Coincidente

In ziua in care Oboma anunta moartea lui Osama, tocmai ce ma uitasem la The Oath. O zi, doua sau cel mult trei mai tarziu am ajuns la episodul din Spooks in care MI5 tre’ sa colaboreze cu number 3 din Al-Qaeda. Frapante, doua lucruri: o inadvertenta si o potriveala.

In serial, omul Al-Qaeda e un licentiat la costum. In documentar, nu exista loc de bogatie. Daca e sa-i uneasca o trasatura pe cei ce apar acolo, ca-s protagonistii filmului, sau cei ce apar in filmulete din tabara afgana, atunci e saracia mizera.

Dar atat in serial, cat si in documentar se sustine ca generatia noua e incontrolabila. Nu mai lupta pentru o cauza, ci de dragul distrugerii si al terorii.

Filmul nu m-a convins de valoarea documentara. Omului in jurul caruia se invarte, body-guard al lui Osama pana in 2000, ii place in mod evident sa fie in centrul interesului. La inceputul filmului se induce ideea ca ar fi inca adept al luptei armate pentru cauza, pe parcurs aflam ca a fost reconvertit la izbanda prin educatia tineretului in inchisorile siriene. Daca parerile contradictorii au fost o indicatie regizorala sau nu, habar n-am. I-au scazut din credibilitate. Cumnatul body-guard-ului, soferul si mecanicul presupus inocent al lui Osama, a facut inchisoare la Guantanamo. De unde a fost scos pe cat i-a permis legea in miscare de nevinovat de un avocat militar SUA, insa dupa ani multi de sedere la solitar. Aparent abia izolarea l-a convertit la ceva. De la iesirea din inchisoare tace si condamna logoreea cumnatului ce i-a gasit initial jobul la Osama.

Serialul e neserios ca orice serial cu spioni. Dar bine facut si foarte enjoyable. Daca va place genul, il recomand. Avertisment: e dur, mor agentii ca mustele si spre deosebire de 24, aici li se construieste atent un profil care sa nu te lase indiferent la soarta lor.

PS: La aflarea stirii impuscarii lui Osama, Elene (11 ani intre timp) si-a intrebat parintii: asta inseamna ca s-a terminat cu terorismul?

http://www.imdb.com/title/tt0160904/combined

Publicitate

Ultima gara

Zicea la un moment dat explorish ca ar vrea sa insemneze cateva ganduri despre fiece film vazut si fiece carte citita. Ce idee minunata m-am gandit. Daca e sa ies afara din viata mea si s-o privesc de acolo pe geam, eu as fi punctul imobil. Zilele se repeta cu aceleasi ritualuri de pendulare intre casa si munca deprivate de sens prin repetitie. Se schimba doar filmele, lecturile, muzica si locul excursiei duminicale. Cele patru repere, care alaturi de prieteni, sunt sursele framantarilor cu aparenta intelectuala ce imi incretesc scoarta ganditorului din cap. Notele de lectura si vizionare ar reprezenta un memento relativ acurat al vietii mele. O problema exista totusi. Daca nu-i vorba de schi, scriu incet. Si daca pentru carti e o sarcina abordabila – obisnuiesc sa le degust si sa aman momentul despartirii de ele prin prelungirea lecturii, filme vad aproape zilnic. Ar fi insane sa ma inham la asa ceva.

Dar poate din cand in cand, cateva cuvinte tot ar merita asternute aici despre unele dintre ele. Ar fi fost frumos sa incep cu un film minunat, chiar alaltaieri seara am fost vrajita de un foc de artificii imaginative adunate secventa cu secventa in cel mai incantator film vazut anul acesta, dar trebuie mai intai sa ma fac foc si para. Asta inseamna ca voi divulga ce se intampla in film si voi strica placerea vizionarii lui ulterioare. 🙂

Asadar: Tolstoi si sotia in ultimul lui an de viata. Cristopher Plummer si Helen Mirren. El adulat de tolstoisti, care au stablit in apropierea resedintei familiei si o mica asezare in care aplica cu sarg si aparent fara cap ideile lui teoretice de ordonare a lumii, ea inversunata, plina de fiere si urandu-i din rarunchi pe aceiasi adulatori, pe care-i banuieste ca vor sa fure mostenirea pe care Tolstoi ar trebui s-o lase copiilor lor. Si da, respectivii il conving sa cedeze toate drepturile de autor poporului rus.

Pana aici toate bune si corecte. Corespondenta si jurnalele intime ale protagonistilor stau marturie situatiei tensionate dintre cei doi soti. Tolstoi crede in ceva, sotia in exact contrariul, el devine tot mai radical in convingeri, ca urmare ea se autovictimizeaza, o ia usor (ca sa nu jignim) razna, paranoia infloreste in viata ei si pana la urma el isi face bagajele si pleaca de acasa, somand-o sa nu-l urmareasca si sa-l lase in pace. Bolnav fiind deja, moare intr-una din garile de escala ale exilului matrimonial.

Filmul e bazat pe un roman, scris dupa studiul intensiv al scrisorilor si jurnalelor, ba poate chiar si al articolelor aparute la vremea respectiva in presa. Nu stiu cat e de adevarat, in film familia era urmarita permanent de o hoarda de jurnalisti gata sa raporteze datele de ultima ora ale scandalului tolstoian. De altfel o parte din replicile usturatoare aruncate in public de sotie catre cei implicati in evenimente, isi fac loc in paginile cartii si mai apoi in film. Doar atat cat sa creeze debandada, caci de fapt intentia autorului a fost sa scrie o poveste de dragoste. Si uite asa, viata celor doi ajunge in film sa fie o insiruire de istericale violente si dulcegarii zaharisite, cu violenta si zahariseala accentuate de contrast. Iar apoi Tolstoi fuge de-acasa la indemnul railor – sau poate bunilor, aspectul acesta si-a pastrat incetosarea pentru mine – de prieteni, dar inima ii ramane alaturi de sotie, pe care o revede abia-abia, ooo ce tragic, doar in clipele dinainte sa-si dea duhul.

N-am nimic cu romantarea povestilor. Mai sunt si genul naiv care crede in a doua, a treia si a zecea sansa. Si nici nu ridic spranceana cand aud ca oameni care se cearta azi de-i stie si judetul vecin, maine parca s-ar fi dat cu uhu pe corp si produc tandreturi pe o banda rulanta de inalta eficacitate. Dar aici vorbim de resentimente adunate in mai bine de un deceniu!!!! Cu ambii parteneri renuntand la ratiune cand vine vorba de convingeri. Genul de conflict la care armististiul nici macar nu mai e un deziderat.

In povestea asta e vorba de doi oameni inteligenti (sotia lui Tolstoi i-a fost secretara si editor cand a scris el Anna Karenina si Razboi si Pace), care n-au stiut totusi sa-si fereasca dragostea de putregai. Relatia lor s-a incheiat mizer si daca vrei sa o aduci in discutie, asta cere o oarecare sobrietate, care lipseste complet portretului de hapuri amare pictate intr-o mare varietate de nuante de roz. Vrei romanta, povestesti anii de inceput si te opresti acolo unde iluzia perenitatii iubirii mai poate fi mentinuta. Vrei ultimii ani, atunci lasi ganguritul de siropuri la o parte.

Ah da. Am ajuns sa aflu detalii pentru ca povestea mi s-a parut neplauzibila. Realitatea mi-a dat dreptate. Academia insa a considerat cele doua personaje interpretate wow ce veridic si ca urmare ambii actori au fost nominalizati la Oscar. Pe nedrept dupa marunta mea parere. Nu ca n-ar fi jucat bine. Dar scriptul i-a pus in imposibilitatea crearii unor roluri credibile. Am vazut filmul cap-coada si la final m-am simtit jignita. Cred in existenta Therabitiei si a tuturor Man-ilor fantastici si salvatori de omenire chiar si un pic dincolo de marele ecran, dar cine a crezut ca sunt un public ce inghite orice, s-a inselat.

Mda. Dupa ce ca scriu incet, mai scriu si mult.

Adevarul

Ati facut vreodata click pe linkul spre blogul soirs? Daca nu inca, va trimit acum. Fiecare scriere, scurta sau lunga, ca se potriveste cu parerile voastre sau nu, e gimnastica de inviorare pentru minte. Saptamana trecuta se intreba daca ai dreptul ca muribund sa spui adevarul. Adevarul fiind intotdeauna – nu stiu exact de ce – unul neplacut. De genul te-am urat toata viata. Concluzionand ca pana la urma conventionalismul s-ar extinde intr-atat incat te-ar obliga la minciuna pana in ultima clipa.

Sigur, ca exercitiu teoretic, e o opinie interesanta. Dar presupune o luciditate analitica pe care as zice ca doamna cu coasa ar inspaimanta-o par-maciuca, i-ar propti un zbiarat de groaza in gatlej si i-ar paraliza orice incordare de muschi oratoric.

Sa vedem. Avem in fata un om ajuns la final. Mai mult. Isi priveste viitorul si ce vede? Nimic. Ba nu, vede un zid sau un hau. Punctul terminus. Pai mai sta el sa se intrebe: Na, ce fac acum? Zic adevarul sau ii dau inainte cu minciuna? Presupunand ca adevarul si minciuna au o linie clara de demarcatie, ce le separa indiscutabil si indubitabil. Sa nu uitam, vorbim despre oameni obisnuiti, nu caractere exceptionale, in stare sa-si disece viata cu detasare.

Mai degraba as paria ca omul ajuns in fata mortii, chiar si cel care a ales-o cu manuta lui, lupta pentru supravietuire, fiecare in felul propriu.

Unii se roaga. Sa se intample o minune si sa nu mai moara. Sau daca sunt impacati cu gandul, se roaga sa ajunga in versiunea de rai potrivita cu credinta ce-i justifica rugaciunea. Adica pana la urma se roaga tot sa traiasca. Dincolo.

Altii isi cumpara nemurirea de la cei apropiati prin cuvinte. Spun de exemplu te iubesc. Expresie care in aceasta instanta inseamna tine minte ca te-am iubit, pastreaza-ma viu in amintire, raspandeste-ma in povesti spuse tuturor cand n-oi mai fi, nu ma lasa sa mor. Si in plus alina-ma acum. Fa cumva sa fie mai usor momentul asta. O tranzactie care nici macar nu este mercantila. In fond, e poate cel mai sincer te iubesc rostit de om in toata viata lui. De el depinde insasi viata lui.

Da, se intampla sa fie si cate unul care in ultimele clipe lasa libere otravuri spre cel care-l asista. Ar trebui sa nu fie lucruri noi; cel care asteapta finalul ca sa-si dea pe fata resentimentele, s-a urat pe sine mai mult decat pe celalalt. Sau ceilalti. Sunt de obicei reprosuri vechi. Vorbe rostite printre dinti de multa vreme. Iar acum, repetarea lor pentru ultima data, nu e o incercare de repunere a adevarului in drepturi, ci abandonul in fata ranchiunei zgandarita la gandul ca cel urat ii supravietuieste. Incarcarea acestor ultime cuvinte cu o doza suplimentara de rautate, asigurarea ca vor arde si vor rasuci insuportabil de dureros cutitul in celalalt e si aici o garantie a ramanerii in viata prin intiparirea lor in mintea celui care ramane. Care nu il va uita.

Pana la urma, adevarul e ca in fata mortii (aproape) nimanui nu ii mai pasa de adevar.

Ochii altora

M. e cel mai geniu dintre oamenii pe care-i cunosc. Asta nu inseamna ca tinde spre statutul acesta, fiind cel mai aproape de el, nereusind totusi sa-l atinga, ci ca eu cunosc o gramada de persoane geniale si M. le bate pe toate. M. are si un umor nebun. M. e si adorabil de malitios, motiv pentru care tin la el cu cea mai aprinsa dragoste intelectuala de care sunt capabila. M. nu-i roman.

Statusul lui M. pe Facebook acum aprox. o saptamana: trapped into Silviu. (Silviu nu-i baiat rau, dar e mai bine sa ai leucoplast cand te intalnesti cu el si sa ai si curajul sa-l folosesti.)

15 minute mai tarziu, primul comentariu. O fata cu nume spaniol (?), impresionata evident de numeroasa legiune romana campata in aceste locuri. Si de M. aparent, dar asta e irelevant: Romania, land of enthralling individuals.

Dupa 40 de minute, raspunsul lui M.: Right. The good thing is that many other Romanian individuals have adopted many other ways of being enthralling…

Dupa inca 3 minute, tot M.: M. has just counted that more than 25% of his Facebook friends are Romanians and now hopes that they are still his friends…

Discutiile sunt deschise… 😆

Later (much later) update: Nu-mi place sa imping sirul gandurilor cititorilor pe fagasul pe care au curs ale mele. Dar la ce m-a condus micul dialog de pe facebook, subiect care am sperat sa va trezeasca gustul discutiilor, au fost sabloanele in care inghesuim, pe nedrept de prea multe ori oamenii nascuti intamplator cam in acelasi loc, sau cei ce vorbesc si mai intamplator aceeasi limba. Sigur ca exista similaritati datorate mediului comun si traditiilor dintr-o zona, insuficiente insa, dupa parerea mea, pentru un tarc atat de mic.

Recent – in timpul meu blogheristic, complet diferit de al vostru datorita unui factor disturbator cu parul saten deschis si cu ochisori aurii 🙂 – am citit o postare colectiva (parca 4 autori) despre Germania. Fiecare a scris dupa priceperea si perceperea lui. Despre Germania proprie, sau despre cliseele arhicunoscute, de care oooo de prea multe ori nu ne putem dezbara. La comentarii insa acestea din urma au predominat. Aud deseori incadrari facile „sigur ca X e infumurat, doar e butanez”. Sau „ce sa astepti de la Zescu, asa suntem noi romanii.” Desigur, un strain nu are voie sa spuna ca asa suntem noi romanii. Asta ar fi jignitor si ar trada superioritatea cu care natia lui priveste lumea. Trasatura specifica lor.

Cadem atat de iute in pacatul generalizarii fiecarui individ, devenind orbi la cine este el de fapt, incat lumea inconjuratore se subtiaza, ramanand locuita doar de cateva zeci (in cel mai bun caz) de tipare umblatoare in locul miliardelor ce sufoca planeta atat de colorat.

De aceea atunci cand dau peste cineva care mai vede caleidoscopul nu pot sa nu ma opresc sa ma minunez. Si sa ma intreb cum de a scapat. Sa fie inteligenta iesita din comun de vina sau pur si simplu bucuria traiului in mijlocul diversitatii? De care M. are parte din plin, in ciuda acapararii institutului de atata romanime.

trapped into Silviu

De Rusia, cu dragoste

m: ce popor nu iti place, pin?
pin: nu cred ca exista asa popor
m: eu am o problema cu rusii

Am vrut sa scriu despre prostul gust, dar il aman. Inca o data.

Nu e o intrebare comoda. Crescand culegem cumva pe drum resentimente pe care le tintim mai la nimereala sau la fix spre cate o natie. Pe baza de vecini care ocupau locul de parcare al lui tata, de penalti neacordat de cate un arbitru intr-un meci vital al nationalei noastre, de sefulet cu aere esuat la noi in tarisoara via o companie multinationala, hotarat sa-si razbune exilul pe subalterni. Pe baze istorice sau din solidaritate cu prietenii. Pana la urma declansatorul nu conteaza, ci ce ramane. Neplacerea batand de multe ori spre ura la orice gand tangent cu natia pe care ne-a casunat.

Convietuirea in institut cu oameni stransi de prin toate colturile globului a daramat zidurile coridorului din care priveam lumea la iesirea din adolescenta. Colturile s-au rotunjit treptat, asperitatile s-au tocit si firesc m-am trezit traind in mijlocul unei tolerante ce nu mi-a fost tovarasa de la bun inceput. Am fost tentata sa pun raspunsul meu, adevarat la modul absolut, pe seama educatiei facute fara intentie de colegi. Au fost trei rusi, diferiti pe cat se poate in felul lor de a fi, dar asemanatori in simpatia ce mi se desteapta cand imi indrept gandurile spre ei.

Zic de rusi pentru ca si la mine Rusia ar fi candidata cu cele mai mari sanse, din motive cat se poate de serioase. Pe de o parte pentru ca prietenia cu Temo si familia lui m-a implicat emotional in conflictul din Georgia unde clar atasamentul meu sta de partea careia Rusia ii este dusman. Pe de alta pentru ca mama e basarabeanca refugiata.

Povestile basarabenilor sunt asemanatoare. Trenul cu avutul restrans la minimul necesar. Opririle in camp, tupilarile printre tufe in timp ce cerul noptii e luminat de explozii. Odata ajunsi intr-un orasel romanesc, secretomania si interdictia la folosirea limbii ruse. Autointerdictia. Nu cumva sa fie trimisi inapoi. Viata luata de la zero cu o istorie falsa in spate. Nu vad cum ai putea sa-i iubesti pe cei care ti-au facut asta.

Si totusi nimic din acest trecut nu a razbatut pana in copilaria mea. Rusa bunicii era fluenta si se facea simtita si in inflexiunile romanei molatice si galgaite pe care o vorbea. Dupa ce refuzase sa o invete pe mama cat fusese ea copila, acum ii impartasea toate gandurile prea „adulte” pentru urechile mele inocente in limba cotropitorilor. Pe un ton conspirativ ce la vremea respectiva imi atata curiozitatea, iar acum imi aduce o umbra de zambet. Era o nastrusnicie copilaroasa in felul in care se ascundea de mine. Poate asta a accentuat impresia de apartenenta a bunicii la spiritul rus. Si prin traslatie si a mea. Cursivitatea vorbelor soptite in timp ce privirea statea de sase pandindu-mi o eventuala tresarire de intelegere tradau un abandon ce depasea nationalul. Crescuse cu limba asta si facea parte din ea. Oamenii rai ce o gonisera de acasa si carora le purta ranchiuna – o nu, nu-i iertase – vorbeau doar din greseala aceeasi limba.

Cand i-am cunoscut pe colegii rusi n-am putut indeparta o senzatie a unui ceva indecelabil pe care-l aveau in comun cu bunica. Si nu era limba. Mai degraba o scanteiere aparte a ochilor. Sau un fel subtil si usor nazal de cadere in visare.

De aceea atunci cand vine vorba de Rusia, desi as avea toate motivele ca sa ma dezic de ea si sa o scuip sfidator drept in fata, nu pot decat sa oftez. Ma aflu undeva atat departe de tara asta si in acelasi timp nu-s libera de ea. Simt Rusia  ca pe un atavism si razvratirea impotriva ei ar fi totuna cu razvratirea impotriva mea.

Vacanta

Lunga. Si in dispozitie de grinch fiind eu azi, ghinion. Nu se fac urari de sarbatori. Iar pentru ca la intoarcere sa nu ma trezesc in mijlocul unor vaste complexe zgarie-nori de vinovatie, cauzate de confluenta unei dispozitii post-vacantiale cu prea multe urari ce-ar putea fi lasate aici in lipsa, no comments.

Gustul bun al victoriei curate

Edit a castigat! Prima!

A fost o experienta inedita si voi vorbi despre cateva dintre lucrurile ce mi s-au incurcat prin ganduri. Mai incolo. Deocamdata e vremea multumirilor.

Multumirile pentru suport sunt pe blogul de schi. Aici vreau sa le multumesc lui doc si mala. Pentru ca si-au exprimat dubiile la votarea de luna septembrie cand am profitat de lacunele regulamentului. Tragand linie, pot spune ca nu-mi pare rau ca am facut-o. Insa aceasta numai pentru ca profitand cu toata nerusinarea de care sunt eu capabila (pe care o estimez totusi muuuuult mai mica decat a majoritatii semenilor mei 😉 ), am alertat organizatorii, care au schimbat regulamentul.

Doc si mala au avut dreptate. Izbanda in septembrie ar fi fost umbrita. Aceasta insa e pe deplin meritata si de aici vine si bucuria cea mare.

Doua lectii

A scris Klara despre tristele ei experiente in frecatul bancilor scolii romanesti, si prapastia uriasa dintre amintirile ei si ale mele m-a impiedicat sa-mi gasesc drumul printre cele povestite de ea. Mie mi-a placut enorm scoala, chiar daca am avut si destui profesori pe care daca-i adun la un loc obtin o colectie completa a slabiciunilor omenesti.

Dar am avut si destui profesori buni, unii fiind chiar de exceptie, luminandu-mi inca puternic gandurile la fiecare incursiune in trecut. Imediat dupa lectura textului Klarei, m-am oprit la cei din liceu, mai aproape de prezent, dar pana la urma am ajuns si la inceputuri si cu ferestrele deschise m-am apucat de smotru. Erau pline de praf intamplarile cu doamna mea invatatoare.

Care in amintiri exista ca tovarasa invatatoare, sau tovarasa pur si simplu, unica pentru totdeauna. Un apelativ deprivat de orice inteles ideologic pentru un copil, fiind doar un cuvant oarecare, ca tanti sau nene. „Doamna invatatoare” mi-e straina, o haina imprumutata, „tovarasa invatatoare” e cea la care se incalzeste inima.

O chema Andronache Maria, cred ca era moldoveanca, copiii ii erau deja adulti si desi trebuie sa fi avut multe generatii inaintea noastra nu-i secase dorinta de a ne deslusi tainele cititului, scrisului si socotitului, si nici nu i se topise rabdarea necesara pentru a ne struni neastamparul. Avea parul coafat intr-un permanent larg, se imbraca doar in fuste, majoritatea in carouri, avea bluze pe gat, iar iarna purta caciula si in clasa.

Ii erau dragi copiii silitori, dar cred ca nici cei slabuti nu o lasau indiferenta. Prin clasa a doua a facut un experiment in care ne-a cuplat un premiant cu cate un copil fara note de trecere. Ne faceam temele si invatam impreuna.

Dar oricat ar fi tinut la ceilalti copii, febletea ei eram eu si prietena mea cea mai buna. Mama ei era doctorita si desi am avut inca de atunci impresia ca era mai importanta decat oricare alt parinte din clasa, ea si-a luat notele pe merit. Ca si mine de altfel, clasele primare reprezentand momentul meu de glorie scolara, cand am avut 10 aproape pe linie. Eu si Daniela, tinandu-ne de mana si in pozele cu coronita, dar si dupa scoala, fie in fata blocului ei, fie acasa la mine. In toti cei patri ani, tovarasa ne-a iubit mai mult doar pentru ca sugeam ca buretii tot ce ne invata, dand un inteles muncii ei.

Am multe amintiri amestecate. A fost bolnava la un moment dat si a suplinit-o cineva. Tin minte ca desi nu mi-a displacut noua invatatoare, mi-a fost dor de tovarasa mea. Pentru o serbare am vrut sa regizez Alba ca zapada, nu m-a lasat si am fost foarte suparata pe ea. Ne-a invitat si la dumneai acasa, ne-a servit cu prajitura si suc si mie mi s-a parut foarte normal ca locuia intr-un apartament la fel ca al meu sau al Danielei.

Franturi dintr-un amestec de impresii vagi, cu detaliile sterse. Nu prea tin minte lectiile de la clasa, nici momentele in care am iesit la raspuns. Dar mi-au ramas clare, de parca s-ar fi intamplat azi dimineata, doua lectii de viata pe care atunci nici macar nu le-am inteles. Una de fapt nu si-a dezvaluit inca talcul.

*********

Mama a fost profesoara de matematica si obisnuia sa-mi arate si alte moduri de rezolvare a problemelor in afara celor predate de tovarasa invatatoare. Intr-o zi am iesit la tabla la o problema careia i se potrivea una din rezolvarile mamei.

Nu stiu exact ce s-a intamplat. E posibil sa fi fost mai complicata decat rezolvarea uzuala, e posibil sa n-o fi explicat eu bine. Sau poate pur si simplu invatatoarea mea nu s-a putut concentra in clipa aceea suficient ca sa inteleaga ce scriu eu la tabla. Mi-a zis ca nu-i bine ce fac si m-a trimis la loc.

Matematica a fost intotdeauna o apa limpede pentru mine. I-am dibuit toate stancile de pe fund de la primele lectii. Am inceput sa ma cert. O fetita cu codite impletite, cu bentita alba, strigand furioasa la femeia de la catedra. Solutia mea e buna, iar daca ea nu o intelege, asta se intampla pentru ca e ea proasta, ca daca ar fi fost desteapta atunci ar fi facut o facultate, ca mama, nu ar fi ramas doar cu liceul pedagogic. Abia apoi m-am dus la loc, fara sa regret o vorbulita din cele rostite.

Rationamentul mi-a apartinut, ai mei acasa nu sustinusera niciodata asa ceva. Am pus cap la cap informatia ce o aveam, alaturata indemnului inocent sa studiez ca ajung desteapta.

Am ajuns acasa cu o nota in carnet prin care mama era rugata sa se prezinte la scoala. A venit, a discutat cu invatatoarea, si-o fi cerut si scuze. Acasa mi-a explicat ca am gresit, dar n-am crezut-o si nu m-am cait pana hat cand tovarasa nu-mi mai era invatatoare.

Si cu toate acestea, tovarasa nu mi-a purtat pica si a tinut la mine ca si pana atunci. De parca n-as fi zis nimic.

*********

A doua intamplare s-a petrecut in clasa a patra. Faceam sport cu o profesoara careia ii eram antipatica dintr-un motiv ce-mi scapa. Poate pentru ca eram un copil prea cuminte. In ultimul trimestru am lipsit in ziua cand a dat proba de rezistenta cu restul clasei. M-a chemat intr-o dupa amiaza la o ora a celor de la gimnaziu ca s-o dau singura.

Nu avea cronometru la ea si cum o colega de-a mea ce locuia chiar langa scoala se juca in fata blocului, a chemat-o sa alerge cu mine. Etalon. Colega era chiar cea care scosese cel mai bun timp la ora. Proba a constat dintr-o tura in jurul curtii scolii. Penelopa era buna la sprint, dar pana sa inchei tura am reusit s-o intrec.

Profesoara suspicioasa m-a anuntat direct ca am trisat. Ca in spatele scolii o mituisem pe Penelopa, asa ca se oprise si ma lasase sa termin prima. Am primit 8 si mi-a stricat sirul de decari, pe care Daniela il avea inca intact.

In penultima saptamana de scoala, la ora de istorie, tovarasa invatatoare i-a ascultat pe ultimii copii care nu aveau inca doua note. Era deja atmosfera degajata, mirosind a serbari, caiete de amintiri, despartiri. Daniela, spune mai departe te rog. S-a ridicat incet in picioare si pentru prima data am auzit-o balbaindu-se. Citise lectia, dar nu o invatase. Unele lucruri si le mai amintea, altele nu. A primit 8 si peste o saptamana eram iar alaturi amandoua cu coronitele in cap, ca si in cei trei ani dinainte.

Acuzatia profesoarei de sport ma usturase rau. Poate Penelopa nu alergase ca la ora, dar eu luptasem cinstit. Insa invatatoarea mea n-a avut cum sa stie ca mi se facuse o nedreptate. A corectat-o crezand ca face altceva. Si corectand-o, a facut ceva resimtit de Daniela tot ca o nedreptate. E drept, nu raspunsese decat de 8, dar daca as fi fost si eu ascultata, n-as fi luat mai mult.

Intamplarea m-a framantat si ma framanta inca. Mi se pare o lectie foarte importanta, pe care nu am voie sa o uit, dar ce anume trebuie sa invat din ea nu stiu. Nici astazi.

La mall la Vatican

Stralucesc. Bine, acum s-a mai estompat putin, ca a trecut ceva mai mult de-o saptamana, dar daca de 10 zile incoace ati observat o aura izvorand din ecran atunci cand ati deschis acest blog, nu vi s-a parut. M-a sfintit papa.

A tooooot venit pe culoarul dintre stranele bazilicii San Pietro, chiar de Sanpetru, tremurand si sovaind – batranetea nu-i usoara nici pentru unsii lui Dumnezeu, ii dau o bila rosie ca nu acorda sprinteneala pe pile – pe mine incepuse sa ma doara mana tinuta sus cu aparatul foto si intr-un tarziu a aparut. Erau la rand cei de pe partea cealalta, i-am facut repede o poza neclara din profil in timp ce-si indreptau reciproc mainile, el spre oameni si oamenii spre el, apoi s-a intors incetisor a facut 3 pasi spre noi si patruns de propria-i menire si-a ridicat bratele sa ma sfinteasca. L-am privit drept in ochi. Straluceau de o multumire usor naiva.

Mi-a amintit de Paul. De carnaval s-a costumat in vrajitor si daca pana in ziua Faschingului, mantaua si palaria cu stelute argintii statusera neatinse pe umeras si pe dulap, dupa aceea, de cum ajungea acasa de la gradinita le imbraca rapid. Se plimba plin de importanta prin bucatarie, verificand cu coltul ochiului falfairea mantiei pe umbra de pe perete, se oprea in fata mea, inalta usor barbia, inchidea ochii pe jumatate si cu cea mai serioasa mina din lume isi ridica bagheta de hartie cu steluta albastruie in varf cu ambele maini intinse inainte si se concentra asupra vrajii. Se uita la mine, dar privirea luneca pe langa, de parca as fi fost mult prea insignifianta ca sa ma observe. El in schimb merita toata admiratia cuvenita celui mai maret dintre vrajitori.

Asa si papa. Toti oamenii aceia stransi ciopor in stanga si in dreapta, catarati unii peste altii – da, da, m-am urcat pe scaune si cei din fata mea se imbranceau entuziasti sa prinda o poza cu sfantul parinte, mai cazand, mai tragandu-i pe vecini de haine ca sa se inalte ei – nu erau pentru el decat confirmarea propriei staturi. Care e surprinzator de mica, in caz ca vreti sa stiti. Cel putin jumatate de cap sub mine.

Aparatul meu inca se mai incarca dupa ce blitzuise la fotografia de mai sus atunci cand alaiul s-a urnit mai departe. Asta e. Sunt un paparatz execrabil. Asa s-a incheiat balciul. Daca nu mai socotesc si aparitia de la etajul 5 (cred), de la fereastra cu covoras rosu.

Balci pe care l-am asteptat cu mare nerabdare dupa ce am primit anuntul de la organizatorii concertului ca pentru a compensa anularea cantarii noastre in timpul slujbei papei, putem asista la ea primind atatea bilete cu locuri foarte bune cate sunt dorite, cu intrarea asigurata fara controlul de securitate al cozii oamenilor de rand. M-am inscris dupa o foarte scurta ezitare.

Pe 29 iunie la 7:45 eram la intrarea din spatele bazilicii, incolonati, alaturi de maicute purtand cele mai diverse uniforme, incolonate si ele. Garda elvetiana era la post, declansand nebunia vanatului de poze. La 8:30 a venit un om in costum negru si coloana de oameni a luat-o in urma lui printre coloanele de piatra spre intrarea principala. Printr-un filtru tot am trecut. Ceva reprezentant al Austriei la Vatican, care fusese cu o seara inainte si la concert l-a luat pe dirijor langa el si l-a pus sa ne identifice. Care oi tinem de turma lui si care nu. M-a mirosit cumva ca nu-s copil al Alpilor, dirijorul dadea debusolat din cap, prea multa lume se inghesuia sa treaca mai departe cu bilete rosii in mana. Dar dupa o scuturare energica si aprobatoare din cap din partea sefului mi s-a permis sa ma strecor spre intrare.

Crosul Vaticanului s-ar putea numi ce am facut mai departe vrand sa ajung ghida din urma si pe cuvant ca mii de participanti au luat startul la el. Avantul mi-a fost frant brusc inauntrul bisericii. Stooooooop! Unul din oamenii in costum negru. Urias, sever, necrutator, prea bine cunoscator de tertipuri, cu privirea laser patrunzand in adancul sufletului si intiparind acolo te-am citit din prima. Yes, but you see, that lady, our guide… Please step aside. Un please la minus treizeci de grade, cu crivatul la apogeu.

Fac o paranteza explicativa. Inauntru sunt patru zone in care se poate asista la slujba. Cele doua cu scaune in loc de strane, la intrarile carora stateau cerberii neinduplecati si neinduplecabili, si cele doua din lateral, din spatele stalpilor, unde are acces in picioare lumea fara bilete. Aside indica zona aceasta din stanga locurilor spre care salta vioaie si deja departe coada de cal blonda a ghidei noastre ce flutura pe sus teancul de bilete care ne-ar fi permis sa intram.

Un cor si o orchestra impinse de catre cei venind din urma spre o trecere blocata. Dop ne facusem. Iar ceilalti carii. Am putut constata prin contact direct ca prelatii au pe sub sutane coate netocite de studiul textelor sfinte, de o dexteritate surprinzatoare pentru niste oameni aplecati mai mult spre chestiunile spiritului.

Am vazut candva la stiri deschiderea unui nou centru comercial. Primele achizitii dinauntru, in numar limitat, se puteau face pe gratis. A spart lumea geamurile incercand sa prinda pomana. Iar eu m-am simtit prinsa in stirea din televizor cand a revenit ghida si ne-a impartit biletele. Fara cioburi, din lipsa de vitrine. Calugarite aprige dand ghionturi sa prinda un loc mai bun. Oameni piosi zece minute mai tarziu sarind in clipa aceea peste scaune. Aplecandu-se, intinzand mainile printre corpuri si inclestandu-le pe un spatar sau un picior de fier, garantie a obtinerii unei pozitii cat mai centrala si mai in fata. Mai apoi, dupa ce locurile fusesera deja ocupate, cate o novice inainta sfioasa indicand cu gesturi de o eleganta masurata si clipind din gene – fara succes totusi, oamenii in negru sunt mai duri decat inamicii lui Bourne – uite, cred ca acolo e un scaun gol. Acolo nefiind bineinteles nici un scaun gol.

Si pentru ce? Ca sa doarma apoi pe aproape toata durata slujbei. Nu pot crede ca m-am nimerit langa singura persoana motainda din cei 30000 adunati inauntru (dupa spusele ghidei, wikipedia indica 60000 la capacitate). Intr-un fel e de inteles. Posesia biletelor rosii ne-a indreptatit la primirea cate unei brosuri cu textul integral al slujbei, inclusiv toti psalmii inclusi in program. 30000 de voci cantand in cor ar fi trebuit sa cutremure sarcasmul meu si sa-l faca faramele. Si sa-l si sufle pana-n Tibru. Nu s-a intamplat. Am fost doar cateva grupuri razlete cu vocile pierdute in rumoarea generala.

Papa, asezat pe scaunul al sfant, a citit de pe foi. Apoi a hirotonisit treizeci si ceva de arhiepiscopi din lumea larga. Atunci am aflat ca restul spectatorilor erau suporterii inflacarati ai respectivilor. Cele mai originale aclamatii, un fel de chiu-chiu-chiu-chiu-chiu le-a primit Philippe Ouedraogo din Ouagadougou. Concursul decibelilor a fost pierdut de maicutele poloneze, prinse mai tarziu pe strada la poza de grup, acoperite complet de galeria new-yorkezului Thimothy Michael Dolan. Uralele s-au auzit si la prezentare si la primirea colanului de arhiepiscop. A urmat indepartarea temporara a scaunul sfant carat in culise de patru dintre oamenii in negru. La impartasanie, fetele noastre ce intrasera cu esarfe peste umeri, au uitat de ele si asa dezgolite s-au aplecat smerite in fata preotilor ai caror ochi au avut acces nestanjenit spre valea formata sub maieuri. Unul n-a protestat si unul n-a rosit. Si-au vazut de treaba pana la capat si s-au intors pe scena altarului zambind subtire, impreuna cu ei revenind si scaunul sfant, carat de aceiasi oameni in negru. Agnus Dei si basta.

Sunt atee, dar respect credinta celor care o au. Cant la toate sarbatorile mari in biserica si evlavia oamenilor ce asista la slujba se infasoara placut in jurul meu. E palpabila, se ghemuieste in palma si e buna. La Vatican insa, poate  doar lumina stracurata prin vitralii sa fi amintit de pacea cucerniciei.

Am asistat la un spectacol furator de ochi cu sclipiciul cel mai ieftin, mama si tata tuturor reality-show-urilor, nu numai acceptat, dar si incurajat de un papa afisand o multumire senila. Nu, n-as fi vrut sa-l ratez pentru nimic in lume. Ca spectator avid al comediei umane, greu as fi gasit o reprezentatie mai reusita.

Pe drumul de iesire, am remarcat o scena ce se petrecea departe de grosul multimii. Un elvetian din garda isi prezenta legitimatia de lucru unui om in negru la un punct de control. Venise la serviciu. Ca atatia alti angajati ai zilelor noastre. La costum si cu servieta. Aceasta e realitatea Vaticanului.

„Bomboanele Haribo ingrasa?”

Cat timp stau cuminti in punga, nu.

Plus sfatul altui cititor, de azi: „merele te tin departe de doctor.” Si de kilogramele in plus, as adauga eu. E vorba de mere coapte, bineinteles. 😀

Later edit: Trebuie sa-i dau domnului Gugal ce e al domnului Gugal. O fi doar o insiruire searbada a unei maini de instructiuni, dar da semne de umor pervers.

Dupa ce nu i-am dat dezlegare la bomboane fanului Haribo, ci mi-am permis sa-i recomand mere, m-am trezit cu vizitatori ce intreaba daca merele coapte ingrasa. 😆 Imi pare rau de multi dintre ratacitii in cautare de sfaturi vitale, trimisi de domnul Gugal eficient si complet lipsit de consideratie fata de nuante direct pe blogul meu. Ma simt bine cand pot ajuta pe cineva.

Pentru a-mi creste starea de bine pe ziua de azi, tin sa lamuresc cateva lucruri. O bomboana Haribo cand si cand, doar de pofta, nu face rau. O data pe an nici macar doua pungi inghitite intr-o clipita si pe nerasuflate. Dar daca la fiecare vizita in supermarket, punguta Haribo poposeste in cosul de cumparaturi, si nu doar pentru a va imbogati in clipa cand firma va da faliment, puteti fi siguri ca privirile-i se vor umple de vinovatie cand veti intreba banuitor pe fiecare aliment in parte de ce m-am ingrasat.

Merele singure de capul lor nu ingrasa. Nici macar cele coapte, dar grija, cand spun mere coapte ma refer la cele perpelite incetisor la focul soarelui timp de o vara intreaga. (Poza de sus e doar pentru inducerea in eroare a celor ce nu stiu sa treaca dincolo de aparente. Inducerea in eroare e un hobby de-al meu, cultivat cu grija.) De fapt nici merele crude nu ingrasa, numai ca strepezesc dintii.

Merele coapte in cuptor singure de capul lor nu ingrasa nici ele. Umplute anterior cu zahar, miere, sau alte dulceturi, si in cantitati mari, sigur ca vor crea impresia ca acul cantarului are subit simpatii de dreapta. Nu acuzati totusi merele de fascism, umplutura e in culpa.

Nu-mi mai ramane decat sa va urez sanatate si suplete cu multe mere coapte!

Cei care-mi sunteti prieteni, trageti-ma de mana, altfel risc sa ma iau in serios cu datul de sfaturi. Recitind ce am scris, deja imi tresalta inima trufasa. Textul suna ca cel al unui sfatuitor profesionist. 😎