Joia libera

Sculat cu noaptea in cap. (Asta nu-i bine.) O repetitie de o ora jumate, doua. Singura. Apoi fata in fata. Jumatate in altarul din stanga, jumatate in cel din dreapta, fiecare jumatate cu dirijorul ei. La catolici Gisas e harnic si se inalta spre ceruri cu o saptamana mai iute. Iar noi ii cantam aceasta minunata missa, spre o mai lina plutire.

Nu ne va iesi la fel, fara repetitii nu avem cum, dar imi doresc ca macar sa n-o ciopartim fara mila.

Dupa amiaza e rezervata toata unei alte repetitii, cu alt cor, dar cu ce cantam acolo va culturalizez alta data.

Publicitate

Maine dimineata

Un Schubert pe care nu l-am mai cantat pana acum. „O” ar fi mai corect, ca-i missa. La final Stille Nacht si acest Bach:

Pentru voi toti.

Ieri

*Update adaugat la final.

Allerheiligen din nou. Ziua tuturor sfintilor. Intotdeauna cantam o missa preclasica de ziua asta. Ieri a fost Palestrina.

Ar trebui cantat cu ochii inchisi. Incetisor, daca nu chiar in soapta. Si cu rasuflarea tinuta pana cand se stinge ultima nota.

Ar trebui ascultat la fel, sa lasi muzica sa devina calea pe care rugaciunile pot pluti usurel pana la urechile spre care sunt indreptate. Rugaciuni pure, fara bruiajul unei imagini prinse cu ochiul neintors spre sine.

Categoric fara trompete si alte alamuri. Dar poate asa era moda atunci. Missei asteia, numita ad fugam ii mai zice si canonica. E o bijuterie a artei canonului, piatra de incercare a oricarui compozitor traitor in preajma contemporaneitatii lui Palestrina. Canon polifonic. Are de obicei  doua melodii, asamanatoare dar nu identice. Basul si alto. Tenorul si sopranele canta in canon, cu melodia in cvinta. Sau cvarta. Fata de cea initiala. Si temele se schimba permanent pana la sfarsit. Benedictus de mai sus e o exceptie. Prima parte e un canon triplu, dar tot asa, shiftat cu un interval specific la fiecare voce noua.

La sfarsit putem ridica si vocea. Intr-o oda. Ave Maria + Angelus Domini, de Franz Biebl.

Inregistrarile sunt de data asta ale noastre. Nu fiti prea aspri in critici. E inregistrare live, nu de studio si cu corul acesta nu facem deloc repetitii. Ne intalnim si cantam direct la slujba, de fiecare data altceva.

Update: Inregistrarile pe care le-am pus ieri sunt mai vechi, tocmai am primit doua piese chiar de luni. Biebl, pe care il puteti compara cu cel de acum nu mai stiu cati ani. Si un Durufle frumos, care acum nu stiu cati ani nu a iesit suficient de bine pentru a-l face public. La Durufle sunt una din cele 5 altiste (ecoul acolo unde fetele canta pe o singura voce), iar la Biebl una dintre cele 3 mezzo. Ascultati si apoi puteti sa ne si laudati. 😛 Nu uitati, cantam fara repetitii!

Alaltaieri seara

Inregistrarea e a altora. Nu stiu a cui. Urmeaza si alte muzici. Ca-s cantatoare rau zilele astea.

 

Reclama

Eu chiar il cunosc pe Mos Craciun, desi el zice ca nu-i. Iar Mos Craciun e… As vrea sa spun roacker, pentru ca Mos Craciun e cliseul cliseurilor si din toata muzica doar roacker s-ar incadra aici, numai ca iar vine si ma cearta ca nu numai ca nu-i Mos Craciun, dar nu e nici roacker. (De ce se zice roacker?) Bine nu mai tin minte, dar parca mi-a ramas o amintire cu Mos Craciun mentionand ceva de punk nu stiu de care. Insa o umbra de indoiala ma impiedica sa zic si ca Mos Craciun e punker. In fine, ascultati mai jos si va dumiriti. Mos Craciun e unul din baietii (nu uitati ca acesta este un blog unde aparentele inseala mai abitir decat in rest) care canta in trupa TBDWE. Iar fanii ii pot gasi si pe facebook si myspace. Sau ii pot vedea live cantand nu stiu unde in Timisoara, dar si in Bucuresti din cand in cand, caci uneori se suie in tren si apoi spera sa aiba suficienti spectatori ca sa-si poata cumpara bilete de intors in vestul tarii. De ce ii fac reclama? Pai pentru ca eu chiar il cunosc pe Mos Craciun.

Culturi de primavara

Ca si campurile ce asteapta reavene sa fie rascolite si insamantate, tot asa se cultiva si gustul. Uneori si primavara. Acum cativa ani am avut-o la noi de Pasti pe Supermadalina. O fata simpla la gust, dar franca si proaspata in prejudecatile ignorantei ei. Supermadalina pentru ca la ea toate sunt Super. Din una in alta, epuizand subiectele safe, de genul iernii lipsa la apel, a primaverii mai timpurii parca decat anul trecut si a verii care sa speram ca nu va fi exagerat de torida, am ajuns la muzica.

Muzica clasica e superplictisitoare.

Greu de explicat cum a spus asta. Sigura pe ea, da. Cu un gest al mainii care a si inlaturat muzica clasica de pe mesele intinse. Tradand si autosuficienta, e adevarat, insa una scuzabila. Pentru ca impresia predominanta a fost candoarea. Supermadalina nu face afirmatii pe care sa le tina ancorate cu lanturi de otel. E dispusa sa le arunce la cosul de gunoi pe loc, cu toata greutatea cremenii in care le ciopleste.

Melomanul convertit de langa mine (convertit la varste adulte!, deh, traiul alaturi de o pinguilda cantatoare nu-i asa lipsit de sacrificii pe cat pare la prima vedere) a fost oprit de la aruncat de flacari pe toate orificiile capului doar de inocenta aceea stralucinda. Aura perpetua a Supermadalinei.

Superplictisitoare zici? Si pe loc a deschis laptopul pe care avea cateva cantecele mai vechi. Mica serenada a lui Mozart era prima, urmau cateva piese lirice ale favoritului meu Grieg si nu mai stiu ce. Lucruri usurele. Cu un aer de martira binevoitoare, Supermadalina a ascultat fara sa cracneasca. Ar fi vrut sa spuna ca ii place, pentru ca e fata buna. Numai ca nu stie sa minta cand vine vorba de placut sau nu. A incercat sa-si ascunda cascatul. Prelungit. Pana la un moment dat, cand brusc i s-a luminat fata. In sfarsit! Asta da! Ei, uite, asta e intr-adevar o piesa faina, ne-a zis ea fericita ca ne poate rasplati stradaniile.

Playerul epuizase mica lista si o luase de la capat cu Mica serenada. Daca i-am fi pus-o si a treia oara, ar fi devenit probabil superfaina.

Mi-am amintit de intamplare dupa ce ieri condusa de linkul de la concertul la care ne-a dus explorish, am nimerit la turambar. Care povesteste cum a ajuns dependent de un cor din Patimile dupa Matei al lui Bach. Bucata ce a crescut in el dupa ascultari repetate, pana a ajuns sa-l sfasie pe dinauntru. Asta fara sa stie din cuvinte ce ar trebui sa simta. Exact asta ar fi trebuit.

Si acum ma mut la alte ganduri invalmasite dupa concertul lui explorish. Pentru omul cantaret, un concert e perceput deformat de urechea ce incearca o permanenta armonizare proprie in intregul muzicii. Sau agatarea de o anumita melodie ce ii usureaza drumul melodiei pe care trebuie s-o duca la capat. Oricum e o experienta intima alterata de exercitiul cantarii si ocaziile de a cunoaste alte feluri de receptare sunt extrem de rare. Motiv pentru care ii multumesc vecinului de la vest.

Publicul este foarte important atunci cand canti. Foarte, foarte. De fiecare data incerci sa-i transmiti ceva. Nu stiu exact cum se formeaza energia care te ajuta sa mergi pana la identificarea cu ceea ce canti. La toate concertele clasice publicul sta si asculta fara sa te incurajeze activ, totusi de pe scena nu-l simti intotdeauna la fel de prins. Insa cand o face, te transporta in alt univers.

Ar fi fost mai potrivit poate sa pun niste patimi si eu. Numai ca ultima experienta transcendenta a fost cu Paulus. Oratoriul lui Mendelssohn care povesteste viata Sf. Paul, de la convertire pana la martiriu. Oratoriul cu care am fost si la Roma. Pun mai jos doua bucati, care in desfasurarea oratoriului se succed, dar sunt diferite ca atmosfera. Prima e cu intaratarea crescanda a multimii la auzul vorbelor sfantului Stefan, considerate blasfemiatoare. Indemnurile la aruncatul pietrelor se inmultesc si cresc in intensitate si cand am cantat asta am facut-o gata sa dam si noi cu piatra. A doua e ruga sfantului Stefan pe moarte, atunci cand se ofera domnului. In viata si in moarte. Si pot garanta ca fiecare dintre noi s-a oferit atunci cand am cantat. Exista alte bucati care imi plac si mai mult, oratoriul intreg il gasiti aici, numai ca e nevoie de cont pentru a asculta playlistul in intregime. Inregistrarea e din concertul tinut in Austria, la Roma am avut putin trac.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Allerheiligen

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Inregistrarea e din mai, dar am cantat piesa si astazi.

Un suras pe muzica de Mendelssohn-Bartholdy

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Statea singura in spate de tot. Trei scaune stinghere lipite de zid, langa bazinetul din piatra cu apa sfintita, iar ea sedea pe cel dinspre centru. Plapanda si cuminte.

Rochia ei buna imbracata probabil pentru slujba terminata cateva minute mai devreme, bleumarin cu imprimeu discret, deschis la culoare (albastrele, ciorchini de puncte?), e inchisa la nasturi pana la gulerul rotunjit amintind de moda altor vremuri. As fi zis de scolarita daca n-ar fi fost din acelasi material ca si rochia.

O jacheta scurta o apara de racoarea bisericii si ii accentueaza fragilitatea, conturand umerii ingusti si silueta firava. Jacheta e bej, ca si poseta demodata, ca si pantofii rotunzi la varf si decupati la calcai, asezati unul langa altul cu firescul ordinii deprinse de-o viata.

Poseta n-am observat-o decat dupa ce la o tresarire a mainilor impreunate in poala, bucla curelei si-a facut loc printre degete. Cureaua nu se potriveste cu mainile, nu dezvaluie uzura lucrului trudit. Mainile sunt groase, noduroase, cu pielea degetelor crapata. Maini ce au trimis seva pamantului in atatea plante pana au ajuns sa semene ele insele cu niste crengi de copac.

Felul in care mainile se odhinesc impreuna raspandeste impacare. Ca si fata brazdata de riduri adanci, dar atat de senina. Tine capul usor aplecat in stanga-fata, intr-o atitudine de madona protejand ceva, doar de ea stiut. Parul complet alb, e taiat harsht dintr-o singura forfecare pe la jumatatea cefei. Suvitele drepte din fata sunt prinse la spate intr-o agrafa, descoperind pielea subtiata, aproape transparenta, intr-o carare orizontala.

Se uita drept spre o dala aflata cam la doi metri in fata ei si zambeste. Unii batrani adapostesc atata pace si liniste in zambet. Iar ea era atat de batrana; sigur vazuse si razboiul si ocupatia rusilor si anii grei de atatea lipsuri de dupa. Si totusi la final, dupa atatea si atatea zile cu rele si bune, fierbinti sau geroase, in care s-au pierdut multi dintre cei dragi, prinsi de nefiinta ca-n paginile unui album ce-l vezi cand intorci capul spre trecut, tot ce pastrase pe chip era un zambet cald si enigmatic. Secretul ei luminos pe care noi suntem inca prea tineri ca sa-l intelegem.

Inainte de sfarsitul partii a treia, s-a ridicat, a facut cativa pasi spre intervalul despartind stranele pe centru, a zambit a prinos spre muzicanti si s-a indreptat spre iesire. In coltul unui ochi ii poposise o lacrima, ferita ca roua intr-o scorbura, de arsita atator ani de viata.

Lucruri care nu stau drept, sau chiar se-ntorc pe dos

A fost odata un tanar compozitor, pe numele lui Haydn. De Joseph zic, chiar daca si fratelui Michael i s-ar potrivi inceputul de poveste. Se cam chinuise o vreme alergand din usa in usa in cautare de sponsori. „Haydn? Nu cunoastem” era raspunsul standard. Pai de unde sa-l cunoasca? Canta si el la colt de strada pentru un ban care sa-i tina de urat venitului anemic adunat din predarea muzicii. Acum se aciuise pe langa un cantaret mai cunoscut (de contemporanii lui, nu de noi), si-l acompania la diferite ocazii.

Traia in vremurile acelea intr-un castel pe nume Weinzierl un baron, care asa cum era moda atunci se lua la intrecere cu ceilalti baroni si in colectii de muzicieni, nu numai de ceramici, picturi si ornamente arhitectonice de impopotonat castelul. Exact nu se mai stie daca baronul acesta era mai saracut de buzunarul lui, sau daca l-a auzit undeva pe Haydn si a fost impresionat de abilitatile dovedite. Cert este ca intr-o buna zi a celui de-al 23-lea sau 24-lea an din viata lui Haydn, compozitorul nostru s-a trezit cu o invitatie la castel.

Si-a pus pijamaua, periuta de dinti si briciul in bocceluta – piaptanul nu, perucile nu se pieptanau, dar poate si-a luat si cutia cu pudra de par – si cu ea in bat pe umarul drept si viola in mana stanga a purces la drum. Judecand dupa distante, cred ca a folosit ceva mijloc de transport in comun. Poate diligenta Eurolines.

In fapt de seara a ajuns la castel. Numai bine pentru cina. „Josephe, te asteptam, sper ca ai calatorit bine”, i-a zis baronul si fara sa astepte confirmarea sperantei a trecut la prezentarile celorlalti musafiri. „Uite, preotul din sat, vechilul meu, iar pe Albrechtsberger poate il cunosti deja. Muzician de-al tau din Viena.”

Si cu Albrechtsberger acesta lucrurile sunt putin neclare. Ar putea fi viitorul profesor de compozitie al lui Beethoven, daca nu atunci probabil fratele lui, caci ca si la Haydni, si la Albrechtsbergeri muzica era afacere in familie.

Dupa ce s-au ospatat si si-au stamparat setea cu niscai licori, baronul i-a impartasit un secret lui Haydn. „Stii, sfintia sa, ca si vechilul meu de altfel, sunt si ei pasionati de muzica. Violonisti bunicei. Ce zici, ai putea compune ceva rapid pentru toti 4? Sa ma in-cantati ein bischerl inainte de culcare?” „Si-si-sigur” s-a balbait Haydn. Nu ca o facea de obicei, dar era emotionat. Primul lui contract de compozitor.

Ca sa echilibreze timbrul viorilor, a intrebat politicos daca nu s-ar putea ca cineva sa cante la violoncel. Si ce noroc, Albrechtsberger putea canta, iar baronul avea un violoncel pe undeva prin castel.

Asa s-a pus Haydn pe treaba si a compus primul sau cvartet de coarde, urmat apoi in decursul vietii de alte peste 70. Exemplul i-a fost urmat de mai toti compozitorii de muzica clasica. La atatea cvartete, moda si-a adaugat o noua tendinta, cea de a strange cate 4 oameni intr-o camera pentru a muzici impreuna la doua viori, o viola si un violoncel.

Pe 4 dintre ei i-am ascultat si eu saptamana trecuta. In program cvartetul broastelor al lui Haydn, si doua compuse de Martinu, respectiv Smetana, interpretii fiind cehi.

Inca o vorba despre Haydn. In concertele cvartetelor, e posibil sa fie introdus des pentru ca a scris mult si e „parintele cvartetelor de coarde”. Dar daca-l vedeti anul acesta neobisnuit de des pe afise, e pentru ca se aniverseaza bicentenarul mortii lui.

Later edit: Oameni curiosi sa afle cate cvarete de coarde a compus Haydn trec pe aici din ce in ce mai des. Pentru ei, raspunsul precis este: are 68 de cvartete numerotate, plus 3 aranjamente ale altor piese pentru cvartet de coarde, toate 3 scrise in primii ani de activitate. Multa vreme s-a zvonit ca ar mai fi scris inca 6, pentru ca editorul ce i-a fisat intreaga opera, Hoboken pre numele sau, le-a inclus in colectia opus 3. Acum insa lumea zice ca cele 6 sunt de fapt compozitii ale celui mai infierbantat suporter al lui Haydn – Roman Hoffstetter – un calugar care de atata entuziasm fata de opera maestrului s-a apucat sa compuna si el cvartete de Haydn. 😉

***

„Eu mai trebuie sa ma schimb?” „Doar pantofii.”

Nu, nu. Sunt o persoana ce-si onoreaza si respecta degetele de la picioare. Pantofii au ramas. Acum stau in fata primului rand, prafuiti, caci in pielea intoarsa praful isi face culcus pentru eternitate, nu doar pana la proxima vacsuire. Dar asa bordei cum par pe dinafara, pentru degetele de la picioare pantofii mei sunt un palat luxos in care se lafaie in voie ca boieresele de pe vremuri ce nu se sculau de pe divane nici macar ca sa manance in capul oaselor.

Din fericire nici un designer nu si-a amestecat creativitatea in conceperea incaltarilor mele, ramasi astfel fara usi si fara geamuri, degetele putand asculta linistite cvartetele din program. Nici un pic de invidie nu le-a tulburat auditia, neavand cum sa vada in ce vile de lac negru locuiesc degetele interpretilor de pe scena, adevarat cartier Beverly Hills.

Doar gemetele chinuite ale vecinelor din pantofii cu varf ascutit si cu un numar cu 3 degete mai mic au deranjat pe ici pe colo cursul firesc al melodiilor. Doamna cea atat de mandra in suferinta ei are nasul inaltat cu 5 cm fata de nivelul narii. Poate a remarcat pantofii cei necadrand cu pretentiile concertului.

***

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Muzica lui Smetana e calda si plina de viata. Musti din ea cu pofta ca dintr-o piersica bine coapta si zeama se prelinge saftoasa pe barbie. De ce asculti, de ce ai mai asculta. „Din viata mea”, asa-l cheama pe cvartet, compus cand deja sunetele lumii nu mai ajungeau la el. El Smetana.

Nu stiu cum e intr-un cap de compozitor. Insa pentru ca uneori visez noaptea muzica nemaiauzita imi inchipui ca asa e si la ei in cap. Un concert simfonic continuu, iar ei scriu repede repede pe portative tot ce se canta, grabiti sa nu piarda nimic, caci cine stie daca piesa ramane in repertoriul orchestrei instrumentistilor ascunsi prin materia cenusie.

Beethoven am putea zice ca a fost norocos. Incetul cu incetul, timp de cativa ani, sala lui de muzica s-a antifonat, izolandu-l de zgomotele cotidiene. Smetana nu, azi avea auzul fin, maine s-a estompat, iar poimaine lumea a tacut brusc. Ma rog, a durat cateva saptamani, dar tot l-a dus iute-iute in taramul tacerii fara sa-l lase sa-si faca bagajele. Si tacerea era doar in exterior. Inauntru tiuia ceva de catava vreme. In ziua in care afara s-a facut liniste, Smetana a ramas singur cu tiuitul.

Dupa 2 ani a compus cvartetul. Cu tiuit cu tot. Ascultand, e imposibil sa-i vezi viata altfel decat frumoasa. Il incheie intr-o nota un pic trista, dar totusi optimista. Nu stia ce il astepta in ultimii 8 ani din viata.

Daca as fi sefa peste pamant, dar sefa adevarata, sa hotarasc eu ce e voie sa se intample si ce nu, compozitorii nu ar mai surzi. Asta este unul dintre foarte foarte multele lucruri pe care actualul manager le face taman pe dos.