Trei lumanari in buzunarul de la piept

Eram deja la poarta casei, ba chiar iesiti pe ulita neasfaltata, cand ne-a zis: Stati un pic. Am uitat ceva. Si a fugit inapoi in curte si apoi in casa, dar asta n-am mai vazut. Noi am ramas afara si l-am asteptat sa se intoarca. Avea trei lumanari in mana. Le-a pus bine, in buzunarul de la piept. Acum putem sa mergem.

Asa am plecat. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Au trecut 25 de ani si inca nu stiu cum sa pun totul in cuvinte. Inca ma strange pieptul si mi-e greu sa respir la gandul ca as putea sa nu le potrivesc in intelesul lor intreg. Mi-e teama ca s-ar putea sa spun povestea si sa intalnesc aceleasi priviri cunoscatoare ale propriului lor adevar, care nu se potriveste nici macar cu un colt peste ceea ce am trait eu.

Adevarul lor a crescut si s-a osificat. Repetat, repetat, repetat. La televizor. In ziare. In discutii cu amicii. In discutii cu strainii. Aruncat in fata mea. Din nou, din nou, din nou. Mi-am soptit in gand. Am fost la revolutie. Neauzit a ramas. Mi-au umplut gura cu bolovanii sigurantei lor.

Care revolutie? Lovitura de stat. Manipulare in masa. Rascoala de infometati.

Ascultati cum bubuie la rostire cuvintele acestea. Priviti cum sufla totul din cale. Oameni care au stat in case si au privit la televizor le rostesc. Oameni care s-au ascuns in baie le rostesc. Oameni care ar fi vrut si ei o revolutie, dar n-au gasit frati la ei in oras, le rostesc. Oameni care erau prea mici ca sa inteleaga ceva atunci le rostesc. Oameni care nu se nascusera inca le rostesc. Oameni care au fost acolo le rostesc, si asta ma sperie cel mai tare.

Adevarul meu e plapand. E crescut in suflet, din candoare, speranta si o cutenzanta idealista. E un fum. Adevarul meu e trait. Neuitat si de neuitat.

Cum sa explic pe intelesul lor revolta ce-am simtit-o? Nu foamea ne-a manat, desi eram infometati. Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.

In dimineata aceea ne-au adunat in curtea fabricii. Doua sute de oameni, reprezentantii de onoare ai tuturor sectiilor si departamentelor. Eu si Gina din partea centrului de calcul. I-om fi parut sefului inofensive. Stiam deja despre Timisoara. Pe drumul spre locul de intalnire am tesut necontenit planuri. Cum vom porni aici si acum revolutia noastra.

Vorbitor, secretarul de partid pe uzina. Langa el, directorul adjunct. N-a vrut sau n-a mai ajuns sa tina si el un discurs. Nu stiu. Mai tarziu a fost ales primar al orasului. Langa noi un grup de barbati mici si cu priviri patrunzatoare. Urmarind tot ce se intampla. Cum reactioneaza fiecare. Scandaii partidului, dupa cum aveam sa observam curand.

Tema, infierarea elementelor huliganice din Timisoara. Si emiterea unei telegrame de solidaritate cu puterea. Scandaii nostri nu erau singurii. De undeva din stanga se mai auzeau unii. In rest tacere. Eram unii langa altii. Doua sute de oameni. Si taceam. In vreme cei mititeii zbierau lozinci si ne priveau fioros. Memorandu-ne chipurile. Si promitand sa ne gaseasca pe fiecare dupa miting.

Sunt momente care se dilata. Le vad cu incetinitorul. Si simt toata apasarea aceea a tacerii. Presiunea cladita in noi. Gata sa explodeze prin cea mai mica fisura. Cautand o supapa.

In caminul in care locuiam aveam si tevi pentru apa calda. De la atata lipsa de folosire se ciuruisera. Gauri fine, fine. Le-am descoperit abia dupa revolutie, cand a pornit in sfarsit centrala. Baia noastra a devenit o sauna, cu apa fierbinte tasnind micronic de subtire pe toata lungimea tevilor.

Asa eram si noi, cei doua sute stransi in curte. Oameni gauriti, fara sa stim ca ne-a ros rugina. Cand a inceput primul sa huiduie, strigatul lui a curs in noi. Si a dat pe dinafara. Ne-am trezit huiduind cu foc. Si eu, si Gina.

N-am strigat toti. Cred ca mai multi au fost cei care au tacut mai departe. Sugrumati de teama. Inca mai pot sa le vad privirile. Rusinate si speriate. Furisate spre scandai. Ocolindu-ne pe noi, cei care huiduiam. Jinduind si neindraznind. Aveam sa le revedem pe strada dupa amiaza.

Secretarul de partid n-a mai fost lasat sa spuna nici un cuvant. Directorul adjunct a luat microfonul si nu mai stiu exact ce a zis, dar a lasat impresia ca e alaturi de cei revoltati. Numai ca ar avea mai mult sens sa ne facem revolutia in alta parte, nu in fabrica. Partea aceasta e insa destul de incetosata in amintire si nu vreau sa scriu lucruri care poate nu s-au intamplat.

Ne-am intors in birouri. Aveam difuzoare deasupra usilor, transmitand programul unu de la radio. Au dat in direct un miting din Bucuresti. Tot ca al nostru, de infierare a huliganilor si adeziune cu partidul. Si care s-a sfarsit tot ca al nostru. Emisiunea s-a intrerupt brusc la primele huiduieli.

Am alergat pe la toti colegii. Haideti sa iesim in piata. Cei tineri au zis da, ceilalti au zis sa ne cumintim ca o patim.

Eu mai aveam treaba. Trebuia sa merg la gara sa-l iau pe fratele meu, care sosea din Bucuresti. Frustrat. Inainte de Bucuresti fusese la Timisoara. Plecase in ziua in a carei seara au iesit oamenii pe strazi. Auzise acum in tren ca si la Bucuresti oamenii l-au huiduit pe Ceausescu in persoana. Ca un facut nu reusea sa ramana intr-un oras destul de mult ca sa se revolte si el. Frustrarea lui a dat peste surescitarea mea. E totul aranjat. La 3 ne strangem toti in piata si nu plecam pana nu ne eliberam. Pana atunci hai sa-l luam de acasa si pe colegul de camera. Externat din spital cu o zi inainte. Hepatita. Era la acasa socrilor, de la tara.

***

La inceput am fost singuri pe drum. Cand am ajuns in linie dreapta pe strada ce da in unicul bulevard al orasului, am dat de altii. Risipiti. Rari. Zambindu-ne incurajator. Fratii nostri. Mergand toti in aceeasi directie.

Pare un pic artificial, dar orasul e lung, iar centrul se gaseste taman in partea opusa celei prin care am patruns noi in el. Pe jos. Dupa cum pe jos l-am strabatut pana in piata in care am petrecut noaptea urmatoare. La inceput e tipul clasic de bulevard comunist. Blocuri de zece etaje il flancheaza pe ambele laturi, ingradind orizontul. Bulevard de oras de provincie, fara larghetea celor bucurestene.

Furnincand de oameni. Majoritatea stand doar pe margine si privind. Martori. (De ce or fi uitat?) Noi strigand. Indemnandu-i in versuri sa ni se alature. Nu stiu cum. Am uitat toate poezelele revolutionare. N-am uitat insa nimic din ce am vazut. Tin minte fiecare privire si fiecare gest din jur.

Un bunic cu nepotul de mana. Ridicand din umeri. Nu pot veni cu voi. Privind spre micut. Tre’ sa am grija de el. Pai tocmai de aia. Pentru el.

O taranca batrana. Or sa va impuste, maica. Haideti cu noi. Daca suntem multi, nu ne pot impusca pe toti. Crezand cu ardoare.

Sunt multi cei care raman in urma clatinand din cap si cainandu-ne. Dar la fiecare pas unul-doi se desprind din multime si ni se alatura. Suntem ca o apa de munte. Izvoram de la marginea orasului si pana in centru devenim suvoi.

Din fata curg spre noi zvonurile. Au iesit soldatii. A iesit militia. Vor trage in noi daca nu ne oprim.

Noi radem. Vietile ne-au fost prea scurte. Nu avem povesti care sa se piarda daca un glont ne va impiedica sa le mai povestim. Asa ca mergem mai departe.

Se trage in piata? Nu se trage inca.

Iar raul de oameni se ingroasa, pana suntem mai multi decat cei de pe trotuare. Exaltati, simtind ca uite, aici, in clipa aceasta, am urnit roata stagnanda a istoriei. Nu e figura de stil. Stiu exact in dreptul carui bloc m-am gandit la asta.

Eram multi deja. Si eram liberi, indiferent de ce urma sa se intample. Si ne purtam demnitatea ca pe o haina. Intacta si la vedere.

In mijlocul fluviului de oameni pornit sa faca revolutie, noi trei. Eu. Intr-o parte fratele meu. In cealalta, tinandu-ma de mana, omul meu. Purtand in buzunarul de la piept trei lumanari. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Publicitate

Habar n-aveti!

Amicul AG, in mare forma pe facebook, a lansat un sondaj de opinie dragut si nostim. Care sunt personajele secundare preferate din Breaking Bad si The Walking Dead?

La Breaking Bad nu se poate carti. Film de arta fiind, e firesc ca fiecare sa-l interpreteze dupa cum il taie capul. Dar Mortii Umblareti? Soc si uluiala. Lumea il priveste sau nu il priveste intr-un mod cu totul eronat. Doamnele gresesc neuitandu-se, domnii gresesc uitandu-se.

Nu ca n-ar trebui sa-l mai urmeasca, nu! Ce poate fi mai frumos decat un sot care ti se alatura interesat atunci cand privesti un serial favorit? Cu privitul sunt foarte de acord. Dar sa crezi ca vezi un film pentru baieti?

Oh, the horror!

In doua cuvinte, The Walking Dead is all about romance and recipies. Ce poate fi mai housewifey de atat? Scuzati engleza.

Rataciti in timp

Ne scrie Tolo din Londra (Catalin Tolontan, si cine nu-l citeste, ar putea face o exceptie pe perioada Jocurilor Olimpice, reportajele echipei de acolo au fost de fiecare data interesante): „Un tip impecabil ne salută “Good day, Sir!”.Tresărim. Am ajuns undeva unde nu trebuia? Cu ce am greșit? Omul e doar politicos, dar noi tresărim și avem senzaţia, ca mai toţi copiii născuţi în comunism, că e un reproș pentru că ne găsim în momentul și în locul nepotrivite. El zîmbește, noi ne crispăm o fracţiune de secundă, pînă cînd lumile noastre se contopesc și simţim același lucru.”

Omul, in general, se obisnuieste rapid cu linistea si normalitatea. Traumele unei copilarii sub comunism, daca chiar ar putea fi privite din unghiul acesta, dispar iute. Desi am serioase indoieli ca vreunul dintre noi a fost cu adevarat traumatizat. Spamurile nostalgice despre generatia cu cheia la gat o demonstreaza. Exceptia o reprezinta desigur cei urmariti si persecutati individual de sistem si daca va intrebati ce copil ar fi putut infuria sistemul in asa hal incat sa-i trezeasca atentia, am si un exemplu: copiii parintilor ramasi ilegal in strainatate, care si-au dorit reintregirea familiei.

Dar nu despre ei e vorba, ci despre noi, astialalti, anonimii multi si hai sa nu ne victimizam, fericiti in inconstienta noastra. Asa-s copiii, fac o joaca si din statul la coada. Iar incalcarea regulilor pe vremea aceea, ca si acum, era aventura pura si nu trezea mustrari de constiinta nici macar la cei prinsi. Eventual ii ambitiona sa fie mai isteti data urmatoare ca sa pacaleasca mai eficient vigilenta aparatorilor de reguli, priviti ca fiind cu atat mai caraghiosi cu cat regulile erau mai absurde. Si atunci de unde reflexul de vinovatie pe care l-au simtit autorii? (V-am pacalit la inceput, Tolo n-a scris singur articolul.)

Compar amintirile din copilarie cu Romania de acum. Si in contextul citatului, diferenta e limpede ca omul negru plimbandu-se pe campul de zapada. Sunt intimidata in Romania de azi. Nu eram cand am plecat si primii ani traiti in strainatate mi-au sporit increderea in mine. Dar nu stiu care e reactia corecta in fata nerusinarii. Iar de cand nesimtirea a prins glas si racneste nestingherita pe toate canalele pe care poate ajunge la urechile noastre, admit ca mi-e teama. Ca voi deranja parcand pe un loc liber, dar folosit de obicei de un practicant ocazional al agresivitatii verbale, ca mi se va flutura un teanc de bancnote in fata ochilor daca deschid o carte in autobuz, ca o voi supara dorindu-mi ceva de pe raft pe vanzatoarea reclama vie la toate produsele cosmetice prezente pe piata romaneasca, ce ofteaza dupa tipul care a ignorat-o aseara in club, desertandu-si sensibilitatea ranita in fata colegei de tura, plesnind in acelasi timp clientii cu un „Ce vreti” sfichiuitor si taietor in carnea vie a intetiei originale de face cumparaturi.

Dar ma intorc la cealalta acasa si zambesc prima oamenilor de pe strada, salutandu-i chit ca ii cunosc sau nu. (Obicei intepenit si aici, ca si la noi, in lumea de la tara.)

Asa ca indraznesc sa il contrazic pe Tolo, confratii si consora lui. Tresarirea lor nu e urmarea nasterii sub comunism decat daca privim jungla din Romania de azi ca o urmare naturala a iesirii din el. Teorie contrazisa de atatea dintre statele vecine noua pe harta sortii. Crisparea lor, turisti romani intr-o tara relaxata, vine din traumele neobservate ale traiului intr-o permanenta stare de care pe care, prezenta pe strada, la lucru si chiar si acasa. In prezent, nu in trecut.

Sigur, lucrurile vazute de la niste sute de km distanta ofera o alta perspectiva, totusi ar ajunge si trei pasi mentali facuti in spate. Unu, doi, trei. Eeee? Parca se vede altfel. Stai un pic, n-am auzit un fosnet in fundalul propriilor ganduri? Cutitul imaginar in dreapta, o intoarcere brusca, postura de karatist in atac: cine esti, ce vrei si de ce imi zambesti?

Stand la coada

Scrie pe un film made in Romania, am grija sa il vad. Cu foarte putine exceptii despre care voi pastra tacerea. Ca sa ajung la un film romanesc trebuie insa ca el sa fi fost distribuit in strainatate. Prin cinema-uri sau pe dvd. Asta ar implica, in mod logic, un calificativ de cel putin „peste medie”. Majoritatea au fost luate in consideratie pe la un festival european mai mult sau mai putin obscur (ma intreb in ce categorie ar intra Un certain regard).

Si cu toate acestea fiecare vizionare de film romanesc se dovedeste un soc. O lume rupta de cotidianul meu, de o brutalitate intrinseca, ce sufera de un soi de autism acut si de neinteles si seamana mai degraba cu emisiunile de la tv atunci cand fac greseala sa-l pornesc, in tara fiind, decat cu situatiile in care ma aflu atunci cand interactionez cu oamenii mei dragi sau cu strainii.

Singura exceptie: cozile. Ca sunt la intrarea in tara fiindca ungurii nu lucreaza, sau la politie pentru o audienta de accelerat schimbarea pasaportului. In ele gasesc singura asemanare cu actiunea filmelor noastre. De unde si strania senzatie ca un film romanesc, chiar si atunci cand are doar doua personaje, doi tineri care se iubesc sa zicem, e in fapt un film despre cum sa te bagi in fata la coada.

Mai sunt si dialogurile. Arta rafinata de a nu spune nimic in conversatii lipsite de veridicitate prin presararea de „hai ma”-uri. Dar poate nu stiu eu sa discut. De-aia va intreb si pe voi. Vorbeste cineva cu „chestia aia, stii tu”? Adica ma duc sa vorbesc cu vecina despre chestia aia, stii tu. Sau am rezolvat aseara chestia aia, stii tu. Ca sincer vorbind, eu una n-o stiu niciodata.

Cum ne fraiereste pestisorul de aur

Mai stiti cum zice el pestisorul de aur, tot sclipind de bunatate din solzisori, acum eu iti voi indeplini orice dorinta, dar numai una? Stiu, in unele povesti e mai marinimos si zice trei, pentru simplitate insa presupunem ca e intotdeauna una, fara a modifica problema. Si tocmai v-am varat pe gat o formulare specifica demonstratiilor matematice, pentru a sublinia ca urmeaza o demonstratie, cel putin la fel de solida din punct de vedere logic, ca orice demonstratie dintr-o carte de algebra pe care n-o intelegeti.

E, promisiunea asta e praf in ochi, nimic altceva. Larghetea lui sufleteasca e ingustime. Pestisorul de aur e un mare aburitor. Pentru ca orice dorinta, inseamna chiar orice. Cum ma intindeam azi dimineata in pat dupa ce inchisesem cartea tocmai incheiata, si acolo tot ceva cu orice dorinta numai nu asa suava ca povestile cu pestisorul de aur, m-am intrebat ce as alege si am gasit pe loc. In carte as fi putut-o obtine, dar pestisorul nu mi-ar fi acordat-o in veci. Dorinta mea, hrapareata de mine, ar fi nici mai mult nici mai putin, decat ca recompensatorul sa-mi implineasca oricate dorinte.

Dorinta taiata apriori din lista de pestisor, prin restrictia una si numai una. Carpanosul. Si mincinosul, ca daca pe asta nu o implineste, atunci nu se tine de promisiunea implinirii oricarei dorinte. QED. Ca asa se pune la demonstratii.

Hier ist kein Hollywood

Vorbind de filme. Caci chiar daca voi nu stiti, am scris cate o postare pe blog si sambata seara si ieri. La mine in cap. Asta-i a treia si vad ca simte nevoie sa iasa in public. Ma obsedeaza filmul vazut aseara. Nemtesc, cu alpinisti. Nordwand. Am realizat cat de perfect m-am inradacinat in tiparul filmului de succes, cu succes, despre succes. Nici nu mai conteaza ce imi arata un film, eu insist sa vad ce vreau. M-am asezat in fata ecranului, gandind ca voi vedea povestea cuceririi unui varf. Si n-am incetat sa sper pana in ultima clipa, micsorand treptat miza sperantei, dar necedand nimic in negocierea unui happy end, orice ramasita zdrentuita pe care sa o pot numi satisfacuta reusita.

Fiindca nu-i asa, de ce s-ar face un film despre un esec? De ce ar fi invinsii mai mareti decat cei care vor castiga batalia cu ei insisi si cu muntele pana la urma? Wrong thinking, dangerous thinking.

Inevitabil, filmul are si o zona tulbure. Intamplarea se petrece in 1936, in plina ascensiune a nazismului. Infingerea steagului pe varf ar fi contat drept victorie olimpica (brrrrrr, teribila si nelinistitoare ideea schimbului viata pentru o medalie), atat nemtii, cat aparent si austriecii ar fi adus glorie Germaniei, asa cum de altfel a adus echipa mixta ce a a urcat pana sus pe Eiger doi ani mai tarziu, victorie inchinata prieteniei intre popoarele anexat si anexant. Toate reusitele vremii au fost monopolizate de propaganda politica, mana intinsa inainte umbrind tot, fapt ce nu are de-a face nimic cu dreptatea.

Nu exista mentiuni la lumina zilei (in obscuritatea netului sau si mai bine a micilor biblioteci cine stie ce detalii relevante ar putea zacea) referitoare la simpatiile sau dimpotriva, ale alpinistilor germani fata de regim. Dar cucerirea Eigerului a fost obiectiv de partid, ceea ce face automat tema inabordabila intr-un film. In afara de cazul in care Kurz si Hinterstoisser ar aparea creionati in culori eroice de rezistenta, chiar si pasiva. Ceea ce si fac, spre deosebire de tovarasii austrieci, prezenti la apel intinati de carnetul de membru de partid.

Varianta de rezolvare a omului ce se simte cu musca pe caciula. Dar nu numai atat, ci si nedoritor de a-si asuma vreun risc. Cum probabil ar fi fost depolitizarea personajelor.

Captiva

Mi se pare obositor stilul propriu de scris. Folosesc forma pasiva in exces, frazele se lungesc, tinzand sa spuna nu doar o poveste, ci pe toate daca se poate, tragand de invelisul elastic al cuvintelor pana la ratacirea sensului, aman clarificarea frazei pentru un cuvant cheie plasat la final, a fost si a avut monopolizeaza textul ca cei mai fara de scrupule industriasi.

Am citit de curand un text dintr-un magazin Eurosport mai vechi, despre raliul Dakar. M-am speriat. M-am frecat la ochi la o asa similaritate. Aproape am crezut ca l-am scris eu, desi nu-mi aminteam. Noroc cu semnatura. Maximilian Hartung. Suna a neamt si atunci mi-am dat seama.

Sunt prizoniera limbii germane. Si nici macar n-o cunosc cu adevarat.

Mai tarziu e sinonim cu niciodata

Amanari intalnite permanent in diferite circumstante. De la inocentele notite in programe ce recomanda cateva linii ca „temporary fix” sau povestile pe care tot aman sa le spun pana cand voi avea mai mult timp, pana la dureroasele vieti fictive traite in asteptarea momentului cand el isi va aranja sotia sau sotia si copiii si il va lasa constiinta sa divorteze ca sa se insoare cu semi-calugarita benevola, sunt toate iluzii carora ne lasam prada cu o incapatanare copilareasca. Viata nu curge pe fagasul dorit de noi, dar sapam la el in continuare cu entuziasm neobosit, indiferent de cat de departe e albia lui actuala. Si asta nu o data, ci de fiecare data.

Cei din afara vad si asista neputinciosi la orbirea distrugatoare a celui prins in mirajul lui candva.

Dar parca niciodata nu mi-a frant inima mai tare ca saptamana trecuta. O familie plecata in Germania. Pe vremuri fericita, iubitoare unii de altii, optimista. El, ea si doi copii. Fata si baiat. El harnic. Prea harnic. Intr-atata incat s-a intors in Ro pentru un job bine platit, care sa-i permita sa o intretina pe ea. Ei nelipsindu-i nimic in afara de companie si poate si niste mangaieri. Cat sunt mici, copiii acopera nevoia noastra de ocrotire, dar nu stiu totusi sa ofere tandrete. Insingurandu-se si acrindu-se. Simtindu-se poate tot mai inutila. Cautand pana la urma respectul de sine intr-o alta relatie. Justificand-o in ochii proprii si ai copiilor expeditiv: tata ne-a parasit. Transformand incetul cu incetul obiectul. Tata v-a parasit. Baiatul mare, nemaiputand fi atins. Fata mica si vulnerabila, povara tot mai insuportabila pentru mama luata pe sus de torentul neasteptat al propriei vieti. Pana cand, dupa divort, tatal se ofera s-o ia pe fata la el. Mama i-o da aproape dinainte sa i-o ceara. Iar acum, in fiecare iarna, fata povesteste tuturor celor ce se opresc o clipa s-o asculte. De la toamna ma ia mama la ea. Mi-a promis.

Strugurii

Unele natii sunt la un moment dat mai bune decat altele la facut ceva. Un om bantuit de un entuziasm molipsitor de se lipesc altii de el ca mustele de hartia cu lipici, experienta, mostenirea culturala, situatia economica. Motivul nu conteaza, important e ca se intampla.

De exemplu in sport. Va mai amintiti de Sydney cu podiumul initial al gimnastelor? Ale noastre toate trei. Frumos si irepetabil. Caci gimnastica s-a integrat si ea in trendul globalizarii, care limiteaza participarea unei tari in intreceri oficiale. In numele sportivitatii, fata a treia ramane pe dinafara chiar daca e mai buna decat tot restul lumii. Pana nu-si depaseste in calificari macar una din colege, fata aceea, a treia din lume(!!!), va primi medalia pentru care isi risca gatul cel mult in vis. De fetele care ar fi a patra, a cincea, a sasea, nu mai pomenesc. Nici regulamentele n-o fac de altfel, ele n-au voie nici macar in calificari.

Dar nu gimnastica ma doare pe mine acum, acolo trebuie sa revina ale noastre in frunte mai intai. Sau ale altora, gimnastica tocmai trece prin perioada curcubeu si flutura drapele de toate culorile in finale. Tenisul de masa e hiba. Deschid lista din septembrie cu clasamentul mondial. Liu, Feng, Guo, Kim, Ding, Li, Wang si asa mai departe. In primele 70 de jucatoare, doar 10 nu sunt asiatice. Tarile de origine? China, Taiwan (sau politically correct Taipei), Singapore, Coreea, Japonia. Cinci tari pentru 60 de fete. Hai, la opene mai fac cu schimbul si ar ajunge toate sa joace. Dar la mondiale si JO niciodata.

Asa ca ce au facut fetele din povestea mea? Daca n-au fost primele de tot la ele acasa, au catat o tara cu sportive aflate sub ele in clasament, au facut cu mana familiei, prietenilor si patriei si au depus formulare de obtinere a unor pasapoarte cu numele altei tari decat cea in care s-au nascut pe ele. Toate bune si frumoase cat timp aceasta este o portita legala de a face lucrul la care te pricepi mai bine decat miliardele ce sufoca planeta fara a excela in ceva, nu?

Nu. Caci vedeti voi, printre tarile acelea atat de primitoare cu talentele altora, sunt si multe din Europa. Iar Europa are propria ei intrecere, numita cum altfel, Campionate Europene. Unde fatutele noastre n-ar avea adversar adevarat de nu s-ar fi inventat migratiunea sportiva. Si uite asa au ramas ele doar cu un argint si un bronz in loc de 3 aururi si un argint. Si uite asa s-a trezit poporul roman intr-o dimineata de acum vreo doua saptamani, mandru proprietar al unei noi virtuti nationale, expusa cu osardie si cot la cot in public de ziaristi, comentaci, oameni de rand, solidari in umflatul pipotei: pe fetele noastre le cheama romaneste, nu chinezeste.

Iar eu, nu stiu de ce, am inceput sa ma intreb daca si altii au zicatoarea fa-te frate cu dracul pana treci puntea. Despre care in aceasta situatie, toata lumea, foarte convenabil, a uitat ca se afla in tezaurul intelepciunii romanesti.

Nota explicativa, pentru eliminarea ambiguitatilor: Strugurii de care zic sunt acri. Strugurii cei acri nu sunt medaliile de aur, acelea au fost deja castigate de fetele noastre la editii la care au prins mai multe zile exceptionale. Strugurii cei acri sunt asiaticele aflate mai sus de locul 30 in clasament, adica deasupra oricarei romance, care plecand din tara lor se uita la tarisoara noastra draga doar din avionul ce le poarta spre alt colt al Europei. Am auzit ca incep sa vina chinezii si la noi. Dar nu cei care ne-ar ridica drapelul tuturor si n-am vazut pe nimeni care sa se intrebe onest oare de ce. In schimb s-a scandat inca o data si fara sa se stea pe ganduri: Noi nu ne vindem tara.

Paza buna

Acum catava vreme umbla liber pe net snoava care aparent nu e asa snoava cu Dellu’ care exploda in fata user-ului. Ma rog, bateria exploda, dar asa, oameni banali si lipsiti de simtul aventurii au ajuns sa traiasca brusc in miezul unui film cu Brusc Willis. Dellu’ a retras seria explozibila de pe piata si cei de la departamentul creatie au inventat altceva.

Trebuie sa admit ca a fost frumos. La inceput a predominat galbenul, cu un piculet de verde. Apoi s-a dungat tot, in cele mai vii culori. Dungi subtirele, finute si elegante. Mulat pe gustul meu. Poate e copilaresc, dar imi place curcubeul si tot ce ia ochii cu culori. Gusturile nu se discuta, chiar daca exact asta am de gand sa fac in textul de dupa acesta. Daca s-ar vinde masini multicolore, una ar sta la mine in garaj. La fel la case, cea in care locuiesc ar fi fistichie, de mi-ar apartine. O doza de incantare a existat asadar la vederea inspiratiei artistice de care a dat dovada Dellu’ meu cel roz. A mai ales un rosu aprins ca fundal de dungi, urmat de o albastrire treptata. La un moment dat a plasat cateva cercuri concentrice intr-un colt balansand perfect colturile dreptunghiurilor insirate in partea de jos. Incerc sa subliniez caracterul profund inovativ al operelor de arta cu care m-a impresionat Dellu’ aseara. Si zau ca le-as fi apreciat daca ar fi existat o sansa cat de mica sa-l aduc la sentimente mai bune si sa-l conving sa faca macar partial ce asteptam eu de la el. Dar artistii au un ego exacerbat.

Cautand azi pe net, colegul a aflat ca sunt generatii intregi de pictori iesite de pe bancile Dell. Care ar fi prelungit garantia suplimentar cu un an pentru userii nemultumiti de acest feature neobisnuit, schimband pe gratis motherboardul si ceva la placa grafica. Sau toata placa grafica. Talentul iese la iveala stimulat de febra creatiei, cum altfel? Adica de supraincalzire. Dellu’ meu se incadreaza in anul suplimentar de garantie, ramane de vazut cat va dura inlocuirea pieselor defectate. Am aflat si ca derapajul artistic ar fi putut fi evitat printr-o banala actualizare a bios-ului. Direct de pe net. Numai ca sanatos si stramt in gandire aratand Dellu’ pana aseara nu m-am gandit sa verific daca nu cumva isi va largi orizontul cultural din proprie initiativa.

Acest text nu e o vaicareala, ci o atentionare, ca cine stie ce alte feluri de computere se vor mai inventa. Morala e ca nu conteaza cat de inofensiv pare aparatul prin intermediul caruia cititi acest text. Pentru orice eventualitate, cautati din cand in cand pe net daca nu cumva fratii lui au pornit o conspiratie. Mai ales daca e Dell.