Limba ca un loc de joaca

Fuge printre imaginile din carte si grabita imi insira asta se potriveste cu asta, asta cu asta, asta cu asta. Eu nu le vad. Nu tine cartea in fata camerei. O vad doar pe ea, concentrata sa imi enumere cele o suta de perechi pe care le-a potrivit. Si apoi ceva din ce spune imi atrage atentia.

„Cine se potriveste cu palaria?”
„Majoara doamna!”
„Majoara doamna?”
„Da.”
„Dar ce este o majoara doamna, ca eu zau daca stiu.”

Ofteaza, dar apoi imi face hatarul, ridicand palmele in sus spre mine:

„Este ca un majordomn, doar ca este o doamna!”

Publicitate

Lacomie tridimensionala

Ca nu beau cafea ca-i prea amara. Ca nu beau bere ca amara-i si ea. Ca imi plac filmele animate. Ca ii trag ranjind si pe cei care au si pe cei care n-au de maneca aratandu-le orice ninsoare, nu numai prima. Pretexte! O amageala! Vecinutul meu de patru ani si jumatate m-a scuturat azi la realitate. Mi-o fi placand mie – ca si altora, nu-i vorba – sa-mi imaginez ca mai sunt un copil, ca am pastrat stropul acela mult ravnit de inocenta, adevarul crud e ca nu mai sunt.

A inceput de rasalaltaieri sa cada cate un fulg, ba chiar mai multi. Fara spor. In afara unui petec izolat de praf alb n-a supravietuit nimic. Pana azi. Cand… s-a acoperit totul cu juma de milimetru (atentie, milimetru nu centimetru!) de zapada. Poate nici atat. Si ma intalnesc cu vecinutul. Satisfacut pana peste motul fesului tras bine pe urechi. „Zapada! In sfarsit!” Mi-am simtit ochii sclipind la fel ca ai lui. „Daaaaa! In sfarsit un pic de zapada!” Bat-o norocul s-o bata de evaluare. Ochii vecinutului au inceput sa se roteasca. Acoperisurile albe. Masinile albe. Tufele albe. Jos asfaltul tot invirginat si numai bun sa-l tropaie, lasand urme incurcate spre toate directiile. Cat i-au cuprins privirile, numai zapada. „Cum un pic? E multa!”

Asta e. Am crescut prea mare ca sa-mi mai fie de ajuns geometria plana.

Ce mai sunt 3 lei in ziua de azi?

Fratii seara pe intuneric in pat.

– De chichi, de michi, de treilăr ridichii.
– Nuuuu! Nu stii bine! Se zice: de trilăr ridichii!

Vreau sa fiu firoscoasa

N-am crezut sa spun asta vreodata. Caci omul firoscos era pentru mine cineva mic si slab, agitat, cu parul valvoi, sarindu-i tandara din te miri ce. Scos din fire, ce mai incolo incoace. Din firea lui si din firele parului. Si fioros pe deasupra. Imagine lipita de mine din primul basm in care am gasit cuvantul si nedezlipita de nici o contradictie sau lacuna in firul povestirilor aceleia sau ulterioare.

Cum invata copiii intelesul vorbelor? Mister. Caci nici unul nu se impiedica de fiece cuvant nou invaluit in aburii abstractiunii. Rar ii intreaba pe oamenii mari si firoscosi (ha! s-a potrivit!) ce inseamna paranoic cand ei cred ca-i un fel de dragon. Cu putin noroc au o tentativa hazlie de rationament. Sa pretutindem ca… Si cineva le largeste orizontul cu inca un pas spre un pretutindeni ideal.

Dar in fata fiorosului firoscos, cum sa rostesti cuvantul cu glas tare? Il citesti fricos in gand, cresti mare, povestile cele noi nu mai au oameni care sa le stie chiar pe toate si crezi mai departe in basmul iesirii din fire.

Noroc ca s-au inventat blogurile. Pline de „firoscosi”, dar nu, nu ei mi-au dat cheita. Ci un personaj de carte. Si desi pe coperta totul e iesit din fire si conform definitiei ce locuieste in capul meu din frageda copilarie, am facut o vizita dexului.

Si asa am descoperit ca firoscosul e tot ce mi-am dorit din totdeauna sa fiu. Cu riscul plictiselii si al irascibilitatii, al slabirii si parului valvoi, al agitatiei continue si incalcirii in fire, ce nu sunt pana la urma altceva decat efecte secundare, dar normale, ale unei atat de atotcuprinzatoare cunoasteri. Nu?

PS: Am abandonat prea multa vreme ideea cuvantului saptamanii, asa ca va reamintesc. Jocul e asa: eu am dat cuvantul, voi il readuceti in actualitate in conversatiile pe care le veti purta in zilele urmatoare. Cu glasul sau cu degetele. Si puteti da si stafeta mai departe.

Danke. 🙂

Clase de echivalenta

Mai bine m-as fi nascut animal, nu om. Obidit. Urmarind veverita care dupa ce ne taiase calea isi spirala rapid coada in jurul unui trunchi de copac.
Ce animal?
Veverita. Normal.
De ce? Nu ca n-as simti, dar mai sper sa aiba un motiv copilaresc.
E rau sa fii om. Vrea sa spuna greu. Nu stie sa faca pasi simpli, de fiecare data isi atarna bolovani de suflet si desi arata voinic, greutatea inchipuita il spulbera.
Pai nici veveritele n-au o viata usoara. Putin surprins. Asa isi imagina. Crezi ca ele nu sunt pandite de pradatori, care abia asteapta sa le infulece? Ar trebui sa fugi o viata de ei. Si sa te temi.
Atunci sarpe. O pauza scurta, scurta. Sau tigru. Ridica oferta in cautarea cuiva cu care viata sa fie etern blanda.
Si ei duc o viata de lupta, nu-i usor sa fii nici macar tigru. Dar pe tine cu ce te apasa viata asa rau ca ai prefera sa nu te fii nascut om?
Mi se intampla doar lucruri rele. Obosit. Atat de obosit ca abia sopteste si trebuie mai mult sa-i ghicesc motivul amaraciunii.
Ce lucruri rele?
Da! Intr-o izbucnire de revolta. Daca nu eram om, atunci nu ma mai taia nimeni langa ochi, nu mai inghiteam banul si nu-mi pierdeam sapca in lac.

Cu doua zile inainte, fusesem intr-un parc de distractii pe care-l tinea minte inca de pe cand nu avea 3 ani. O zi fericita, umbrita de o singura intamplare. Pe vaporasul cu care am facut doua ture de lac, furat de avantul entuziasmului, isi lovise cozorocul sepcii cu mainile ce se bucurau in aer nestingherite si neatente. Sapca alunecase, pana sa reactionam noi, facea deja linistita baie. A plans amarnic. La intoarcerea la debarcader, sapca ne-a tachinat putin cu speranta ca o putem recupera, dar a ramas la un bat distanta de instrumentele noastre improvizate de agatat. Noastre, adica ale mele, ale lui Temo, si ale Elenei. Dorian ne-a privit doar, suspinandu-si durerea in surdina. Iar sapca a plutit incet spre tarmuri inaccesibile, incurcate in desisul unei padurici dese si taietoare de elanuri salvatoare.

Uitasem discutia ulterioara. Mi-am reamintit-o ieri, cand am copiat pozele de la Temo. Am avut multe amintiri cu copiii, din perioada petrecuta de fiecare din ei la noi. Timpul e insa selectiv si necrutator. Ar trebui sa le scriu pe cele ramase, ca sa nu se indeparteze si ele plutind usor pe apa lacului memoriei.

In priza

Copilul are grija de noi. Sa nu ne plictisim, sa nu ne iesim din forma, sa nu ne lasam pe tanjeala. Ne tine alerti. Permanent. Mai eficient decat pe recruti in armata.

E drept ca the fun we have e putin diferit de ceea ce ne-am asteptat si ne-am fi dorit. Dar hei! Macar avem o viata plina si in timp povestile astea vor dobandi o savoare tot mai aleasa. Sigur, cu conditia ca spectaculozitatea intreprindelor viitoare sa nu o ia la deal exponential.

Pana data viitoare ramane neraspunsa intrebarea susurata printre suspine: dar cocosul de ce a putut sa inghita banii?

Ce inseamna paranoic?

Dar unde ai auzit cuvantul asta?

Intr-un desen animat. Si paranoic era un fel de dragon.

Baietii nu plang niciodata

Nu poti lua un copil la tine daca nu te cunoaste si nu e obisnuit decat cu mama sau cu maica.

Acum doi ani in vara, cu perspectiva sosirii lui Paul la noi, ne-am testat noua rabdarea si lui adaptabilitatea. L-am luat la Brasov pentru cinci zile. Nuuuuu, daca merge Paul vine si Dorian. Dorian e „baiatul lui mama”. Mama a fost cea mai mica in familie si a ramas din copilarie cu convingerea ca i s-au oferit mai putine sanse. Dar cu Dorica nu se va intampla asa. Tot ce face Paul, face si Dorian. Acum doi ani in vara Dorian abia implinise de doua zile patru ani.

Zilele erau frumoase. Parcuri multe cu locuri de joaca, piscina cea mica din curtea nasilor mei, jucariile celorlalti nepoti, mersul cu telecabina, pianul. Nu avea timp de cantarit tristeti.

Prima noapte. Atipisem cand am auzit un zbieret: Piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin! Am dat fuga buimaca. Paul era cel care ma chemase si acum statea numai cu ochii iesiti de sub patura, nu care cumva sa fie prea expus la furtuna pe care o astepta sa izbucneasca. Dorian plange, a soptit cu glas pierit. I-am luat in brate trupsorul tresaltand de suspine. L-am mangaiat. Vreau la maaaaaamaaaaaaa, si-a cantat el o vreme lamentatia. Apoi obosit de atata plans a adormit.

La 6 dimineata un simt pe care n-am stiut ca-l am m-a scuturat. Hai scoala, fosgaie ceva dincolo de usa. Copiii. Mai copii, voi nu dormiti? Ochii mi-erau lipiti de somn. Au intins dintr-o miscare cate o mana spre geam: e ziua! Fara pic de mila. Am ramas cu ei ca sa nu o trezeasca si pe mama. La un moment dat Dorian a venit la mine. Pin, sa nu mai spui la nimeni ca am plans. Am zambit. N-o sa mai spun nimanui, Dorica, fii linistit. S-a jucat in liniste mai departe.

La 8 mama mea a deschis usa camerei cu o privire mustratoare. Mama e severa ca Margareta Paslaru in Veronica. Dorian tocmai parca masina salvarii pe o frunza tesuta in covor. A ramas sprijinit intr-o mana, cu cealalta tinand masina. S-a uitat mai intai la mine. Eu n-am zis nimic. Promisesem. Atunci a ridicat doi ochi tristi spre mama si i-a spus: eu am plans.

De sambata il avem pe Dorian la noi. Ne asteapta vremuri interesante. 🙂

De ce

De ce? il intrebam pe Paul. Uneori avea el un motiv serios ca sa faca ceva si ar fi fost pacat sa spun nu, doar pentru nu vedeam prin ochii lui caprui. Alteori se temea sau credea ca nu poate si cum sa-l ajut fara sa stiu unde zace baiul primordial. De cateva ori doar pentru ca mesterea ceva inedit si mi-ar fi placut sa stiu ce-l mana. Na bine, nu mai fac imi raspundea el si ma simteam atat de neindemanteca. Cresteam ca Alice si casa se umplea de portelanuri.

Bietul de ce. Sau cum asa. Cum au fost ei privati inca din frageda noastra copilarie de rolul de aflatori si limpezitori de enigme. Numai eu, ca un pinguin curios si scociorator, tot uit ca sensul asta e pierdut. Si apoi stau sa culeg cioburile farfuriilor sparte in capul meu. Ca sa nu mai spun de plasturi. Stiti ce greu e sa-i dezlipesti de pe puf? Si cum arat dupa aceea?

Later edit:

Sunt incapabila sa sesizez diferente reale intre cei doi candidati la presedintie. Despre asta poate ma voi indemna sa scriu la anul. Nu-i chiar o chestiune de ignorat. Pentru povestea mea insa, important e ca in ultimele saptamani am privit cu uimire toata lumea impartindu-se in doua tabere, mai mult inversunate decat ne-, si n-am priceput nimic. Asa ca am intrebat pe cineva apropiat daca a votat. Da. Cu cine? Pana la urma mi-a spus. De ce? Ei, aici am fost teleportata in plin desen animat. Cand am rostit intrebarea era in fata mea, in clipa urmatoare n-am mai vazut decat un vartej pentru ca inca o clipa mai tarziu sa apara un ceva… format din multe, multe, multe scuturi. Dintre un scut antic, greu, din ceva metal si foarte frumos ornamentat de altfel, si un scut anti-racheta se zarea un varf de sulita pentru orice eventualitate (tine la mine si nu avea neaparat de gand sa ma intepe), deasupra a doua nari larg deschise, mirosind pericolul.

Mda. De ce asta e tare suspect.

***

Observ cu tristete cat de putin cunoscuta e arta dialogului. Cand doua persoane au doua pareri diferite, cele doua scenarii pe care le tot vad eu (poate am probleme cu vederea) repetandu-se sunt fie cearta surda, fie atitudinea de „cel mai destept cedeaza”, pentru ca disputele repugna. Dar dialogul nu-i disputa, ci sursa de imbogatire. Si dialogul nu-i infruntare, ci dezbatere, asa cum de exemplu e practicat de explorish si prietenii lui, motiv pentru care blogul lui imi este foarte drag.

Pentru a ajunge la dialog e nevoie de argumente solide. Intrebarea cea mai simpla care cere argumente e de ce, insa sensul ei e denaturat de foarte timpuriu. Cat timp copilul e intrebat si acasa si afara de ce te-ai murdarit, de ce l-ai impins pe baietel in nisip, de ce nu stai pe locul tau ca toti ceilalti copii fara a cere de fapt un raspuns de la el, ci certandu-l ca nu face bine ceva, el creste crezand ca asta e rolul lui de ce.

Creste pana cand nu mai trebuie sa asculte de altcineva si momentul eliberarii de sub tutela deschide calea spre victorii in confruntari deceiste – clasice sunt cele conjugale. Cand esti intrebat de ce ceva, raspunzi intreband da’ tu de ce altceva. De fapt da’ tu conteaza in raspuns, nu trebuie urmat de un de ce. Si raspunsul trebuie sa fie ceva care sa-l oblige pe celalalt sa se apere. Asa scapi de vina de a nu avea argumente pentru un de ce. Sau de rusine, ca nu toti simt la fel.

Asa moare comunicarea, asa moare schimbul de idei.

La cererea publicului