia care ne conduc interpretează libertatea după măsura lor și după ce li se dictează din afară. Avem libertatea să scoatem Religia din școli și să o înlocuim cu educația sexuală predată de homosexuali… Asta e libertate? Pentru asta s-a murit în temnițele comuniste, ca să-i învățe sodomiștii pe copii că nu mai există tată și mamă, ci părintele A și părintele B? Pentru asta s-a murit la așa-zisa revoluție? Doamne ferește!

  4. 4 the judge Iunie 23, 2015 la 11:48 am

    „Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.” scrie, te rog.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: