Trei lumanari in buzunarul de la piept

Eram deja la poarta casei, ba chiar iesiti pe ulita neasfaltata, cand ne-a zis: Stati un pic. Am uitat ceva. Si a fugit inapoi in curte si apoi in casa, dar asta n-am mai vazut. Noi am ramas afara si l-am asteptat sa se intoarca. Avea trei lumanari in mana. Le-a pus bine, in buzunarul de la piept. Acum putem sa mergem.

Asa am plecat. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Au trecut 25 de ani si inca nu stiu cum sa pun totul in cuvinte. Inca ma strange pieptul si mi-e greu sa respir la gandul ca as putea sa nu le potrivesc in intelesul lor intreg. Mi-e teama ca s-ar putea sa spun povestea si sa intalnesc aceleasi priviri cunoscatoare ale propriului lor adevar, care nu se potriveste nici macar cu un colt peste ceea ce am trait eu.

Adevarul lor a crescut si s-a osificat. Repetat, repetat, repetat. La televizor. In ziare. In discutii cu amicii. In discutii cu strainii. Aruncat in fata mea. Din nou, din nou, din nou. Mi-am soptit in gand. Am fost la revolutie. Neauzit a ramas. Mi-au umplut gura cu bolovanii sigurantei lor.

Care revolutie? Lovitura de stat. Manipulare in masa. Rascoala de infometati.

Ascultati cum bubuie la rostire cuvintele acestea. Priviti cum sufla totul din cale. Oameni care au stat in case si au privit la televizor le rostesc. Oameni care s-au ascuns in baie le rostesc. Oameni care ar fi vrut si ei o revolutie, dar n-au gasit frati la ei in oras, le rostesc. Oameni care erau prea mici ca sa inteleaga ceva atunci le rostesc. Oameni care nu se nascusera inca le rostesc. Oameni care au fost acolo le rostesc, si asta ma sperie cel mai tare.

Adevarul meu e plapand. E crescut in suflet, din candoare, speranta si o cutenzanta idealista. E un fum. Adevarul meu e trait. Neuitat si de neuitat.

Cum sa explic pe intelesul lor revolta ce-am simtit-o? Nu foamea ne-a manat, desi eram infometati. Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.

In dimineata aceea ne-au adunat in curtea fabricii. Doua sute de oameni, reprezentantii de onoare ai tuturor sectiilor si departamentelor. Eu si Gina din partea centrului de calcul. I-om fi parut sefului inofensive. Stiam deja despre Timisoara. Pe drumul spre locul de intalnire am tesut necontenit planuri. Cum vom porni aici si acum revolutia noastra.

Vorbitor, secretarul de partid pe uzina. Langa el, directorul adjunct. N-a vrut sau n-a mai ajuns sa tina si el un discurs. Nu stiu. Mai tarziu a fost ales primar al orasului. Langa noi un grup de barbati mici si cu priviri patrunzatoare. Urmarind tot ce se intampla. Cum reactioneaza fiecare. Scandaii partidului, dupa cum aveam sa observam curand.

Tema, infierarea elementelor huliganice din Timisoara. Si emiterea unei telegrame de solidaritate cu puterea. Scandaii nostri nu erau singurii. De undeva din stanga se mai auzeau unii. In rest tacere. Eram unii langa altii. Doua sute de oameni. Si taceam. In vreme cei mititeii zbierau lozinci si ne priveau fioros. Memorandu-ne chipurile. Si promitand sa ne gaseasca pe fiecare dupa miting.

Sunt momente care se dilata. Le vad cu incetinitorul. Si simt toata apasarea aceea a tacerii. Presiunea cladita in noi. Gata sa explodeze prin cea mai mica fisura. Cautand o supapa.

In caminul in care locuiam aveam si tevi pentru apa calda. De la atata lipsa de folosire se ciuruisera. Gauri fine, fine. Le-am descoperit abia dupa revolutie, cand a pornit in sfarsit centrala. Baia noastra a devenit o sauna, cu apa fierbinte tasnind micronic de subtire pe toata lungimea tevilor.

Asa eram si noi, cei doua sute stransi in curte. Oameni gauriti, fara sa stim ca ne-a ros rugina. Cand a inceput primul sa huiduie, strigatul lui a curs in noi. Si a dat pe dinafara. Ne-am trezit huiduind cu foc. Si eu, si Gina.

N-am strigat toti. Cred ca mai multi au fost cei care au tacut mai departe. Sugrumati de teama. Inca mai pot sa le vad privirile. Rusinate si speriate. Furisate spre scandai. Ocolindu-ne pe noi, cei care huiduiam. Jinduind si neindraznind. Aveam sa le revedem pe strada dupa amiaza.

Secretarul de partid n-a mai fost lasat sa spuna nici un cuvant. Directorul adjunct a luat microfonul si nu mai stiu exact ce a zis, dar a lasat impresia ca e alaturi de cei revoltati. Numai ca ar avea mai mult sens sa ne facem revolutia in alta parte, nu in fabrica. Partea aceasta e insa destul de incetosata in amintire si nu vreau sa scriu lucruri care poate nu s-au intamplat.

Ne-am intors in birouri. Aveam difuzoare deasupra usilor, transmitand programul unu de la radio. Au dat in direct un miting din Bucuresti. Tot ca al nostru, de infierare a huliganilor si adeziune cu partidul. Si care s-a sfarsit tot ca al nostru. Emisiunea s-a intrerupt brusc la primele huiduieli.

Am alergat pe la toti colegii. Haideti sa iesim in piata. Cei tineri au zis da, ceilalti au zis sa ne cumintim ca o patim.

Eu mai aveam treaba. Trebuia sa merg la gara sa-l iau pe fratele meu, care sosea din Bucuresti. Frustrat. Inainte de Bucuresti fusese la Timisoara. Plecase in ziua in a carei seara au iesit oamenii pe strazi. Auzise acum in tren ca si la Bucuresti oamenii l-au huiduit pe Ceausescu in persoana. Ca un facut nu reusea sa ramana intr-un oras destul de mult ca sa se revolte si el. Frustrarea lui a dat peste surescitarea mea. E totul aranjat. La 3 ne strangem toti in piata si nu plecam pana nu ne eliberam. Pana atunci hai sa-l luam de acasa si pe colegul de camera. Externat din spital cu o zi inainte. Hepatita. Era la acasa socrilor, de la tara.

***

La inceput am fost singuri pe drum. Cand am ajuns in linie dreapta pe strada ce da in unicul bulevard al orasului, am dat de altii. Risipiti. Rari. Zambindu-ne incurajator. Fratii nostri. Mergand toti in aceeasi directie.

Pare un pic artificial, dar orasul e lung, iar centrul se gaseste taman in partea opusa celei prin care am patruns noi in el. Pe jos. Dupa cum pe jos l-am strabatut pana in piata in care am petrecut noaptea urmatoare. La inceput e tipul clasic de bulevard comunist. Blocuri de zece etaje il flancheaza pe ambele laturi, ingradind orizontul. Bulevard de oras de provincie, fara larghetea celor bucurestene.

Furnincand de oameni. Majoritatea stand doar pe margine si privind. Martori. (De ce or fi uitat?) Noi strigand. Indemnandu-i in versuri sa ni se alature. Nu stiu cum. Am uitat toate poezelele revolutionare. N-am uitat insa nimic din ce am vazut. Tin minte fiecare privire si fiecare gest din jur.

Un bunic cu nepotul de mana. Ridicand din umeri. Nu pot veni cu voi. Privind spre micut. Tre’ sa am grija de el. Pai tocmai de aia. Pentru el.

O taranca batrana. Or sa va impuste, maica. Haideti cu noi. Daca suntem multi, nu ne pot impusca pe toti. Crezand cu ardoare.

Sunt multi cei care raman in urma clatinand din cap si cainandu-ne. Dar la fiecare pas unul-doi se desprind din multime si ni se alatura. Suntem ca o apa de munte. Izvoram de la marginea orasului si pana in centru devenim suvoi.

Din fata curg spre noi zvonurile. Au iesit soldatii. A iesit militia. Vor trage in noi daca nu ne oprim.

Noi radem. Vietile ne-au fost prea scurte. Nu avem povesti care sa se piarda daca un glont ne va impiedica sa le mai povestim. Asa ca mergem mai departe.

Se trage in piata? Nu se trage inca.

Iar raul de oameni se ingroasa, pana suntem mai multi decat cei de pe trotuare. Exaltati, simtind ca uite, aici, in clipa aceasta, am urnit roata stagnanda a istoriei. Nu e figura de stil. Stiu exact in dreptul carui bloc m-am gandit la asta.

Eram multi deja. Si eram liberi, indiferent de ce urma sa se intample. Si ne purtam demnitatea ca pe o haina. Intacta si la vedere.

In mijlocul fluviului de oameni pornit sa faca revolutie, noi trei. Eu. Intr-o parte fratele meu. In cealalta, tinandu-ma de mana, omul meu. Purtand in buzunarul de la piept trei lumanari. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Publicitate

Mai tarziu e sinonim cu niciodata

Amanari intalnite permanent in diferite circumstante. De la inocentele notite in programe ce recomanda cateva linii ca „temporary fix” sau povestile pe care tot aman sa le spun pana cand voi avea mai mult timp, pana la dureroasele vieti fictive traite in asteptarea momentului cand el isi va aranja sotia sau sotia si copiii si il va lasa constiinta sa divorteze ca sa se insoare cu semi-calugarita benevola, sunt toate iluzii carora ne lasam prada cu o incapatanare copilareasca. Viata nu curge pe fagasul dorit de noi, dar sapam la el in continuare cu entuziasm neobosit, indiferent de cat de departe e albia lui actuala. Si asta nu o data, ci de fiecare data.

Cei din afara vad si asista neputinciosi la orbirea distrugatoare a celui prins in mirajul lui candva.

Dar parca niciodata nu mi-a frant inima mai tare ca saptamana trecuta. O familie plecata in Germania. Pe vremuri fericita, iubitoare unii de altii, optimista. El, ea si doi copii. Fata si baiat. El harnic. Prea harnic. Intr-atata incat s-a intors in Ro pentru un job bine platit, care sa-i permita sa o intretina pe ea. Ei nelipsindu-i nimic in afara de companie si poate si niste mangaieri. Cat sunt mici, copiii acopera nevoia noastra de ocrotire, dar nu stiu totusi sa ofere tandrete. Insingurandu-se si acrindu-se. Simtindu-se poate tot mai inutila. Cautand pana la urma respectul de sine intr-o alta relatie. Justificand-o in ochii proprii si ai copiilor expeditiv: tata ne-a parasit. Transformand incetul cu incetul obiectul. Tata v-a parasit. Baiatul mare, nemaiputand fi atins. Fata mica si vulnerabila, povara tot mai insuportabila pentru mama luata pe sus de torentul neasteptat al propriei vieti. Pana cand, dupa divort, tatal se ofera s-o ia pe fata la el. Mama i-o da aproape dinainte sa i-o ceara. Iar acum, in fiecare iarna, fata povesteste tuturor celor ce se opresc o clipa s-o asculte. De la toamna ma ia mama la ea. Mi-a promis.

Clase de echivalenta

Mai bine m-as fi nascut animal, nu om. Obidit. Urmarind veverita care dupa ce ne taiase calea isi spirala rapid coada in jurul unui trunchi de copac.
Ce animal?
Veverita. Normal.
De ce? Nu ca n-as simti, dar mai sper sa aiba un motiv copilaresc.
E rau sa fii om. Vrea sa spuna greu. Nu stie sa faca pasi simpli, de fiecare data isi atarna bolovani de suflet si desi arata voinic, greutatea inchipuita il spulbera.
Pai nici veveritele n-au o viata usoara. Putin surprins. Asa isi imagina. Crezi ca ele nu sunt pandite de pradatori, care abia asteapta sa le infulece? Ar trebui sa fugi o viata de ei. Si sa te temi.
Atunci sarpe. O pauza scurta, scurta. Sau tigru. Ridica oferta in cautarea cuiva cu care viata sa fie etern blanda.
Si ei duc o viata de lupta, nu-i usor sa fii nici macar tigru. Dar pe tine cu ce te apasa viata asa rau ca ai prefera sa nu te fii nascut om?
Mi se intampla doar lucruri rele. Obosit. Atat de obosit ca abia sopteste si trebuie mai mult sa-i ghicesc motivul amaraciunii.
Ce lucruri rele?
Da! Intr-o izbucnire de revolta. Daca nu eram om, atunci nu ma mai taia nimeni langa ochi, nu mai inghiteam banul si nu-mi pierdeam sapca in lac.

Cu doua zile inainte, fusesem intr-un parc de distractii pe care-l tinea minte inca de pe cand nu avea 3 ani. O zi fericita, umbrita de o singura intamplare. Pe vaporasul cu care am facut doua ture de lac, furat de avantul entuziasmului, isi lovise cozorocul sepcii cu mainile ce se bucurau in aer nestingherite si neatente. Sapca alunecase, pana sa reactionam noi, facea deja linistita baie. A plans amarnic. La intoarcerea la debarcader, sapca ne-a tachinat putin cu speranta ca o putem recupera, dar a ramas la un bat distanta de instrumentele noastre improvizate de agatat. Noastre, adica ale mele, ale lui Temo, si ale Elenei. Dorian ne-a privit doar, suspinandu-si durerea in surdina. Iar sapca a plutit incet spre tarmuri inaccesibile, incurcate in desisul unei padurici dese si taietoare de elanuri salvatoare.

Uitasem discutia ulterioara. Mi-am reamintit-o ieri, cand am copiat pozele de la Temo. Am avut multe amintiri cu copiii, din perioada petrecuta de fiecare din ei la noi. Timpul e insa selectiv si necrutator. Ar trebui sa le scriu pe cele ramase, ca sa nu se indeparteze si ele plutind usor pe apa lacului memoriei.

In priza

Copilul are grija de noi. Sa nu ne plictisim, sa nu ne iesim din forma, sa nu ne lasam pe tanjeala. Ne tine alerti. Permanent. Mai eficient decat pe recruti in armata.

E drept ca the fun we have e putin diferit de ceea ce ne-am asteptat si ne-am fi dorit. Dar hei! Macar avem o viata plina si in timp povestile astea vor dobandi o savoare tot mai aleasa. Sigur, cu conditia ca spectaculozitatea intreprindelor viitoare sa nu o ia la deal exponential.

Pana data viitoare ramane neraspunsa intrebarea susurata printre suspine: dar cocosul de ce a putut sa inghita banii?

Inima mea e plina de fulgi de nea

Mai e loc!

Hibernare

Bal mascat

Cand ninge…

…si masinile merg in soapta.

Ingeras? Ntz. Pinguin!

Cu breton sub palarie

O brad frumos

Zapada cat casa

Baietii nu plang niciodata

Nu poti lua un copil la tine daca nu te cunoaste si nu e obisnuit decat cu mama sau cu maica.

Acum doi ani in vara, cu perspectiva sosirii lui Paul la noi, ne-am testat noua rabdarea si lui adaptabilitatea. L-am luat la Brasov pentru cinci zile. Nuuuuu, daca merge Paul vine si Dorian. Dorian e „baiatul lui mama”. Mama a fost cea mai mica in familie si a ramas din copilarie cu convingerea ca i s-au oferit mai putine sanse. Dar cu Dorica nu se va intampla asa. Tot ce face Paul, face si Dorian. Acum doi ani in vara Dorian abia implinise de doua zile patru ani.

Zilele erau frumoase. Parcuri multe cu locuri de joaca, piscina cea mica din curtea nasilor mei, jucariile celorlalti nepoti, mersul cu telecabina, pianul. Nu avea timp de cantarit tristeti.

Prima noapte. Atipisem cand am auzit un zbieret: Piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin! Am dat fuga buimaca. Paul era cel care ma chemase si acum statea numai cu ochii iesiti de sub patura, nu care cumva sa fie prea expus la furtuna pe care o astepta sa izbucneasca. Dorian plange, a soptit cu glas pierit. I-am luat in brate trupsorul tresaltand de suspine. L-am mangaiat. Vreau la maaaaaamaaaaaaa, si-a cantat el o vreme lamentatia. Apoi obosit de atata plans a adormit.

La 6 dimineata un simt pe care n-am stiut ca-l am m-a scuturat. Hai scoala, fosgaie ceva dincolo de usa. Copiii. Mai copii, voi nu dormiti? Ochii mi-erau lipiti de somn. Au intins dintr-o miscare cate o mana spre geam: e ziua! Fara pic de mila. Am ramas cu ei ca sa nu o trezeasca si pe mama. La un moment dat Dorian a venit la mine. Pin, sa nu mai spui la nimeni ca am plans. Am zambit. N-o sa mai spun nimanui, Dorica, fii linistit. S-a jucat in liniste mai departe.

La 8 mama mea a deschis usa camerei cu o privire mustratoare. Mama e severa ca Margareta Paslaru in Veronica. Dorian tocmai parca masina salvarii pe o frunza tesuta in covor. A ramas sprijinit intr-o mana, cu cealalta tinand masina. S-a uitat mai intai la mine. Eu n-am zis nimic. Promisesem. Atunci a ridicat doi ochi tristi spre mama si i-a spus: eu am plans.

De sambata il avem pe Dorian la noi. Ne asteapta vremuri interesante. 🙂

Amusinand

Miroase a sfidare. A ei salbatica, taindu-ti confortul, a ta infruntatoare, de animal nesupus. Doar n-o sa te sperii de atata lucru. Miroase a intoarcere in timp si inocenta. Cand aveai voie sa visezi. Dii, calutule, dii, si scuturai din sfori. Sau te intorceai pe burta, intindeai mainile ca un vultur si priveai din inaltul cerului urmele multe si subtiri incurcandu-se unele in altele. Miroase a curat. Gata, radem totul acum si o luam apoi de la capat cu viata. Miroase a tare. Atat de tare ca te sufoca. Iti umple plamanii si nu mai iese de acolo. Miroase a nerabdare.

Coboram dinspre cruce, atenta la fiecare pas. Vantul tragea subtire, dar dupa vreo suta de metri incepusem sa ma infierbant pe sub hanorac. L-am dat jos, l-am impaturit si l-am bagat in rucsac. Pelicula de sudoare de pe maini s-a racit brusc. Narile mi-au frematat, largindu-se. M-am intors spre tovarasul de drum si am zambit. Miroase a zapada.

Dupa o saptamana am trecut pe langa acelasi munte. Purta semet pe crestet o caita alba.

Expozitie de cuvinte

In goana am ajuns acolo. Aveam un gand. Sa bifez ca am fost si cu sentimentul datoriei implinite sa trec rapid la urmatoarele puncte de pe lista de recomandari. Asta cu rapidul e un vis de-al meu neimplinit. Multe imi doresc sa fac rapid, mai nimic nu-mi iese.

Asa si acum. Era racoare inauntru, o racoare placuta. Primele doua sali? Fiuuuu, ca o masina de la Brawn in sezonul 2009 am trecut prin ele. Am dat buzna in cea de-a treia. As minti daca as zice ca am stat foarte mult. O raita cu gatul intors spre tablourile de pe pereti si acas’ cu mine, ca era deja seara tarziu.

A doua zi au aparut flash-back-urile. Un baietel incremenit in fata catelului alb de plus scapat pe jos in ploaie. O femeie prost imbracata mancand un mar oxidat in tramvaiul 41. Fata securistului oferindu-se: „Daca vrei, te tin eu de mana pana cand…” Groaza femeii ce a trimis o maslina in paharul comeseanului de vis-a-vis. Tocmai acum. Un fumator aspirand intreaga lume intr-un tras din tigara. Pierdut in sine.

Nu-mi place fumul. Ma ineaca si totusi frumusetea imaginii m-a bantuit intreaga zi. Instantanee miscandu-se insesizabil pe retina memoriei. Baietelul are acum mana intinsa, tras de mama lui, ce tine catelul murdar in cealalta mana. Femeia din tramvai casca gura la barbatul ce-si tine discursul infierator in fata calatorilor. Cu marul muscat pe toate partile abandonat (din nou) aerului oxidant. A doua fetita strange mana fetei securistului si nu uita. Femeia rosie dupa gafa facuta cauta privirea barbatului iubit. Acum va afla. O mana scutura scrumul tigarii concentrata asupra acestui act.

Cuvinte asezate ordonat in detalii ce reliefeaza o insiruire de cateva clipe izbitoare in pregnanta lor. Un tablou ici, un tablou colo, cate un vers de trecere intre ele si liniste, multa liniste. Vizitatorii au privit tacuti, nelasand nici o urma a trecerii lor pe acolo. Imi aduc aminte cum se auzea de undeva sonata lunii, bruiata doar de tacanitul tocurilor mele pe pardoseala alba.

La cererea publicului

Aici sunt tigri

Unii oameni pufnesc pe nas si se uita la mine de parca as fi mica mica si le trebuie ochelari, binoclu sau poate chiar telescop sa ma vada acolo jos in prapastia in care ma trimite pomenirea admirativa a cartilor sf. Aia e literatura? Si ei stiu mai bine ca nu e, pentru ca au auzit de filme cu gandaci-alieni si nave spatiale care se impusca cu lasere, si astea toate-s gunoaie. Oameni pe care altii ii considera inteligenti si ii pretuiesc.

Oare ce-i opreste sa deschida o carte de Ray Bradbury? Le-o pun in fata si ei inchid ochii si ii tin stransi cu incapatanare. Din cand in cand verifica printre gene sa prinda clipa cand nu mai e acolo si apoi intorc capul, ridica nasul si privind dintr-o parte intreaba: Cine? Ray cum? Pfffff. Sau poate au auzit de Fahrenheit 451, dar aia nu e sf ma informeaza condescendent.

Si povestirile? strecor timid si ei le indeparteaza cu o fluturare plictisita de mana. Dar si eu ma incapatanez si le strang cu amandoua mainile la piept si le indes bine inapoi in inima mea.

O iubesc pe cea cu gerul si focul, unde oameni esuati pe o planeta cu conditii extreme isi inghesuie vietile in 8 zile. Au involuat, dar au pastrat amintirile speciei. Stiu unde este nava care i-ar putea scoate din fundatura in care doar supravietuiesc, dar striviti de imposibilitatea de a ajunge la ea intr-o ora, s-au resemnat sa manance, sa se inmulteasca si sa taie elanul visatorilor. Afara din pestera lor au o singura ora intre parjolul si gerul ce se succed invariabil. Si apoi se naste un om, unul singur, care nu se lasa zdrobit de resemnare, si nu atat zbaterea lui pentru a-si recastiga conditia umana a trimis-o in biblioteca sufletului meu, cat insistenta in a da un sens unei vieti ce arde in doar 8 zile.

O iubesc pe cea cu planeta vie. O planeta ca o femeie tesandu-si mrejele cu care sa-si atraga iubitii, exploratori sositi de la milioane de ani lumina in cautare de resurse naturale. Indeplinindu-le orice dorinta in chiar clipa in care prinde contur in mintea lor. Dar numai celor ce o iubesc. Aratandu-si fata necrutatoare si hada celor care o tradeaza. Perspectiva unei vieti incadrata doar in ramele propriei imaginatii ii nelinisteste pe astronauti. Si atunci toti in afara de unul pleaca, trecand-o pe lista planetelor interzise. Prea periculoasa pentru a fi exploatata.

Literatura sf nu e proasta. Deschide doar un univers ametitor de larg, in care orice dorinta de cititor flamand poate fi astamparata. Si pentru ca asta ii sperie, unii oameni zic: Aici sunt tigri.