Archive for the 'Ochii lui Toto' Category

Habar n-aveti!

Amicul AG, in mare forma pe facebook, a lansat un sondaj de opinie dragut si nostim. Care sunt personajele secundare preferate din Breaking Bad si The Walking Dead?

La Breaking Bad nu se poate carti. Film de arta fiind, e firesc ca fiecare sa-l interpreteze dupa cum il taie capul. Dar Mortii Umblareti? Soc si uluiala. Lumea il priveste sau nu il priveste intr-un mod cu totul eronat. Doamnele gresesc neuitandu-se, domnii gresesc uitandu-se.

Nu ca n-ar trebui sa-l mai urmeasca, nu! Ce poate fi mai frumos decat un sot care ti se alatura interesat atunci cand privesti un serial favorit? Cu privitul sunt foarte de acord. Dar sa crezi ca vezi un film pentru baieti?

Oh, the horror!

In doua cuvinte, The Walking Dead is all about romance and recipies. Ce poate fi mai housewifey de atat? Scuzati engleza.

Anunțuri

Stand la coada

Scrie pe un film made in Romania, am grija sa il vad. Cu foarte putine exceptii despre care voi pastra tacerea. Ca sa ajung la un film romanesc trebuie insa ca el sa fi fost distribuit in strainatate. Prin cinema-uri sau pe dvd. Asta ar implica, in mod logic, un calificativ de cel putin „peste medie”. Majoritatea au fost luate in consideratie pe la un festival european mai mult sau mai putin obscur (ma intreb in ce categorie ar intra Un certain regard).

Si cu toate acestea fiecare vizionare de film romanesc se dovedeste un soc. O lume rupta de cotidianul meu, de o brutalitate intrinseca, ce sufera de un soi de autism acut si de neinteles si seamana mai degraba cu emisiunile de la tv atunci cand fac greseala sa-l pornesc, in tara fiind, decat cu situatiile in care ma aflu atunci cand interactionez cu oamenii mei dragi sau cu strainii.

Singura exceptie: cozile. Ca sunt la intrarea in tara fiindca ungurii nu lucreaza, sau la politie pentru o audienta de accelerat schimbarea pasaportului. In ele gasesc singura asemanare cu actiunea filmelor noastre. De unde si strania senzatie ca un film romanesc, chiar si atunci cand are doar doua personaje, doi tineri care se iubesc sa zicem, e in fapt un film despre cum sa te bagi in fata la coada.

Mai sunt si dialogurile. Arta rafinata de a nu spune nimic in conversatii lipsite de veridicitate prin presararea de „hai ma”-uri. Dar poate nu stiu eu sa discut. De-aia va intreb si pe voi. Vorbeste cineva cu „chestia aia, stii tu”? Adica ma duc sa vorbesc cu vecina despre chestia aia, stii tu. Sau am rezolvat aseara chestia aia, stii tu. Ca sincer vorbind, eu una n-o stiu niciodata.

Hier ist kein Hollywood

Vorbind de filme. Caci chiar daca voi nu stiti, am scris cate o postare pe blog si sambata seara si ieri. La mine in cap. Asta-i a treia si vad ca simte nevoie sa iasa in public. Ma obsedeaza filmul vazut aseara. Nemtesc, cu alpinisti. Nordwand. Am realizat cat de perfect m-am inradacinat in tiparul filmului de succes, cu succes, despre succes. Nici nu mai conteaza ce imi arata un film, eu insist sa vad ce vreau. M-am asezat in fata ecranului, gandind ca voi vedea povestea cuceririi unui varf. Si n-am incetat sa sper pana in ultima clipa, micsorand treptat miza sperantei, dar necedand nimic in negocierea unui happy end, orice ramasita zdrentuita pe care sa o pot numi satisfacuta reusita.

Fiindca nu-i asa, de ce s-ar face un film despre un esec? De ce ar fi invinsii mai mareti decat cei care vor castiga batalia cu ei insisi si cu muntele pana la urma? Wrong thinking, dangerous thinking.

Inevitabil, filmul are si o zona tulbure. Intamplarea se petrece in 1936, in plina ascensiune a nazismului. Infingerea steagului pe varf ar fi contat drept victorie olimpica (brrrrrr, teribila si nelinistitoare ideea schimbului viata pentru o medalie), atat nemtii, cat aparent si austriecii ar fi adus glorie Germaniei, asa cum de altfel a adus echipa mixta ce a a urcat pana sus pe Eiger doi ani mai tarziu, victorie inchinata prieteniei intre popoarele anexat si anexant. Toate reusitele vremii au fost monopolizate de propaganda politica, mana intinsa inainte umbrind tot, fapt ce nu are de-a face nimic cu dreptatea.

Nu exista mentiuni la lumina zilei (in obscuritatea netului sau si mai bine a micilor biblioteci cine stie ce detalii relevante ar putea zacea) referitoare la simpatiile sau dimpotriva, ale alpinistilor germani fata de regim. Dar cucerirea Eigerului a fost obiectiv de partid, ceea ce face automat tema inabordabila intr-un film. In afara de cazul in care Kurz si Hinterstoisser ar aparea creionati in culori eroice de rezistenta, chiar si pasiva. Ceea ce si fac, spre deosebire de tovarasii austrieci, prezenti la apel intinati de carnetul de membru de partid.

Varianta de rezolvare a omului ce se simte cu musca pe caciula. Dar nu numai atat, ci si nedoritor de a-si asuma vreun risc. Cum probabil ar fi fost depolitizarea personajelor.

Neil

Ne-am intalnit pe bordura trotuarului din fata unui pub. Avea o umbrela alba cu harta metroului londonez pe ea. N-am mai tinut minte ca-i alba. Doar umbrela si harta si mi s-a parut ciudat, cum vine asta, o umbrela cu harta metroului? L-am intrebat pe domnul Gugal si a zis ca da. O umbrela alba. Apoi s-a impiedicat de o fata cazuta(?), ranita(?) pe strada, pe care toti o ignorau. Si gata, vuuuui pe toboganul fanteziei prin usile nestiute din pereti, printre statiile de metrou netrecute pe harti. Dark, dark, dark si wonderful. Adica incarcat de minuni. Asta se petrecea in Neverwhere.

Apoi ne-am revazut in America. Sau poate altundeva, tot sub pamant. La mausoleul zeilor uitati. Cand e uitat, un zeu moare. De-acolo mausoleu, desi nu mai stiu daca el i-a zis tot asa. Si mai tin minte casa aceea veche. Un fel de atractie turistica. Intrai in ea si daca stiai drumul ajungeai la balciul cel pustiu. Turistii nu-l stiau, dar eu l-am gasit si inauntru muzica era exact ca la balci, numai cu o alunecare regulata de tonalitate, to-na-to-na-niuuuu, ca de placa valurita, pe care nu mai are cine s-o inlocuiasca. Cred ca tot sub pamant. Ciudat, n-am remarcat niciodata soarele cat am fost impreuna. Chit ca eram in vizita la American Gods.

Si in tot timpul asta, cand il paraseam, imi zambea frumos din poza. Unul dintre cei mai frumosi barbati pe care i-am vazut vreodata.

Pe Coraline am asteptat-o. S-a petrecut asa. Am auzit ca Neil are blog. I-am facut o vizita scurta, iar acolo, in cap de pagina statea ea, inca in stadiul de proiect in devenire. Cu ochii de nasturi. Sau poate totusi normali si nasturii i-a pus memoria mea mai tarziu. Ne-am intalnit abia in avionul dintre Amsterdam si Osaka, pe drumul spre NZ. Intalnire placuta, dar poate si din cauza asteptarii lungi si febrile, usor ratata. Vraja, da, dar nu la fel de puternica.

Nu ca in Stardust. Trei ani a stat cuminte si o data nu mi-a zis alege-ma pe mine. Desi are puteri magice. Uite asa si imi ridic mainile intr-un gest subit, desfac degetele si sclipicii aurii incep sa curga luminand orice fata cu un zambet. Si-l pastrezi si dupa ce cobori din corabia aeriana a piratilor condusi de piratul balerin. Cu tutu! Si-l pastrezi si cand te lupti cu vrajitoarea cea mai iscusita (Michelle, Michelle, cat mai ai de gand sa smulgi suspine barbatilor?) pentru ca uite, colo pe o stafie de lavita stau si chibiteaza stafiile celor sapte frati. Cum te-ai putea incrunta la asa o nazdrava tusa intunecata? Si dupa ce-mi cobor mainile si urmaresc daca am obtinut reactia scontata, pentru siguranta mai zic si trebuie vazut neaparat, neaparat, neaparat.

Minunat cu un strop de dark. Ne-am zis dupa ce s-a terminat. Ca filmul acela cu lumea din desene, mai stii? Cu fata aceea care se uita prin ferestrele caselor la ea in camera. Cum se poate sa-l fi uitat? Nu, nu l-am uitat si am completat cu detaliile mele, circul, sosetele, mama, intunecimea inghititoare. Numai nu mai stiu cum il cheama. Si as fi stiut daca m-as fi uitat sa vad cine l-a scris. Pai cine altul decat Neil mai poate imagina asa o lume stranie si de neimaginat? Ca am uitat de Mirror Mask e de inteles. Detaliile sunt atat de multe, de neasteptate si fascinante incat firul intamplarii iti mai scapa. Esti ca in cea mai frumoasa vacanta din copilarie. O tragi pe mama de mana si ii zici uite, uite, uite si apoi nu mai stii unde ai fost, pentru ca n-ai avut ochi decat pentru bursucul care canta la contrabas si apoi se schimbau si canta contrabasul la bursuc. Si pentru acadelele care zburau ca baloanele cand suflai printr-un tub si ai fi putut sa le mananci pe toate, dar erau prea frumoase asa plutind, asa ca iti dadeai capul pe spate si radeai invartindu-te cu luminile facand in jurul tau dungi colorate. Dar mai ales roz.

Partea din urma n-o gasiti in lumile lui Neil. Sunt niste amintiri false din copilarie, pe care nu stiu de unde le-am cules, amestecate cu intamplari si cantece recente.

Lui Neil m-am gandit sa incep sa-i urmaresc blogul. Dar ma tem ca taramul necartat al fanteziei lui ar putea sa nu aiba limite si m-as putea pierde pentru totdeauna acolo. Intr-unul din visele care nu fug cand deschizi ochii. Teribila tentatie.

 

Filmul caruia i-am uitat titlul. Cine ma ajuta sa-l gasesc?

E o impletire. Drama din zilele noastre cu basm. O fata de circari. Adolescenta. Cu mama bolnava grav. Razvratindu-se impotriva vietii predestinate din arena. Cu multa imaginatie. Cu sosete cu degete. Cu peretii de acasa umpluti de desenele ei alb-negru ale unui oras. Poarta spre lumea de basm de dincolo de peretii si geamurilor caselor desenate. Si deodata se trezeste acolo, in lumea aceea, lume amenintata de o intunecime care o inghite treptat. Vinovata fiind cealalta ea, cea locuind in lumea desenata si care e rea, fara inima si abia a asteptat sa schimbe locurile. Caci ehe, pe geamurile anumitor case din basm, se vede camera ei de adolescenta. Si o vede azi, o vede mani, astfel dorinta-i gata.

Mai departe nu va mai zic sa nu stric placerea vizionarii unui film ce-si raspandeste magia pana hat mult timp dupa ce e vazut. A trecut mai bine de un an (sa fie deja doi? sau chiar trei?) de cand a suflat praf fermecat la mine in suflet si filmul a ramas viu, probabil usor transformat de joaca memoriei. Insa titlul l-am pierdut de tot si nu mai stiu sa-l gasesc. L-a mai vazut cineva?

Ultima gara

Zicea la un moment dat explorish ca ar vrea sa insemneze cateva ganduri despre fiece film vazut si fiece carte citita. Ce idee minunata m-am gandit. Daca e sa ies afara din viata mea si s-o privesc de acolo pe geam, eu as fi punctul imobil. Zilele se repeta cu aceleasi ritualuri de pendulare intre casa si munca deprivate de sens prin repetitie. Se schimba doar filmele, lecturile, muzica si locul excursiei duminicale. Cele patru repere, care alaturi de prieteni, sunt sursele framantarilor cu aparenta intelectuala ce imi incretesc scoarta ganditorului din cap. Notele de lectura si vizionare ar reprezenta un memento relativ acurat al vietii mele. O problema exista totusi. Daca nu-i vorba de schi, scriu incet. Si daca pentru carti e o sarcina abordabila – obisnuiesc sa le degust si sa aman momentul despartirii de ele prin prelungirea lecturii, filme vad aproape zilnic. Ar fi insane sa ma inham la asa ceva.

Dar poate din cand in cand, cateva cuvinte tot ar merita asternute aici despre unele dintre ele. Ar fi fost frumos sa incep cu un film minunat, chiar alaltaieri seara am fost vrajita de un foc de artificii imaginative adunate secventa cu secventa in cel mai incantator film vazut anul acesta, dar trebuie mai intai sa ma fac foc si para. Asta inseamna ca voi divulga ce se intampla in film si voi strica placerea vizionarii lui ulterioare. 🙂

Asadar: Tolstoi si sotia in ultimul lui an de viata. Cristopher Plummer si Helen Mirren. El adulat de tolstoisti, care au stablit in apropierea resedintei familiei si o mica asezare in care aplica cu sarg si aparent fara cap ideile lui teoretice de ordonare a lumii, ea inversunata, plina de fiere si urandu-i din rarunchi pe aceiasi adulatori, pe care-i banuieste ca vor sa fure mostenirea pe care Tolstoi ar trebui s-o lase copiilor lor. Si da, respectivii il conving sa cedeze toate drepturile de autor poporului rus.

Pana aici toate bune si corecte. Corespondenta si jurnalele intime ale protagonistilor stau marturie situatiei tensionate dintre cei doi soti. Tolstoi crede in ceva, sotia in exact contrariul, el devine tot mai radical in convingeri, ca urmare ea se autovictimizeaza, o ia usor (ca sa nu jignim) razna, paranoia infloreste in viata ei si pana la urma el isi face bagajele si pleaca de acasa, somand-o sa nu-l urmareasca si sa-l lase in pace. Bolnav fiind deja, moare intr-una din garile de escala ale exilului matrimonial.

Filmul e bazat pe un roman, scris dupa studiul intensiv al scrisorilor si jurnalelor, ba poate chiar si al articolelor aparute la vremea respectiva in presa. Nu stiu cat e de adevarat, in film familia era urmarita permanent de o hoarda de jurnalisti gata sa raporteze datele de ultima ora ale scandalului tolstoian. De altfel o parte din replicile usturatoare aruncate in public de sotie catre cei implicati in evenimente, isi fac loc in paginile cartii si mai apoi in film. Doar atat cat sa creeze debandada, caci de fapt intentia autorului a fost sa scrie o poveste de dragoste. Si uite asa, viata celor doi ajunge in film sa fie o insiruire de istericale violente si dulcegarii zaharisite, cu violenta si zahariseala accentuate de contrast. Iar apoi Tolstoi fuge de-acasa la indemnul railor – sau poate bunilor, aspectul acesta si-a pastrat incetosarea pentru mine – de prieteni, dar inima ii ramane alaturi de sotie, pe care o revede abia-abia, ooo ce tragic, doar in clipele dinainte sa-si dea duhul.

N-am nimic cu romantarea povestilor. Mai sunt si genul naiv care crede in a doua, a treia si a zecea sansa. Si nici nu ridic spranceana cand aud ca oameni care se cearta azi de-i stie si judetul vecin, maine parca s-ar fi dat cu uhu pe corp si produc tandreturi pe o banda rulanta de inalta eficacitate. Dar aici vorbim de resentimente adunate in mai bine de un deceniu!!!! Cu ambii parteneri renuntand la ratiune cand vine vorba de convingeri. Genul de conflict la care armististiul nici macar nu mai e un deziderat.

In povestea asta e vorba de doi oameni inteligenti (sotia lui Tolstoi i-a fost secretara si editor cand a scris el Anna Karenina si Razboi si Pace), care n-au stiut totusi sa-si fereasca dragostea de putregai. Relatia lor s-a incheiat mizer si daca vrei sa o aduci in discutie, asta cere o oarecare sobrietate, care lipseste complet portretului de hapuri amare pictate intr-o mare varietate de nuante de roz. Vrei romanta, povestesti anii de inceput si te opresti acolo unde iluzia perenitatii iubirii mai poate fi mentinuta. Vrei ultimii ani, atunci lasi ganguritul de siropuri la o parte.

Ah da. Am ajuns sa aflu detalii pentru ca povestea mi s-a parut neplauzibila. Realitatea mi-a dat dreptate. Academia insa a considerat cele doua personaje interpretate wow ce veridic si ca urmare ambii actori au fost nominalizati la Oscar. Pe nedrept dupa marunta mea parere. Nu ca n-ar fi jucat bine. Dar scriptul i-a pus in imposibilitatea crearii unor roluri credibile. Am vazut filmul cap-coada si la final m-am simtit jignita. Cred in existenta Therabitiei si a tuturor Man-ilor fantastici si salvatori de omenire chiar si un pic dincolo de marele ecran, dar cine a crezut ca sunt un public ce inghite orice, s-a inselat.

Mda. Dupa ce ca scriu incet, mai scriu si mult.

Cealalta Moscova

O femeie intr-un lift. Obosita. Ofilita. Parul prins candva – mult mai devreme – la spate a apucat sa se razvrateasca si suvite ostenite ii curg pe obraji. Nu mai e tanara, timpul a lasat urme. Ridurile, ochii. Mai ales ochii. Tristi si resemnati. Lipsiti de sclipirea pe care trebuie s-o fi avut pe vremea cand suradeau pe fata unei fete hotarata sa fie fericita. Asa e viata, curge cum vrea ea.

Ochii, oglindind deziluziile. Diminetile singure de sotie parasita pentru o studenta, grijile casnice ale mamei cu o fiica la pubertate, una ce se crede la pubertate si un fiu ce nu vrea sa mai ajunga la pubertate, monotonia orelor la ghiseul postal, cu aceiasi clienti, trimitand aceleasi scrisori, asteptand aceleasi pensii.

Ochii. O incretire usoara a pielii la colturile lor si o lumina ghidusa. O umbra de zambet. Desfacandu-se asa, ca o floare somnoroasa. Da, da, camionagiul ala o fi sacaitor cu toate insistentele lui, dar a descuiat cumva usita cu vise colorate.

Scena care mi-a placut cel mai mult intr-un film perfect pana in cel mai mic detaliu.

O poveste prinsa intre exuberanta naiva si induiosatoare a iubirii lui „Johnny camione amoroso” si zidul ridicat de „ultimul lucru de care am nevoie acum e un barbat” al femeii ce a vazut deja o iubire stinsa incet in griul cotidianului, dar nepregatita sa renunte la speranta. Greu, caci Johnny asta, o fi el romantic cum altul nu-i, dar e calul breaz al cartierului din Gent cu nume de metropola ruseasca. Si mai e si cu 14 ani mai tanar.

Un film cald, uman, adevarat, povestit de Christophe Van Rompaey dintr-o sufragerie aflata in mijlocul unui bloc urias-urat de pe geamul careia se vad avioane decoland din mijlocul unui peisaj cetos-urban. Cu o Barbara Sarafian superba.

Imi plac filmele in care nu se vede cum fac oamenii dragoste, dar se aud cum rad. Dragostea e si bucurie.