Strugurii

Unele natii sunt la un moment dat mai bune decat altele la facut ceva. Un om bantuit de un entuziasm molipsitor de se lipesc altii de el ca mustele de hartia cu lipici, experienta, mostenirea culturala, situatia economica. Motivul nu conteaza, important e ca se intampla.

De exemplu in sport. Va mai amintiti de Sydney cu podiumul initial al gimnastelor? Ale noastre toate trei. Frumos si irepetabil. Caci gimnastica s-a integrat si ea in trendul globalizarii, care limiteaza participarea unei tari in intreceri oficiale. In numele sportivitatii, fata a treia ramane pe dinafara chiar daca e mai buna decat tot restul lumii. Pana nu-si depaseste in calificari macar una din colege, fata aceea, a treia din lume(!!!), va primi medalia pentru care isi risca gatul cel mult in vis. De fetele care ar fi a patra, a cincea, a sasea, nu mai pomenesc. Nici regulamentele n-o fac de altfel, ele n-au voie nici macar in calificari.

Dar nu gimnastica ma doare pe mine acum, acolo trebuie sa revina ale noastre in frunte mai intai. Sau ale altora, gimnastica tocmai trece prin perioada curcubeu si flutura drapele de toate culorile in finale. Tenisul de masa e hiba. Deschid lista din septembrie cu clasamentul mondial. Liu, Feng, Guo, Kim, Ding, Li, Wang si asa mai departe. In primele 70 de jucatoare, doar 10 nu sunt asiatice. Tarile de origine? China, Taiwan (sau politically correct Taipei), Singapore, Coreea, Japonia. Cinci tari pentru 60 de fete. Hai, la opene mai fac cu schimbul si ar ajunge toate sa joace. Dar la mondiale si JO niciodata.

Asa ca ce au facut fetele din povestea mea? Daca n-au fost primele de tot la ele acasa, au catat o tara cu sportive aflate sub ele in clasament, au facut cu mana familiei, prietenilor si patriei si au depus formulare de obtinere a unor pasapoarte cu numele altei tari decat cea in care s-au nascut pe ele. Toate bune si frumoase cat timp aceasta este o portita legala de a face lucrul la care te pricepi mai bine decat miliardele ce sufoca planeta fara a excela in ceva, nu?

Nu. Caci vedeti voi, printre tarile acelea atat de primitoare cu talentele altora, sunt si multe din Europa. Iar Europa are propria ei intrecere, numita cum altfel, Campionate Europene. Unde fatutele noastre n-ar avea adversar adevarat de nu s-ar fi inventat migratiunea sportiva. Si uite asa au ramas ele doar cu un argint si un bronz in loc de 3 aururi si un argint. Si uite asa s-a trezit poporul roman intr-o dimineata de acum vreo doua saptamani, mandru proprietar al unei noi virtuti nationale, expusa cu osardie si cot la cot in public de ziaristi, comentaci, oameni de rand, solidari in umflatul pipotei: pe fetele noastre le cheama romaneste, nu chinezeste.

Iar eu, nu stiu de ce, am inceput sa ma intreb daca si altii au zicatoarea fa-te frate cu dracul pana treci puntea. Despre care in aceasta situatie, toata lumea, foarte convenabil, a uitat ca se afla in tezaurul intelepciunii romanesti.

Nota explicativa, pentru eliminarea ambiguitatilor: Strugurii de care zic sunt acri. Strugurii cei acri nu sunt medaliile de aur, acelea au fost deja castigate de fetele noastre la editii la care au prins mai multe zile exceptionale. Strugurii cei acri sunt asiaticele aflate mai sus de locul 30 in clasament, adica deasupra oricarei romance, care plecand din tara lor se uita la tarisoara noastra draga doar din avionul ce le poarta spre alt colt al Europei. Am auzit ca incep sa vina chinezii si la noi. Dar nu cei care ne-ar ridica drapelul tuturor si n-am vazut pe nimeni care sa se intrebe onest oare de ce. In schimb s-a scandat inca o data si fara sa se stea pe ganduri: Noi nu ne vindem tara.

Publicitate

Mi-a ramas mica haina rivalitatii

Trogloditule!

Ochi ingustati a evaluare. Banuiala. E un cuvant nou, dar fata congestionata a celuilalt, ochii scaparatori, mainile tepene cu pumnii stransi, toate sfideaza. E sigur o jignire. Cauta degeaba un raspuns pe masura si lipsa cuvantului potrivit il sufoca. Se inroseste si strange toata frustrarea intr-un aaaaaaaa ofensiv ce-i iese din gatlej ca un dop de sampanie si-l asmute spre celalalt.

Ma fascinau certurile intre baietii din fata blocului. Violente iscate din cate o vorba aruncata de unul dintre ei, vorba auzita la oamenii mari sau prin filme, pe care nici unul din noi n-o intelegea. Puterea unui cuvant. Ma mancau palmele si talpile si sufletul sa incerc sa-i sacai. Sa inventez un cuvant. Cu ţ-uri si ş-uri si ci-uri. Si sa le strig din toti rarunchii: ţelcifşomburilor! Privind victorioasa in ochi. De la distanta. Si-apoi cand ar fi hotarat ca da, trebuie sa razbune umilinta, sa fug si sa ma baricadez in casa scarilor cu un drug pregatit dinainte. Si sa ma tavalesc de ras.

N-am fost insa niciodata rapida la alergat.

Pornirea de a zgandari a ramas la fel de vie si dupa ce am crescut. Fara rautate. Cu chicotitul ghidus starnit de caraghioslacul rabufnirilor iscate din lucruri fara sens sau fara importanta. Mai ales ca am gasit si cuvantul perfect. Mitic!

Mitic cu accent pe al doilea i. De la Mitica al lui Caragiale, un personaj ce-mi este tare simpatic. Are umor si tachineaza prieteneste. Un personaj cu care as fi onorata sa fiu comparata. Dar nuuuuuu! Undeva intre 1900 si 2000, bietul Mitica si-a pierdut suporterii si a devenit injurie. Iar acum fereasca sfantul sa-i spui unui bucurestean ca e Mitic. Iar daca bucuresteanul nu e neaparat bucurestean, dar e suporter al unei echipe de fotbal bucurestene… AU!

Mai ales venit din partea unui simpatizant al unei echipe de provincie. Asa ca mine.

Echipa mea e cea in galben-negru. Pe vremea primei cooperative post-revolutionare, imi venea sa ma ingrop in tablia biroului vazand ce face echipa mea. L-am iubit pe Dossey cand parasit de coechipierii dati la o parte in fata adversarilor a aparat tot. Intr-o buna zi, cand i-a venit randul, echipa a retrogradat si plec ochii, da, m-am bucurat putin, nemaiavand de ce sa-mi crape obrazul de rusine. Era acolo in divizia secunda, parca nestiuta decat de mine, se complacea in mediocritate, dar macar parea cat de cat mai curatica.

Si apoi surpriza. Anuntul primei pagini. Antrenorul cel nou, plecat satul de sicanele unui patron zgarcit de la o echipa chiar din Bucuresti. Ah! Tzac-pac, una-doua, intr-o jumatate de clipit, hop-tzop a saltat echipa mea in prima liga, si de cand am stiut-o inapoi n-am mai avut decat doua dorinte. Sa nu apuc iar calea magazinelor cosmetice pentru repararea obrazului si sa reabilitez numele lui Mitica pe spinarea prietenilor mei.

Mai intai i-am inventariat. In tabara stelista, fetele si un baiat ratacit. In tabara rapidista nimeni. In tabara dinamovista, numai baieti unul si unul. Minti luminate, cel putin una gen Mitica, cativa mai blajini, altii infierbantati. Candidatii perfecti. Ma si vedeam. Vine meciul si cu o saptamana inainte incep sicanele amicale. Caricaturi de replici de patroni cu burti sau copii ce-si pierd noptile urland prin caps lock. Un fel box. Joc de picioare si apoi ranjind: miticilor! 😆

Ecranul in spatele caruia stau e mai solid decat usa scarii de la bloc cu tot cu drug. Dar usurinta in a uita injuriile, reale sau nu, s-a evaporat intre timp. Fara sclipirea nazdravana a ochilor si bufnitul in ras, cum sa le cer sa stie ca-i o sotie? Lumea tinde sa fie mai serioasa decat mine. In plus, cand ma gandesc la dinamovistii mei porneste soba la mine-n suflet. N-am riscat sa ma prinda iarna fara caldura.

Dar am jubilat, ooooooo, ce-am mai jubilat cand, cadou de ziua mea, i-am batut cu 2-0. Ma rog, favorita mea a batut-o pe-a lor, dar eu, ca adevarat suporter fanatic ce sunt, imi asum toate victoriile si ma dezic de infrangerile echipei mele.

Am facut asa insa doar pana la penultima victorie. Cea din penultima etapa. Atunci mi-a pierut si cheful de tachinat. Nu, nu succesul din Bucuresti, meritat de ai mei, m-a intristat. Ci ca a tras de ata descusuta a buzunarului in care prietenii mei tineau speranta. I-a lasat goi. Inaintea ultimei etape, lumea socotea punctele febril. Pe variante. Numai dinamovistii mei stateau pe margine, exclusi din joaca asta de copii mari chiar de echipa mea. Priveau agitatia celorlati cu resemnarea celui neputincios. Caci cum poti sa trezesti jucatorii echipei de care se leaga bucuriile si tristetile tale din nepasare? Stiu prea bine sentimentul. Atunci mi-a venit sa-mi iau prietenii pe dupa umar si sa le strang usor bratul.

Asa ca, iarta-ma Mitica, gaseste-ti alt aparator al cauzei tale.

Alte zari, alte obiceiuri, alti comentatori

Croatia – Germania, minutul 34. Klose in careu, aproape de egalare, se incurca in doi aparatori la 3m de poarta. Bilic sare de bucurie pe marginea terenului, cu o cruciulita sau alt talisman aducator de noroc in mana dreapta. In euforia momentului, acesta ii scapa pe jos, Bilic se repede in iarba, il recupereaza si-l saruta de trei ori fata-spate-fata. Comentatorul austriac vede imaginile si vrea sa-si faca datoria, dar ceea ce tocmai s-a intamplat e dincolo de puterea lui de intelegere. Ii este greu sa plaseze imaginile in contextul fazei precedente. Cred ca vedem in reluare bucuria lui Bilic la momentul golului. Ramane derutat pentru inca un minut. Se pare ca in imaginile cu banca croatilor, Bilic si-ar fi pierdut talismanul. Constructia gramaticala ii tradeaza indoiala.

Austria – Polonia, minutul 16. Ivanschitz trimite mingea spre Leitgeb, undeva la limita offside-ului, acesta ajunge singur in fata portarului si trage direct in Boruc. A treia mare ocazie ratata de austrieci. Revedem pasa lui Ivanschitz spre Leitgeb, cred ca era in offside, vom reveni cu imaginile in pauza si le vom analiza in detaliu. Poate e mai bine ca Leitgeb n-a inscris, ca sa nu existe discutii.

Austria – Polonia, fluier final, 1-1. Asta a fost. Austria ramane in cursa pentru accederea in sferturi si ne putem fructifica sansa in super-meciul de luni impotriva Germaniei. O sansa mica, dar care exista. Astazi echipa ar fi trebuit sa-si asigure avantajul inca din prima repriza, in schimb a primit gol din pozitie de offside, iar la reluare i-a fost refuzat un penalty clar. Dar nu ar fi corect sa-l criticam pe Webb. El a observat faultul lui Lewandowski asupra lui Prödl si sa fim sinceri, in inghesuiala din careu putea foarte usor sa-i scape. Insa Webb a fost atent si ne-a acordat lovitura de pedeapsa executata perfect de Vastic, care ne-a adus un egal meritat.

Drapelul

Ia te uita, si-a pus vecinul steag. Cand am plecat de acasa nu era inca. L-o fi montat in timpul ceremoniei de deschidere. Nu e pic de vant si drapelul ros-alb-rosu atarna linistit si demn pe batul proptit la orizontala undeva sub acoperis, iesind frumos in afara pe deasupra balconului. Anunta sarbatoarea discret si pe strada noastra linistita. Ca si steagul europenelor inaltat in fata primariei, acolo unde altfel flutura drapelul national.

Vrei sa-l pui si tu pe cel romanesc? Nu-mi trecuse prin cap, dar acum daca ma uit la balconul nostru, da, ar arata bine. Si ar trezi probabil si simpatia consatenilor. Acum. Caci acum, prin prisma analistilor, noi si ei parem frati de suferinta. Ei, victima sigura a europenelor, noi, ghinionistii din grupa cu lei. Ne pot compatimi daca pierdem si se pot simti razbunati daca rasturnam socotelile specialistilor. Ar fi exact momentul potrivit ca sa le castig simpatia. Mai tarziu, cand cine stie, unul sau altul ar putea deveni victima bandei falsificatorilor romani de bani, si-ar aminti probabil dand din cap cu subinteles ca i-am sfidat cu steagul meu romanesc. Dar acum, in zilele astea, ar zambi ingaduitor si m-ar primi cu tot sufletul in familia napastuitilor care sufera de fotbal, lipsiti de orice speranta.

As pune, dar n-am. Seriozitatea raspunsului imi tradeaza parerea de rau. Cand ajung prin tara, prinsa in vartejul vizitelor, numai la cumpararea unui steag nu-mi sta gandul, iar prietenii inca nu si-au dat seama de importanta vitala a unui steag pentru imigrantul roman.

Nici sa nu te gandesti! Si nu stiu de ce e mai oripilat. Pentru ca l-as pune in aceasta situatie jenanta in fata tuturor vecinilor sau pentru ca mi-am imaginat chiar si pentru o secunda ca ar agrea nebunia induiosatoare careia i-a cazut victima o tara intreaga si nu am fost in stare sa decelez sarcasmul din intrebarea lui.

Eh! Va trebui sa ma consolez cu gandul ca macar mi-a cumparat placinta pe carton verde de pe care ar sari mingile daca nu le-ar tine bine prinse celofanul. 😀

Eurofebra

Mai intai m-au frapat ouale. Mergeam pe aleea dintre rafturi, trecand in revista ce ar mai trebui sa cumpar si m-am oprit neintelegand. Asta se intapla acum 3-4 saptamani, adica la mai bine de o luna jumatate dupa Pasti. Si totusi ouale imi zambeau rosii din hexagonul lor de plastic. Si de fapt la Pasti nici nu se vand oua rosii, ci vopsite in curcubeu. E drept ca si zambetul asta rosu asta era la fel de artificial, fals si strepezit ca si al curcubeului. Doua-trei secunde am sperat nebuneste ca a mai aparut cumva, de undeva, o sarbatoare noua si poate cine stie e chiar una cumsecade ce pica intotdeauna in aceeasi zi lucratoare a saptamanii (iubesc sarbatorile de luni si joi). Dar am zarit umbra alba de sub varful rosu si m-am dumirit.

Apoi am observat ca de la o vreme incoace s-au inmultit masinile oficiale. Ca si cum toti alesii neamului adoptiv ar fi fost loviti de o boala necunoscuta ce-i impinge permanent in mijlocul celor pe care-i reprezinta. Pe orice strada, la orice ora, masinile cu stegulete infipte lateral trec in viteza, opresc la trecerile de pietoni sau cotesc a doua la stanga. Abia la aparitia primului carucior impins linistit de o mama iesita la plimbare, dar dotat si el cu steguletele de rigoare am inteles ca ma inselasem. Alta-i febra care a declansat epidemia aceasta subita de nationalism.

Saptamana trecuta mi-am platit datoriile catre primarie. Am deschis ca de obicei pagina bancii si hop, parca as fi nimerit pe site-ul gazetei in plin concurs „Gasiti x-ul”. Acesta se afla undeva printre randurile anuntului ca ei sustin nationala de fotbal si daca o sustin si eu sa fac click aici.

Ochiul avertizat de eurofebra ce bantuie fara leac, a inregistrat apoi mai usor anomaliile ce se itesc de peste tot ca ciupercile dupa ploaie. Si nu ma refer la mascotele oficiale, fularele, esarfele, vopseaua de obraz, rucsacurile, sepcile, tricourile cu sigla Euro 2008, care se prafuiesc de aproape un an in magazinele partenere oficiale. Nici macar la inseratele din ziare ce-i invita pe colectionarii pasionati la o seara de schimb a pozelor fotbalistilor pentru completarea albumului Panini. Si evident nu la etichetele cele noi cu mingea de fotbal in prim plan de pe sticlele de cola, fanta, sprite, sponsor oficial. De boala asta trebuie sa profite toti pentru a stoarce cat mai multi bani din toate, indiferent daca se mananca sau nu.

Covorul pentru jucat fotbal, cu terenul gata marcat, e numai bun pentru dezbatut cu prietenii daca a fost sau nu offside la Niculae. Sau ma rog, fiecare natie cu ai ei.

Stegulete la liber n-am vazut inca, dar pot fi achizitionate impreuna cu tobleronemetrul sau cu chipsurile impachetate si ele tpt la metru. Fara discriminari intre cei ce prefera dulcele sau saratul.

Ca sa stim ce trebuie rontait in timpul meciurilor, de pe pungile cu grisine si alune ne zambeste un fotbalist. Si de foamea ce ne va apuca la pauza a avut cineva grija. Putem alege intre meniurile Euro 2008, din care vor iesi aburi aromati dupa doar 3 minute in cuptorul cu microunde. Strambati din nas la o varza cu macaroane? Atunci poate un cordon bleu cu orez va satisface gusturile. Sau niste mingi de spanac in pesmet? Sunt ultima inventie scoasa pe piata de Iglo.

Iar daca supermaketul nu-i locul nostru favorit pentru cumparaturi nu-i nimic. La brutaria din sat se vinde un articol nou-nout la un pret senzational. Sacosele din hartie lucioasa imprimate cu gazonul stadionului si nelipsita minge cu numai 9.99 euro. Sa ducem pateul de 1.60 in ele.

Ne-am infierbantat prea tare la meci? Nici o problema. Cam fiecare berarie austriaca si-a gasit o surata elvetiana si au pus-o de o bere comuna. Si reciproc. Si e numai buna sa-i dea cep acum. Tot pentru racorit, dar pentru cei ca mine, care lasa amarul vietii si numai ei, se gaseste in frigider inghetata fotbalissimo.

A iesit la iveala si de ce n-au fost destule bilete la tragerile la sorti de pe internet. S-au pitit in grup printre biscuiti, teancuri de ziare sau in cabina de emisie a posturilor de radio. Altfel cum sa-mi explic abtibildele primite acasa de la O3? Unul are o minge rosie cu alb, altul una albastra cu alb, ambele terminandu-se cu degetul mare al unei maini, orientate in directii opuse. Cica sa mi-l lipesc pe cel ce corespunde parerii mele despre Euro cat mai vizibil. Cineva se preumbla prin tara si ocheste abtibildele. Apoi anunta la radio unde era si daca este al meu, primesc bilete la un meci oarecare. Problema e ca daca rotesc foita cu abtibildele, cea albastra e thumb up. Sa nu conteze culoarea? Si oare si cei cu thumb down primesc bilete la meci?

Cinematografele s-au adaptat si ele. In primul rand si ele sustin nationala de fotbal. Si nu numai televizoarele trebuie cumparate acum repede pentru vazut Euro 2008. Fiecare reclama a introdus pe undeva o minge de fotbal incat la sfarsit am ramas convinsa ca Eagle Eye este despre o asasinare politica ce se petrece undeva printre fanii care fac valuri pe un stadion. Si sa nu uit de oferta speciala, 2 bilete la 3/4 de pret pentru sotiile/prietenele barbatilor ancorati in fata televizoarelor.

Ar mai fi noul cont de economii Goleador. Nu i-am studiat conditiile pentru ca la cat am de cheltuit pe oua vopsite in culorile nationale si toate celelalte produse ros-albe (coincidenta perfecta pentru firmele ce-si comercializeaza marfa si in Austria si in Elvetia) ce ma imbie din galantare, nu cred ca mai am ce economisi. In mod special mi-au facut cu ochiul niste pantofi rosii cu buline albe. Incaltata cu ei, voi face furori in sala de seminar unde voi urmari meciul de debut al gazdelor impreuna cu colegii.

Motive de bucurie

Cefereul preocupat sa pozeze in victima a complotului pus la cale de echipa asociata din toate punctele de vedere cu multi lucsi, a fost orbit de blitz. Si uite asa n-a mai vazut nici care-i poarta proprie si nici pe unde zburda adversarii. Alergand ca sa ne deschida ochii spre nedreptatea ce li se face, clujenii si-au dat cu stangu-n dreptul si s-au impiedicat singuri.

„Uraaaaa!” au strigat prietenii mei stelistii. Si de data aceasta uralele nu le-au ramas intepenite in gat dupa meciul favoritilor, caci echipa cealalta, buna rau la suflet, n-a vrut sa le strice multele aniversari. Mi-a venit sa-i trag de maneca sa sada binisor, dar m-am multumit sa-i invidiez ca nemicrobistul impartial ce-si poate muta simpatiile la echipa care joaca frumos la un moment dat. Ei se invaluresc radiosi in spatiul virtual fara sa le pase ca Steaua nu arata nimic. Eu caut in gol pe cine sa simpatizez.

Si-apoi vine un meci ca Liverpool-Arsenal cantand bucuria fotbalului. Si daca nici asta nu a risipit euforia prietenilor mei, n-o sa fiu eu cea care sa le umbreasca satisfactia ca echipa lor si nu alta va fi ciuca batailor in CL.

Charm included

Nu sunt simpatici elvetienii astia?

Cu Euro 2008 apropiindu-se rapid, ce fac ei? Se apuca de analize. Sunt gazde? Sunt. Trebuie sa fie ospitalieri? Trebuie. Si chiar daca asa, ochiometric, ar parea ca sunt perfecti, analiza a dezvaluit altceva. Turismul elvetian sufera adanc. Degeaba-s camerele frumoase, curate, luminoase, cochete. Degeaba se ling opaspetii pe degete dupa ce au lins si farfuria servita cu amabilitate, politete si respect. Turistul carcotas nu e multumit de lipsa empatiei in relatiile cu gazdele elvetiene.

Asa ca, foarte seriosi, elvetienii s-au pus pe lucru. De fapt s-au pus cu burta pe carte, mare parte din personalul hotelurilor, motelurilor si pensiunilor ce se vor umple la vara cu fotbalisti si suporterii lor, participand acum cu vrednicie si entuziasm la cursuri in care li se preda cum sa fie prietenosi. Piturca poate sta linistit de-acum. Nici o privire rece aruncata de o camerista sau un ospatar nu va intuneca buna dispozitie din sanul echipei noastre nationale. Elvetienii vor da dovada de o ospitalitate si serviabilitate fara cusur. Charm included.