Pana una alta

O parte dintre voi il stiti pe AG, doar prin el si prietenul lui, GA, ne-am cunoscut. O alta parte insa poate nu il stiti. E Adrian Georgescu, cel care scrie ca ziarist independent pentru Gazeta Sporturilor, Adevarul si mai nou Kamikaze.

Pe vremuri scria doar la Prosport, eu eram o avida devoratoare de stiri sportive (de fapt as mai fi, dar definitia stirii sportive s-a schimbat intre timp) si cand citeam, pastram de fiecare data pastiluta lui pentru final. Cireasa de pe tort. Era glumeata si paraseam pagina ziarului cu fruntea descretita.

De atunci a facut cativa pasi mari si hotarati inainte (in sus?). Scrie atat de frumos despre sport, incat te indragostesti de povestile lui si daca la televizor schimbi canalul de cum vezi o minge sau oameni in sorturi. Si nu scrie numai despre sport. Are un blog pe care-l recomand tuturor celor ce iubesc cuvintele.

Daca as spune ca de vreun an si ceva AG s-a apucat de-o carte, s-ar putea sa va mint. Nu stiu cand s-a apucat de ea. Stiu doar ca e gata si o va lansa la Bookfest in 28 mai, 15:00, la standul Humanitas. A revenit la umor, mostre gasiti aici si aici. Si mai jos e trailerul pentru ea.

Nota: Postul acesta va sta lipit de varful blogului pana la lansare. Daca mai scriu ceva intre timp, gasiti dedesubt, uitati-va din cand in cand si sub el. 🙂

Publicitate

Neil

Ne-am intalnit pe bordura trotuarului din fata unui pub. Avea o umbrela alba cu harta metroului londonez pe ea. N-am mai tinut minte ca-i alba. Doar umbrela si harta si mi s-a parut ciudat, cum vine asta, o umbrela cu harta metroului? L-am intrebat pe domnul Gugal si a zis ca da. O umbrela alba. Apoi s-a impiedicat de o fata cazuta(?), ranita(?) pe strada, pe care toti o ignorau. Si gata, vuuuui pe toboganul fanteziei prin usile nestiute din pereti, printre statiile de metrou netrecute pe harti. Dark, dark, dark si wonderful. Adica incarcat de minuni. Asta se petrecea in Neverwhere.

Apoi ne-am revazut in America. Sau poate altundeva, tot sub pamant. La mausoleul zeilor uitati. Cand e uitat, un zeu moare. De-acolo mausoleu, desi nu mai stiu daca el i-a zis tot asa. Si mai tin minte casa aceea veche. Un fel de atractie turistica. Intrai in ea si daca stiai drumul ajungeai la balciul cel pustiu. Turistii nu-l stiau, dar eu l-am gasit si inauntru muzica era exact ca la balci, numai cu o alunecare regulata de tonalitate, to-na-to-na-niuuuu, ca de placa valurita, pe care nu mai are cine s-o inlocuiasca. Cred ca tot sub pamant. Ciudat, n-am remarcat niciodata soarele cat am fost impreuna. Chit ca eram in vizita la American Gods.

Si in tot timpul asta, cand il paraseam, imi zambea frumos din poza. Unul dintre cei mai frumosi barbati pe care i-am vazut vreodata.

Pe Coraline am asteptat-o. S-a petrecut asa. Am auzit ca Neil are blog. I-am facut o vizita scurta, iar acolo, in cap de pagina statea ea, inca in stadiul de proiect in devenire. Cu ochii de nasturi. Sau poate totusi normali si nasturii i-a pus memoria mea mai tarziu. Ne-am intalnit abia in avionul dintre Amsterdam si Osaka, pe drumul spre NZ. Intalnire placuta, dar poate si din cauza asteptarii lungi si febrile, usor ratata. Vraja, da, dar nu la fel de puternica.

Nu ca in Stardust. Trei ani a stat cuminte si o data nu mi-a zis alege-ma pe mine. Desi are puteri magice. Uite asa si imi ridic mainile intr-un gest subit, desfac degetele si sclipicii aurii incep sa curga luminand orice fata cu un zambet. Si-l pastrezi si dupa ce cobori din corabia aeriana a piratilor condusi de piratul balerin. Cu tutu! Si-l pastrezi si cand te lupti cu vrajitoarea cea mai iscusita (Michelle, Michelle, cat mai ai de gand sa smulgi suspine barbatilor?) pentru ca uite, colo pe o stafie de lavita stau si chibiteaza stafiile celor sapte frati. Cum te-ai putea incrunta la asa o nazdrava tusa intunecata? Si dupa ce-mi cobor mainile si urmaresc daca am obtinut reactia scontata, pentru siguranta mai zic si trebuie vazut neaparat, neaparat, neaparat.

Minunat cu un strop de dark. Ne-am zis dupa ce s-a terminat. Ca filmul acela cu lumea din desene, mai stii? Cu fata aceea care se uita prin ferestrele caselor la ea in camera. Cum se poate sa-l fi uitat? Nu, nu l-am uitat si am completat cu detaliile mele, circul, sosetele, mama, intunecimea inghititoare. Numai nu mai stiu cum il cheama. Si as fi stiut daca m-as fi uitat sa vad cine l-a scris. Pai cine altul decat Neil mai poate imagina asa o lume stranie si de neimaginat? Ca am uitat de Mirror Mask e de inteles. Detaliile sunt atat de multe, de neasteptate si fascinante incat firul intamplarii iti mai scapa. Esti ca in cea mai frumoasa vacanta din copilarie. O tragi pe mama de mana si ii zici uite, uite, uite si apoi nu mai stii unde ai fost, pentru ca n-ai avut ochi decat pentru bursucul care canta la contrabas si apoi se schimbau si canta contrabasul la bursuc. Si pentru acadelele care zburau ca baloanele cand suflai printr-un tub si ai fi putut sa le mananci pe toate, dar erau prea frumoase asa plutind, asa ca iti dadeai capul pe spate si radeai invartindu-te cu luminile facand in jurul tau dungi colorate. Dar mai ales roz.

Partea din urma n-o gasiti in lumile lui Neil. Sunt niste amintiri false din copilarie, pe care nu stiu de unde le-am cules, amestecate cu intamplari si cantece recente.

Lui Neil m-am gandit sa incep sa-i urmaresc blogul. Dar ma tem ca taramul necartat al fanteziei lui ar putea sa nu aiba limite si m-as putea pierde pentru totdeauna acolo. Intr-unul din visele care nu fug cand deschizi ochii. Teribila tentatie.

 

Cand crestem mari

He ruffles Simon’s hair, smoothes it again. „Tama, you’ve never told Kerewin, have you?” in the same quiet-as-breathing voice.
His son shakes his head.
„Why?”
There’s a long silence.
Because she’ll know I’m bad, the boy mouth, and starts crying. Because she’ll know I’m bad, he says it again and again, gulping miserably through the silent words, She’ll know I’m bad.
„O Christ,” says Joe, and cries with him.

Alta tara, alta poveste, alt copil. Mai mic cu un an.
„Sunt pedepsit. Tot timpul sunt.”
Resemnat si stoic. E o intamplare pe care nu o poate influenta.
„De ce esti pedepsit?” Pe un ton bland, menit sa-i castige increderea.
„Pentru ca sunt rau,” cu acceptarea meritata a pedepsei. Cine-i rau plateste, asa si el. Ofteaza neputincios.
„Cum esti rau?”
„Nu stiu.”
„Ce ai facut?”
„Nu mai tin minte”.

M-am plimbat toata ziua furioasa, din perete in perete, in mine insami. Seara am explodat. „Joe n-avea voie, n-avea voie sa faca asta!” Strigand de parca l-as fi avut pe Joe in fata. Vrand sa-l bat. „Tu ce ai fi facut?” „Nu stiu, sa vad mai intai ce face Kerewin.”

Aaaaaaahhhhh! E bine. In carte stiu aikido si chiar pot sa-l bat. Lat il las. Imi simt toti copiii de suflet razbunati.

„Totusi Joe era un om bun,” staruie in minte raspunsul primit inainte de paruiala.

Jesus, ce prosti si orbi devenim cand crestem mari!

Peig

Era parca mai putina lumina decat in alte zile, cand deasupra dealurilor verzi, strabatute de drumurile marcate de gardul tufelor cu flori portocalii, norii alburii asigurasera constanta tricolora predominanta a peisajului. Chiar ma intrebasem daca asta sa fie originea drapelului national. Cu peisajul uniformizat de intunecime intr-un negru pierzandu-se in albastru pana la linia orizontului desenata de culmea lina a dealului urias din fata noastra, umbra aplecata asupra pamantului se profila cu mai mare limpezime. Frapa prin lipsa de sens a activitatii, plasat de insasi aceasta lipsa intr-un trecut despartit de prezent prin falia tehnologiei. Umplea incet un sac cu bulgari de pamant, avansand prea lent pentru a deveni observabil. Un om care putea fi la fel de bine el, dar si tatal, bunicul sau un altul dintre stramosii care facusera aceeasi munca lasata mostenire de dincolo de negura vremurilor.

Cu curiozitatea starnita, am intrebat la pensiune. Turf. Asta culegea omul in sac. Cuvant pe care-l mai intalnisem prin cartile citite in copilarie si pe care nici nu mai stiu cu ce-l asociasem, cu lemnul sau carbunii. Mai degraba cei din urma. Nu-mi trecuse niciodata prin minte ca ar putea fi altceva. Nu-mi trecuse niciodata prin minte ca ar putea fi pamant. Un pamant negru. Dincolo de negru parca. Turf. Combustibulul de toata ziua al irlandezului sarac.

In jurul lui se invarte viata lui Peig pe insula. Ajunsa la 18 ani acolo, prima sarcina pe care si-a luat-o a fost sa aduca apa de la fantana. La fantana a vorbit mai mult cu Mairie, o insulara mai in varsta. Apoi impreuna au urcat dealul sa aduca turf. Hai sa luam de aici, i-a zis Mairie prima data. Cand om mai veni ne-om duce tot impreuna la lotul dinspre vest. Peig s-a bucurat, nu trebuia sa se intoarca singura acasa. Pe drum Maire i-a deslusit din tainele vietii pe insula. O viata buna, fara nimic de facut, barbatii fiind cei care asigurau traiul cu pestele adus de pe mare. Nimicul asta e totusi si el relativ. Nimic insemna sa tina casa, s-o umple treptat de copii, sa faca haine, sa teasa, sa aiba de-ale gurii pentru toti, sa aduca apa si turf.

Dar e nimic, caci de exemplu, culesul de turf era o munca asa usoara incat o puteau face si copiii. Asa l-a pierdut pe Tomas. L-a trimis sa-i aduca niste turf. El a zis ca parca n-ar merge azi. Bine, l-a aprobat ea, las’ ca ce avem ne mai tine pana maine. Mergi maine, acum du-te de te joaca cu baietii. Vorbisera de plecarea in America a altui copil al ei. Si l-ar mai fi dorit in casa cat sa creasca Tomas mai mare. Sa-l mai aiba alaturi s-o ajute, barbatul ii zacea de cativa ani la pat, nerecuperat dupa o raceala afurisita. Lasa mama, te ajut eu. Uite ce vanjoase mi-s bratele. Si Tomas i le intinsese sa le admire. Maini subtiri, de copil in pragul barbatiei. Mainile pe care seara a ajuns sa i le spele dupa datina mortilor. N-a crezut ca o sa poata. Tomas pornise la cutreierat insula cu prietenii de-o seama. Cativa trebuiau sa duca acasa turf. Asa ca li se alaturase si el. Au ales un lot sus, deasupra stancilor uriase ce tineau piept nelinistii marii. Fara avertisment, bucata de pamant pe care statea incovoiat Tomas, a lunecat in apele flamande. Ceilalti baieti i-au mai auzit doar strigatul inspaimantat. Pana jos s-a lovit de cateva ori de pietre iesite din perete. Apoi a ramas intins pe spate pe o lespede nu mai lunga si nici mai lata decat el, inaltata deasupra valurilor. Acolo l-au gasit pescarii iesiti sa-l caute cu temerea in suflet ca-l vor fi purtat curentii cine stie unde si nu-l vor putea aduce mamei lui. Iti trebuie multa putere sa-ti atingi copilul mort. Peig s-a rugat si pe loc s-a simtit intarita.

Si mai mult curaj iti trebuie ca sa retraiesti toate astea si sa le povestesti in amanunt. Dar Peig a fost una dintre nenumaratele femei ce au avut curajul sublim de a-si asuma viata asa cum i-a fost servita, cu lipsuri si greutati, fara sa se planga, fara sa-si acuze soarta si fara sa excluda momentele bune. Si-a numarat pe rand anii adulti, unul bun si unul rau. Buni au fost cei care i-au tinut copiii in viata, rai cei care i i-au luat. Ai crede ca traind practic cu moartea in casa, dobandesti o detasare care sa te apere. Dar nu, Peig povesteste molcom ca dupa fiecare copil pierdut i s-au mai tulburat mintile un pic. Tulburare al carui leac l-a gasit afara, pe dealurile alunecand in mare, cu cormoranii plutind deasupra in cautare de hrana, cu apa ca sticla sfaramand soarele in mii de nestemate lucitoare, intinzand raze micute spre cerul din care cazusera, cu linistea pe care o aduce in suflet tot ce e maiestuos si deasupra oricarei intelegeri.

Am cumparat cartea de la standul de suveniruri al muzeului. Ajunsesem prea tarziu, o ora inainte de inchidere, fara sa stiu ca voi ramane cu regretul intarzierii. Nu ma asteptasem de fapt la nimic, dar tot m-a luat prin surprindere. Ghidul spunea doar ca e un muzeu ce trebuie vizitat neaparat. Un coridor alb si lung, cu perete de sticla inspre partea dinspre ocean si cu incaperi expunand aerisit pe pereti fotografii si pagini scrise de mana pe partea opusa. La fiecare iesire dintr-o camera, privirea se lovea de cocoasa insulei din fata. The Great Blasket Island, cea careia ii era dedicat muzeul.

Nu neaparat pentru modul de viata apus in urma cu jumatate de secol acolo, ci pentru cea mai frumoasa miscare artistica si mai ales literara de care am auzit vreodata. Cam spre sfarsitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX in Irlanda rezistenta in fata engezilor traia o efervescenta noua. In cercurile universitare limba irlandeza, tot mai cultivata, incepea sa aprinda spiritele celor care nu avusesera sansa sa o cunoasca din familie in toate amanuntele ei. Dublin-ul isi trimitea studentii cu burse in locurile izolate, unde limba se pastrase pura, si ce loc mai izolat decat o insula ar fi putut gasi? Stundentii au venit cu prejudecatile intelectualului. Au asteptat o oarecare saracie a spiritului la oamenii munciti din mijlocul carora urmau sa adune tezaurul lingvistic national. Au vorbit la inceput cu ei ca si cum ar fi avut niste copii retardati in fata si s-au trezit pusi la punct cu blandetea acida a mintilor sprintare. S-au despartit de insula lasand in urma prieteni, ducand dorul sezatorilor de fiece seara, refugiul zilnic in care au descoperit miracolul mostenirii transmise oral din generatie in generatie. Cantece si snoave. Au incercat sa reproduca farmecul limbii vorbite in propriile lor cuvinte, doar ca sa-l vada scurgandu-se printre gandurile savante si atunci au recurs la solutia cea mai la indemana. I-au indemnat pe insulari sa-si astearna singuri povestile, poemele si cantecele pe hartie. Au avut rabdarea de a le transcrie, multe dintre gazdele lor fiind iliterate. Si au nascut asa miscarea taranilor poeti, cu un numar de carti tiparite pe care intre timp l-am uitat, dar atunci cand l-am stiut mi s-a parut impresionant.

Cartea lui Peig nu e de fapt decat pe sfert despre insula. Ultimul sfert. Pana acolo povestea ramane in copilaria si adolescenta de pe pamantul mare, in bucuria lipsei de raspundere si in siguranta casei oamenilor buni care i-au fost primii stapani. Atunci cand, la 13 ani, a trebuit sa plece de-acasa pentru ca era deja o povara prea mare pentru parintii imbatraniti. Si desi tragedia e impletita aproape in fiecare pagina, cartea e luminoasa, necautat autentica, onesta pana la capat, presarata de vorbe de duh de o spontaneitate cuceritoare si sfasietor de lucida. Un lung sir de Maire, Caituri, Muirisi, Seani se perinda in intamplarile obisnuite ale vietii, pana te munceste banuiala ca pana la urma a lasat-o memoria pe Peig si acum le incurca si amesteca numele in doar cateva intiparite mai adanc. Dar nu, cand ti se arata deschisi, gata sa rada sau sa ajute, pastrarea vie a numelui lor in copiii nou-nascuti devine clar singura alegere aiguratoare a perpetuarii calitatilor lor si in generatiile urmatoare.

Si desi e diferit de restul cartii, pentru ca sansele s-o mai citeasca cineva sunt microscopic de mici si pentru ca sumarizeaza minunat gandurile cu care a pornit la scrierea cartii (ajutata de unul dintre fii), o las pe Peig sa incheie, cu regretul ca nu va pot oferi direct cuvintele ei, ci doar traducerea lor:

„All my life too, I did my own small share for the Irish language. As I have already set down, a great number of strangers arrived on the Island from time to time and among them were Lean Connellan, a lovable girl who gave me great help in this work, and that noble soul Maire Kennedy whose name has long been held in esteem amond the Irish people. If it weren’t for Maire I’d have taken down to the grave all I have written here.

„I gave every help to those who were learning Irish. Now I’m at the end of my days, and I suppose that never again will there be an old woman as Irish as me on this island. What I put before me was to undertake the work before I died and that I’d have that satisfaction in my mind before my bones were laid under the green sod. I tried to write this story in the simplest possible way in which it could be read and understood – just as if I were telling it to the neighbouring children round the fireside. And I wasn’t hard on any of my neighbours either; they gave me all the help they could. If they had their faults, I had mine. We passed our lives together peacefully and lovingly and on the hill or in the garden we gave one another a helping hand. If I was caught in a pinch all I had to do was to run for one of the neighbours and that tided me over until God came to my assistance. We spent our lives helping each other.

„We were poor people who knew nothing about riches or the luxuries of life. We accepted the kind of life that was ours and never wished for any other. […]

„Almost everyone I have mentioned in this story is dead, except myself alone, and before very long I’ll travel that same road. I didn’t bother puttind down anything that hadn’t to do with the tale but simply wrote down everything that interested me.

„I’m old now, and every day I’m on the watch-out for the messenger from the life that I have no mind to enter, but I thank God that I can say that I am not ashamed to lift up my hand because my hand never harmed a neighbour. The most of my life, I’ve spent it on this lonely rock in the middle of the great sea. There’s a great deal of pleasantry and hardship in the life of a person who lives on an island like this that no one knows about except one who has lived here – going to bed at night with little food and rising again at the first chirp of the sparrow, then harrowing away with the world and maybe having no life worth talking about after doing our very best.

„We wouldn’t have minded the hardship of life, however, but for the fact that death was gathering his strength behind it. But that rascal too has to get what’s due to him.

„I remember well when I was trying to work while at the same time the heart in my breast was broken by sorrow, that I’d turn my thoughts on Mary and on the Lord, and on the life of hardship they endured. I knew that it was my duty to imitate them and to bear my cross in patience. Often I’d taje my little canvas sheet and face for the hill for a small amount of turf and on the road homoe the weight on my heart would have lifted. […]

„I remember when I was young, when Cait-Jim and myself were girls, playing on the bank of the river, gathering flowers in the fields, or going to school side by side. Look at me today, an old grey woman with hardly a tooth in my head!

„Old as I am, there’s a great deal more in my head that I can’t write down here. I did my best to give an accurate account of the people I knew, so that we’d be remembered when we had moved on into eternity. People will yet walk above our heads; it could even happen that they’d walk into the graveyard where I’ll be lying but people like us will never again be there. We’ll be stretched out quietly – and the old world will have vanished.”

Ghicitoare

Am inapoiat DVD-ul cu povesti la biblioteca. Schimbam politeturi cu bibliotecara cand vocea a zis uite-l pe tata. Am tacut in afara si am intrebat inauntru. Unde, unde? Mi-a luat cu blandete privirea intre palme si mi-a indreptat-o in stanga si in jos. Erau multe carti expuse pe masa, asezate pe randuri suprapuse doar cat se le inalte usor partea de sus.

Pe ultimul rand pe a doua coperta fuma tata. Nasul putin coroiat, freza cu parul ridicat in sus dupa moda anilor ’60 purtat asa toata viata, obrajii supti. Culcat, privind cerul sau tavanul, in gura cu tigara aprinsa, ce tocmai trebuia scrumata inainte ca tutunul mistuit sa-i ninga fata arzand-o. O fotografie alb-negru, din tineretea lui. Ce faci taicule acolo, mi-a venit sa-l intreb. Dar am stat doar si l-am privit pana mi-a cazut capul pe umarul stang.

Asa, cu fetele paralele asemanarile s-au risipit. Nu era tata. Mi-am indreptat capul ca sa-l mai vad. Sub poza, mare, numele faimos de-acum si titlul romanului.

N-am citit inca nici o carte in germana, dar cand te alege una asa, nu poti s-o refuzi.

Am luat-o in calatorie si m-am laudat gazdei cu ea. Nu cred ca mie mi-ar placea, a zis. Am deschis-o inainte de culcare. Cuvintele au o greutate aparte, raman sa-mi bantuie somnul. Dupa cateva pagini tresar. Una dintre femei are soarta pe care ar fi avut-o tanti Mädy daca nu i-ar fi suras norocul in ultima clipa. Povestea lui tanti Mädy mi-a incredintat-o chiar ea pe vremea cand nu stiam ce sa fac cu amintirile altora. In timp am inteles ca e datoria mea sa o neuit, dar neuitarea nu-i un lucru simplu si nedureros. O mai trec o data in gand pe lista cu lucruri de facut. Candva.

A doua zi in vizita, intr-o casa noua. Frumoasa. Un reinceput timid de biblioteca, ca de viata luata de la capat, pe rafturile inca prea incapatoare. Biblioteca veche a ramas la fosta. Descopar mangaidu-le cu privirea, titluri cunoscute, citite, printre cartile stand aliniate cuminti. Apoi il vad pe tata. Gazda ne povesteste cum a comandat-o chiar a doua zi dupa aparitie. Dar nu crede ca-i va placea. Asta nu stiu, stiu insa ca va fi strivit sub cuvintele dinauntru.

Intoarsa acasa o sun pe nepoata lui tanti Mädy si ii povestesc de carte. Si ea a cumparat-o tot a doua zi. O prietena o anuntase si o intrebase daca o vrea. A vrut-o, dar nu se apucase sa citeasca. Ii trebuie o anumita stare de spirit ca s-o poata lua in mana. Nu i-am zis cata dreptate are. Nu i-am zis nici ca eroul principal e tatal ei.

Din perspectiva picturii

Frumoasa din padurea adormita. Pe patul de spital in coma. Langa pat, ce poate fi la fel de bine si unul modern, rabatabil si pe roti, dar si o vechitura de fier cu vopseaua dusa ici si colo pe barele zabrelind teritoriul bolii, ingalbenit in locurile de care mana dupa mana l-a tras sa-l mute mai la geam sau mai spre usa, se inalta uscat scheletul suportului pentru perfuzie. Picurii cresc incet, se ingreuneaza si luneca pe tubul infipt cu un ac in vena frumoasei. De cand zace acolo a crescut si iedera.

Unul din tablourile mele preferate. Nu poate fi vazut in nici o galerie.

Basmele au ramas teritoriu tabu. O camera a copilariei, inchisa cu sapte lacate sa nu iasa farmecul pe usa. Sensul secret al magiei sta in existenta ei, da? Nu cautam altceva in spate, bine? Bineinteles ca mi-a scapat un icnet surprins cand m-am aplecat deasupra cilindrului cu povestea agitata si am zarit imaginea cea noua de pe fund.

Nu ma pricep la pictura, dar imi place munca de detectiv. Pot ramane zile intregi in fata tablourilor unor suprarealisti dragi mie, cautand in detalii indicii ale rezolvarii misterului ascuns inauntru. Dar atat. Trec prin galerii lasandu-ma atrasa mai mult de ceea imi opreste gandul decat de ceea ce agata privirea. Iar apoi vine Siri si ma ia de mana si ma invata cum priveste ea tablourile. Sunt vii, stii? Cauta-le miscarea!

Am rasfoit cu ea paginile albumului. Multa arta veche, Leo e critic de arta. Plus arta inexistenta si arta inexistenta. Prima se afla doar in panzele cartii, pictata de ea cu condeiul. A doua e prezenta in galerii, dar Siri ii neaga apartenta la arta. „Arta nu e continut, ci perspectiva”, spune cineva la un coctail, parca la un vernisaj, iar restul cartii e si un protest impotriva lipsei de continut ce a profitat de crapaturile snobismului ca sa inunde lumea colectionarilor. Chiar sunt curioasa, ce-o crede Siri despre tablourile pereche: dreptunghiul complet alb si cel complet negru care troneaza la loc de cinste in MOMA?

Nota: Intamplarea a facut sa aleg dupa What I Loved, o alta carte cu un personaj ce picteaza. Autoarea se uita la tablouri la fel, cautand viata din ele. Si apoi o diseca in tuse, cautand-o pe cea ce da ghiont momentului surprins de artist. Cam cum fac eu cu muzica. Aparent, oricat de elevate ni-s preocuparile si de delicate domeniile de activitate, nu ne putem sufoca pornirile de macelari. 🙂

Marti oamenii sunt sparti

Ne jucam o poveste noua, inventata de el. O inlocuise pe Frumoasa din padurea adormita – favorita lui – la protestele mele vehemente. Imi ajunsese cat trebuise s-o vad in filme, s-o aud in masina pe drumul spre partiile de schi, cand se juca cu Elene in spate, sau zilnic spre bazinul de inot cand interpreta toate rolurile de unul singur. Partea cu intepatul in fus si adormitul era cea care-l fascina, dar eu am fost neinduplecata. Ori vine cu o poveste noua, ori nu ne jucam. Asa si-a framantat el mintea o zi intreaga la gradinita si a venit cu ea acasa.

Acum el era regele, eu eram fiica lui, regina murise pe cand eu eram in scutece si de atunci ma trimisese sa traiesc la alt castel, reducand contactul la vizite pe care trebuia sa i le fac cu caleasca. Fiica mea, cand vii sa ma vizitezi? Dar de ce nu pot locui cu tine, tata drag? Si aici intram intr-un impas repetitiv. El vroia sa-l vizitez cu caleasca si sa locuiesc departe, eu vroiam sa ma primeasca inapoi in castelul lui. Doar ma iubea, nu? Nu mai tinea el minte ce mult s-au bucurat si el si regina atunci cand ma nascusem? Si crede el ca mi-a fost usor sa cresc printre straini, neputand sa-i arat ce mult il iubeam? Nu, nu, nu. Nu se poate sa ma aiba aproape. Dar de ce, tata drag, de ce? Nu ai pic de inima?

Nu. Cand a murit mama ta, inima mea s-a spart.

Am privit pardoseala. Era plina de cioburi mici imprastiate pana sub mobile. Unele sclipeau, reflectand lumina candelabrului. Toti anii acestia, in care venisem aici in vizita, fara sa le observ.

***

Citind ultima pagina a primei parti a cartii am stiut cum va incepe partea a doua. Detalii prea bine intiparite in memorie, timpul curgand prea lent. Claritatea pe care o obtii numai dupa rederulari nenumarate a ceea ce iti interzici sa uiti.

Puteam sa ma opresc acolo, sa-i tin pe toti intregi, inghetati in momentul ultim de fericire comuna. Atunci cand ei nu stiau cum arata viitorul. Dar am intors pagina si i-am azvarlit in plina tragedie.

Fraze seci, gesturi mecanice. Realitatea golita de zorzoane, lipsita de sens pentru cel aflat in mijlocul ei. Cand ceva vital dispare din viata ta, despartind-o violent in inainte si dupa, nu ai prea multe alternative. Te agati de ce ti-a mai ramas sperand ca cineva candva va migali cu rabdare si liantul potrivit la mozaicul cioburilor tale sau incremenesti. Stai stana, neindraznind nici macar sa rasufli mai adanc. Orice miscare, cat de mica, ar rupe echilibrul tandarilor ce-au fost tu, tinute in vechea forma doar de neclintirea ta. Lasi viata sa curga pe langa tine fara sa te mai implici in ea, rupi legaturile cu ceilalti oricat de stranse, gandind ca odata cioburile imprastiate, te vei fi pierdut si pe tine definitiv.

Am ajuns aproape la jumatatea cartii.

Nota: Titlul este jumatate din cel dat de Ion Doru Brana povestirii The Sliced-Crosswise Only-On-Tuesday World a lui Philip Jose Farmer pe care a tradus-o pentru un almanah Anticipatia de pe vremuri.

What we see

Stiu barbati care vorbesc cu reverenta despre sotiile lor. Inteleptele familiei, tinand balanta in relatiile sociale, punctand precis si cu profunzime detaliul revelator al unor conversatii- texte-opere de arta-gesturi, aducandu-i cu blandete cu picioarele pe pamant cand peroreaza exuberant prinsi in menghina cate unei pasiuni copilaresti. Jumatatile lor mai bune, desi chiar ei stabilesc superlative ale intelepciunii.

M-am vazut si pe mine reflectata in povestile sotului meu, tot un soi de super-eroina. Aprecierea mi-a indus o stare de multumire cu atat mai mare cu cat o rasfrange si asupra colegelor mele intru gen.

Dar Siri nu-i barbat si la primele pagini ale intamplarilor povestite de personajul masculin, pasajele rezumate prin it was my wife who noticed that m-au nelinistit suficient ca sa le mentionez intr-o discutie cu sotul meu. E posibil sa fie doar mimarea perfecta a discursului unui anumit tip de barbat, dar le-am resimtit frapant ca pe o lipsa de modestie, pacat in care sunt tentata sa ma complac de cate ori sunt laudata acasa.

Rareori putem vorbi simultan la cald despre carti. Fiecare are teancul lui in asteptare, cartile ajung dintr-unul in celalalt cel mai devreme la luni distanta. Dar plecand de acasa, pentru a usura bagajul, am ales pentru dupa terminarea lecturii curente o carte pe care o incepuse el deja si o citea cu picatura in paralel cu teancul lui.

Nu, lui nu i se paruse neobisnuita lauda de sine. Nici n-o observase. Ce i-a zgandarit insa confortul interior a fost feminitatea cu care priveste lumea povestitorul-barbat. Da, scriitura o percep si eu feminina, dar aceeasi tusa sensibila am regasit-o si la Foer sau Murakami de exemplu. Iar ei nu-l descumpanesc. Ideea femeii ce manuieste atele barbatului in ale carui ganduri se scufunda e cea care introduce nota perversa in lectura lui.

O iubesc pentru asta, la fel de mult cum am iubit-o pentru fraza de pe pagina urmatoare semnului lui de carte: You know, Leo, the smarter you are, the sexier you are. Rostita de sotia povestitorului noaptea, in pat, stand cu capul pe pieptul lui si mangaindu-l.

La multi ani, carti frumoase!

Ca v-o fi citit sau nu cineva. Azi e ziua internationala a voastra si aveam de gand sa scriu despre una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit in ultima vreme. Trebuia sa stiu eu mai bine, doar ma pricep un pic la socoteli si la potriveala lor.

Asa ca deocamdata zic doar sa traiti si sa ne imbogatiti mai departe vietile!

Si nu ma supar daca primesc aici recomandari de carti frumoase.

Povestea mai buna

Sunt atee sau agnostica? Pana n-am inceput cartea cu Pi, nu mi-am pus niciodata intrebarea. In universul perceput de mine, Dumnezeul crestin n-are loc. Paradoxal, citirea bibliei e cea care mi l-a facut pentru prima data antipatic. Pe ceilalti nu-i cunosc prea bine, dar asa, din auzite, nu se potrivesc nici ei in povestea mea. Motivele conteaza mai putin aici, important e doar ca intr-o buna zi m-am trezit traindu-mi viata fara nici un Dumnezeu. Povestile cu care a venit stiinta au astamparat nelinistea de ce-urilor ce mi se zbenguie zglobii prin minte; tristetea ca atunci cand se rupe firul e rupt pentru intotdeauna a fost inlocuita de o pofta de viata hotarata sa nu-i risipeasca nici o firimitura; una peste alta, sunt multumita in necredinta mea. Potrivind cele de mai sus pe definitie, s-ar putea zice ca sunt atee.

Dar… Nu pot trece cu vederea peste limitele intelectului nostru. Stim atat de putine, incat daca intr-o zi m-as trezi minuscula, pe o lamela asezata sub un microscop la capatul caruia ar mormai nemultumit un urias neras in timp ce m-ar privi ingandurat pe deasupra ochelarilor demodati, i-as face cu mana si i-as striga: Hi, God! Si daca nu m-as fastaci poate l-as intreba si daca imi indeplineste 17 dorinte. Adica nici nu exclud complet ideea existentei unei divinitati, undeva in afara sferei noastre de perceptie. Chiar daca tupilate in subconstient, indoielile mele se pare ca exista. Ma face asta agnostica?

Sunt un pic ingrijorata ca raspunsul ar putea fi da. Ingrijorata pentru ca vedeti voi, Pi Patel ii respecta pe atei, dar ii dispretuieste pe agnostici. Ateii sunt fratii si surorile lui, si ei un fel de credinciosi, inchinandu-se zeului Ratiune. Pe cand agosticii sunt imaturii care nu mai trec odata de perioada indoielii. Intra in ea si raman agatati pe drum, multumiti ca nu trebuie sa aleaga. Sunt niste lasi. Si nu mi-ar placea ca Pi sa aiba asa o parere despre mine.

Mi-am dorit sa-i fiu simpatica dinainte sa-i aflu numele. Chiar din clipa in care Yann Martel, dupa ce a ascultat incredibilele intamplari din viata lui Pi, povestite de un indian batran in Pondicherry, a zburat direct la Toronto. Cand abandonezi in India un roman stralucind de culoare si contrast despre Portugalia anului 1939, doar ca sa rasfoiesti febril cartea de telefoane a unei metropole canadiene in cautarea unui necunoscut, trebuie sa fii convins ca vei intalni un om extraordinar, nu?

Si da, l-am inteles perfect pe autor. Dupa cateva pagini doar, ardeam de nerabdare sa ajung la calculator, sa deschid pagina „Canada 411”, sa aflu numarul lui Pi si sa vorbesc un pic cu el. Probabil ca si ceilalti cititori au patit la fel. Nemaifacand fata taraitului continuu al micului aparat, trebuie ca Pi Patel s-a retras din cartea de telefoane in pacea credintelor lui. Caci da, Pi este atat de iesit din comun incat a gasit calea impacarii credintei in trei religii diferite.

In timp ce el crestea intr-o gradina zoologica indiana si aduna religii asa cum alti copii aduna timbre, pentru mine devenea imperativ sa-i castig bunavointa. Ocazia mi s-a ivit in capitolul 22:

I can well imagine an atheist’s last words: „White, white! L-L-Love! My God!” – and the deathbed leap of faith. Whereas the agnostic, if he stays true to his reasonable self, if he stays beholden to dry, yeastless factuality, might try to explain the warm light bathing him by saying, „Possibly a f-f-failing oxygenation of the b-b-brain,” and, to the very end, lack imagination and miss the better story.

Recunosc ca m-a nedumerit putin. De ce ar imbratisa ateul o credinta la vederea unei lumini albe, dupa o viata in care a acceptat existenta unei explicatii rationale pentru tot ce se intampla. As fi zis ca el va introduce lipsa de oxigen in intamplare. In plus, am ramas mai departe nelamurita: sunt atee sau agnostica? Dar Pi, te rog nu ma desconsidera. Zau ca nu voi sari peste povestea mai buna.