Archive for the 'Povesti dezinventate' Category

Limba ca un loc de joaca

Fuge printre imaginile din carte si grabita imi insira asta se potriveste cu asta, asta cu asta, asta cu asta. Eu nu le vad. Nu tine cartea in fata camerei. O vad doar pe ea, concentrata sa imi enumere cele o suta de perechi pe care le-a potrivit. Si apoi ceva din ce spune imi atrage atentia.

„Cine se potriveste cu palaria?”
„Majoara doamna!”
„Majoara doamna?”
„Da.”
„Dar ce este o majoara doamna, ca eu zau daca stiu.”

Ofteaza, dar apoi imi face hatarul, ridicand palmele in sus spre mine:

„Este ca un majordomn, doar ca este o doamna!”

Trei lumanari in buzunarul de la piept

Eram deja la poarta casei, ba chiar iesiti pe ulita neasfaltata, cand ne-a zis: Stati un pic. Am uitat ceva. Si a fugit inapoi in curte si apoi in casa, dar asta n-am mai vazut. Noi am ramas afara si l-am asteptat sa se intoarca. Avea trei lumanari in mana. Le-a pus bine, in buzunarul de la piept. Acum putem sa mergem.

Asa am plecat. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Au trecut 25 de ani si inca nu stiu cum sa pun totul in cuvinte. Inca ma strange pieptul si mi-e greu sa respir la gandul ca as putea sa nu le potrivesc in intelesul lor intreg. Mi-e teama ca s-ar putea sa spun povestea si sa intalnesc aceleasi priviri cunoscatoare ale propriului lor adevar, care nu se potriveste nici macar cu un colt peste ceea ce am trait eu.

Adevarul lor a crescut si s-a osificat. Repetat, repetat, repetat. La televizor. In ziare. In discutii cu amicii. In discutii cu strainii. Aruncat in fata mea. Din nou, din nou, din nou. Mi-am soptit in gand. Am fost la revolutie. Neauzit a ramas. Mi-au umplut gura cu bolovanii sigurantei lor.

Care revolutie? Lovitura de stat. Manipulare in masa. Rascoala de infometati.

Ascultati cum bubuie la rostire cuvintele acestea. Priviti cum sufla totul din cale. Oameni care au stat in case si au privit la televizor le rostesc. Oameni care s-au ascuns in baie le rostesc. Oameni care ar fi vrut si ei o revolutie, dar n-au gasit frati la ei in oras, le rostesc. Oameni care erau prea mici ca sa inteleaga ceva atunci le rostesc. Oameni care nu se nascusera inca le rostesc. Oameni care au fost acolo le rostesc, si asta ma sperie cel mai tare.

Adevarul meu e plapand. E crescut in suflet, din candoare, speranta si o cutenzanta idealista. E un fum. Adevarul meu e trait. Neuitat si de neuitat.

Cum sa explic pe intelesul lor revolta ce-am simtit-o? Nu foamea ne-a manat, desi eram infometati. Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.

In dimineata aceea ne-au adunat in curtea fabricii. Doua sute de oameni, reprezentantii de onoare ai tuturor sectiilor si departamentelor. Eu si Gina din partea centrului de calcul. I-om fi parut sefului inofensive. Stiam deja despre Timisoara. Pe drumul spre locul de intalnire am tesut necontenit planuri. Cum vom porni aici si acum revolutia noastra.

Vorbitor, secretarul de partid pe uzina. Langa el, directorul adjunct. N-a vrut sau n-a mai ajuns sa tina si el un discurs. Nu stiu. Mai tarziu a fost ales primar al orasului. Langa noi un grup de barbati mici si cu priviri patrunzatoare. Urmarind tot ce se intampla. Cum reactioneaza fiecare. Scandaii partidului, dupa cum aveam sa observam curand.

Tema, infierarea elementelor huliganice din Timisoara. Si emiterea unei telegrame de solidaritate cu puterea. Scandaii nostri nu erau singurii. De undeva din stanga se mai auzeau unii. In rest tacere. Eram unii langa altii. Doua sute de oameni. Si taceam. In vreme cei mititeii zbierau lozinci si ne priveau fioros. Memorandu-ne chipurile. Si promitand sa ne gaseasca pe fiecare dupa miting.

Sunt momente care se dilata. Le vad cu incetinitorul. Si simt toata apasarea aceea a tacerii. Presiunea cladita in noi. Gata sa explodeze prin cea mai mica fisura. Cautand o supapa.

In caminul in care locuiam aveam si tevi pentru apa calda. De la atata lipsa de folosire se ciuruisera. Gauri fine, fine. Le-am descoperit abia dupa revolutie, cand a pornit in sfarsit centrala. Baia noastra a devenit o sauna, cu apa fierbinte tasnind micronic de subtire pe toata lungimea tevilor.

Asa eram si noi, cei doua sute stransi in curte. Oameni gauriti, fara sa stim ca ne-a ros rugina. Cand a inceput primul sa huiduie, strigatul lui a curs in noi. Si a dat pe dinafara. Ne-am trezit huiduind cu foc. Si eu, si Gina.

N-am strigat toti. Cred ca mai multi au fost cei care au tacut mai departe. Sugrumati de teama. Inca mai pot sa le vad privirile. Rusinate si speriate. Furisate spre scandai. Ocolindu-ne pe noi, cei care huiduiam. Jinduind si neindraznind. Aveam sa le revedem pe strada dupa amiaza.

Secretarul de partid n-a mai fost lasat sa spuna nici un cuvant. Directorul adjunct a luat microfonul si nu mai stiu exact ce a zis, dar a lasat impresia ca e alaturi de cei revoltati. Numai ca ar avea mai mult sens sa ne facem revolutia in alta parte, nu in fabrica. Partea aceasta e insa destul de incetosata in amintire si nu vreau sa scriu lucruri care poate nu s-au intamplat.

Ne-am intors in birouri. Aveam difuzoare deasupra usilor, transmitand programul unu de la radio. Au dat in direct un miting din Bucuresti. Tot ca al nostru, de infierare a huliganilor si adeziune cu partidul. Si care s-a sfarsit tot ca al nostru. Emisiunea s-a intrerupt brusc la primele huiduieli.

Am alergat pe la toti colegii. Haideti sa iesim in piata. Cei tineri au zis da, ceilalti au zis sa ne cumintim ca o patim.

Eu mai aveam treaba. Trebuia sa merg la gara sa-l iau pe fratele meu, care sosea din Bucuresti. Frustrat. Inainte de Bucuresti fusese la Timisoara. Plecase in ziua in a carei seara au iesit oamenii pe strazi. Auzise acum in tren ca si la Bucuresti oamenii l-au huiduit pe Ceausescu in persoana. Ca un facut nu reusea sa ramana intr-un oras destul de mult ca sa se revolte si el. Frustrarea lui a dat peste surescitarea mea. E totul aranjat. La 3 ne strangem toti in piata si nu plecam pana nu ne eliberam. Pana atunci hai sa-l luam de acasa si pe colegul de camera. Externat din spital cu o zi inainte. Hepatita. Era la acasa socrilor, de la tara.

***

La inceput am fost singuri pe drum. Cand am ajuns in linie dreapta pe strada ce da in unicul bulevard al orasului, am dat de altii. Risipiti. Rari. Zambindu-ne incurajator. Fratii nostri. Mergand toti in aceeasi directie.

Pare un pic artificial, dar orasul e lung, iar centrul se gaseste taman in partea opusa celei prin care am patruns noi in el. Pe jos. Dupa cum pe jos l-am strabatut pana in piata in care am petrecut noaptea urmatoare. La inceput e tipul clasic de bulevard comunist. Blocuri de zece etaje il flancheaza pe ambele laturi, ingradind orizontul. Bulevard de oras de provincie, fara larghetea celor bucurestene.

Furnincand de oameni. Majoritatea stand doar pe margine si privind. Martori. (De ce or fi uitat?) Noi strigand. Indemnandu-i in versuri sa ni se alature. Nu stiu cum. Am uitat toate poezelele revolutionare. N-am uitat insa nimic din ce am vazut. Tin minte fiecare privire si fiecare gest din jur.

Un bunic cu nepotul de mana. Ridicand din umeri. Nu pot veni cu voi. Privind spre micut. Tre’ sa am grija de el. Pai tocmai de aia. Pentru el.

O taranca batrana. Or sa va impuste, maica. Haideti cu noi. Daca suntem multi, nu ne pot impusca pe toti. Crezand cu ardoare.

Sunt multi cei care raman in urma clatinand din cap si cainandu-ne. Dar la fiecare pas unul-doi se desprind din multime si ni se alatura. Suntem ca o apa de munte. Izvoram de la marginea orasului si pana in centru devenim suvoi.

Din fata curg spre noi zvonurile. Au iesit soldatii. A iesit militia. Vor trage in noi daca nu ne oprim.

Noi radem. Vietile ne-au fost prea scurte. Nu avem povesti care sa se piarda daca un glont ne va impiedica sa le mai povestim. Asa ca mergem mai departe.

Se trage in piata? Nu se trage inca.

Iar raul de oameni se ingroasa, pana suntem mai multi decat cei de pe trotuare. Exaltati, simtind ca uite, aici, in clipa aceasta, am urnit roata stagnanda a istoriei. Nu e figura de stil. Stiu exact in dreptul carui bloc m-am gandit la asta.

Eram multi deja. Si eram liberi, indiferent de ce urma sa se intample. Si ne purtam demnitatea ca pe o haina. Intacta si la vedere.

In mijlocul fluviului de oameni pornit sa faca revolutie, noi trei. Eu. Intr-o parte fratele meu. In cealalta, tinandu-ma de mana, omul meu. Purtand in buzunarul de la piept trei lumanari. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Stiti…

…de fapt cel putin o noapte pe saptamana public ceva aici in vis.

Ce mai sunt 3 lei in ziua de azi?

Fratii seara pe intuneric in pat.

– De chichi, de michi, de treilăr ridichii.
– Nuuuu! Nu stii bine! Se zice: de trilăr ridichii!

Oameni frumosi

In rest, pe Allen il gasiti aici.

Vina mea, a ta, a lui, vina nimanui

Zilnic traversez strada principala pe drumul spre si dinspre birou. Pe la cap de sat si in varf de deal. Vizibilitate scurta si trecere de pietoni lipsa. E mai la vale cu vreo 150m. Prea mare ocol. Traficul pe strada noastra principala e mai degraba mititel. Dar cand si cand se nimeresc si vitezomani care apasa si mai zdravan pedala, taman cand ma zaresc. Poate cu gandul sa ma invete minte.

Cu acelasi avant justitiar le urez si eu, fara vorbe, sa-i prinda radarul. Pe care mi-l doresc apoi cu toata ardoarea instalat frumos chiar inaintea placutei cu numele satului taiat de dunga rosie. Fir-ar sa fie de maniaci care nu respecta legea. Dar-ar amenzile cu ghiotura peste ei.

Da’ nu si peste mine, nu simt ca m-as potrivi in banca acuzatilor pe care participarea la trafic ii arunca in ilegalitate. Desi desigur, obiectiv analizand, incalc legea cu fiecare calcat pe asfaltul nemarcat al strazii. Si atunci de unde impulsul achitarii neconditionate? Care sa zicem ca nu are legatura cu mine, persoana fata de care am probabil cele mai multe slabiciuni, iertata apriori, in interesul (supra)vietuirii fericite cu mine insami. (Ma pretind un judecator drept si impartial.)

Diferenta esentiala intre subsemnata si sofer o gasim pana la urma in urmari. Cazul cel mai nefericit. Eu ingeras dand nedumerit din aripioare, soferul privind nedumerit curtea incojurata cu zid cu sarma ghimpata printre gratiile geamlacului. Nedumerire provenita dintr-o lacuna de viziune. Sau previziune. A consecintelor ultime ale propriilor actiuni.

Prin aceasta prisma, soferul se face vinovat de o oarecare cainosenie, iar eu, nevinovata de mine, de itiotenie. Pe care n-o mai pedepsim, ci o machiem convenabil cu fardul riscului atent calculat.

Cel mai frumos cadou de pe pamant

Nu la timp si cu ceva emotii induse de posibilitatea ratarii intalinirii, pentru care totusi lungisem sederea in Italia si strabatuseram multe sute de km suplimentari, ne-am trezit pentru prima oara fata in fata. Pentru tine, a zis, si mi-a intins mana, desfacand apoi pumnul. In caus, o castana. Ochii ii straluceau fericiti, asa ca n-am zis nimic in afara multumescului politicos. In cap, la receptie era tocmai carcotasul de serviciu. Nu am plecat urechea sa-l ascult, dar i-am simtit indaratnicia de nestramutat in a aprecia darul. Nu ca as fi asteptat ceva, nimic ar fi fost perfect de fapt. Tanjisem pentru intalnire, atat.

Care a fost dincolo de asteptari. Povesti, barfe mici, privit de oameni in cafenea si incercari de ghicit vietile din spatele catorva gesturi ritualice, satisfacut pofte (tot) mici intr-un restaurant si bucurat de exuberanta linistita radiata de prietena cunoscuta initial pe net.

Asta se intampla acum doua veri. Castana a ramas in buzunarul in care a fost surghiunita atunci. Rareori port jacheta, dar cand ajunge pe umerii mei, iar mana imi poposeste in buzunar, degetele ii pipaie orbeste conturul si toata caldura si farmecul intalnirii trecute urca incet prin brat, cuprinzandu-mi rapid fiinta si transpunandu-ma inapoi in decorul idilic al satucului cu cetate de pe deal, in aceeasi companie placuta.

Atunci n-am stiut si mi-a luat ceva timp ca sa descopar adevarul. Castana aceea e o ancora intr-un timp magic.

Vitezomana

– Please, mergi mai incet.
– Pai nu merg tare.
– Ba e foarte tare. Mergi cu 30 de km pe ora!!!!

Beifahrer.

Mai tarziu e sinonim cu niciodata

Amanari intalnite permanent in diferite circumstante. De la inocentele notite in programe ce recomanda cateva linii ca „temporary fix” sau povestile pe care tot aman sa le spun pana cand voi avea mai mult timp, pana la dureroasele vieti fictive traite in asteptarea momentului cand el isi va aranja sotia sau sotia si copiii si il va lasa constiinta sa divorteze ca sa se insoare cu semi-calugarita benevola, sunt toate iluzii carora ne lasam prada cu o incapatanare copilareasca. Viata nu curge pe fagasul dorit de noi, dar sapam la el in continuare cu entuziasm neobosit, indiferent de cat de departe e albia lui actuala. Si asta nu o data, ci de fiecare data.

Cei din afara vad si asista neputinciosi la orbirea distrugatoare a celui prins in mirajul lui candva.

Dar parca niciodata nu mi-a frant inima mai tare ca saptamana trecuta. O familie plecata in Germania. Pe vremuri fericita, iubitoare unii de altii, optimista. El, ea si doi copii. Fata si baiat. El harnic. Prea harnic. Intr-atata incat s-a intors in Ro pentru un job bine platit, care sa-i permita sa o intretina pe ea. Ei nelipsindu-i nimic in afara de companie si poate si niste mangaieri. Cat sunt mici, copiii acopera nevoia noastra de ocrotire, dar nu stiu totusi sa ofere tandrete. Insingurandu-se si acrindu-se. Simtindu-se poate tot mai inutila. Cautand pana la urma respectul de sine intr-o alta relatie. Justificand-o in ochii proprii si ai copiilor expeditiv: tata ne-a parasit. Transformand incetul cu incetul obiectul. Tata v-a parasit. Baiatul mare, nemaiputand fi atins. Fata mica si vulnerabila, povara tot mai insuportabila pentru mama luata pe sus de torentul neasteptat al propriei vieti. Pana cand, dupa divort, tatal se ofera s-o ia pe fata la el. Mama i-o da aproape dinainte sa i-o ceara. Iar acum, in fiecare iarna, fata povesteste tuturor celor ce se opresc o clipa s-o asculte. De la toamna ma ia mama la ea. Mi-a promis.

Clase de echivalenta

Mai bine m-as fi nascut animal, nu om. Obidit. Urmarind veverita care dupa ce ne taiase calea isi spirala rapid coada in jurul unui trunchi de copac.
Ce animal?
Veverita. Normal.
De ce? Nu ca n-as simti, dar mai sper sa aiba un motiv copilaresc.
E rau sa fii om. Vrea sa spuna greu. Nu stie sa faca pasi simpli, de fiecare data isi atarna bolovani de suflet si desi arata voinic, greutatea inchipuita il spulbera.
Pai nici veveritele n-au o viata usoara. Putin surprins. Asa isi imagina. Crezi ca ele nu sunt pandite de pradatori, care abia asteapta sa le infulece? Ar trebui sa fugi o viata de ei. Si sa te temi.
Atunci sarpe. O pauza scurta, scurta. Sau tigru. Ridica oferta in cautarea cuiva cu care viata sa fie etern blanda.
Si ei duc o viata de lupta, nu-i usor sa fii nici macar tigru. Dar pe tine cu ce te apasa viata asa rau ca ai prefera sa nu te fii nascut om?
Mi se intampla doar lucruri rele. Obosit. Atat de obosit ca abia sopteste si trebuie mai mult sa-i ghicesc motivul amaraciunii.
Ce lucruri rele?
Da! Intr-o izbucnire de revolta. Daca nu eram om, atunci nu ma mai taia nimeni langa ochi, nu mai inghiteam banul si nu-mi pierdeam sapca in lac.

Cu doua zile inainte, fusesem intr-un parc de distractii pe care-l tinea minte inca de pe cand nu avea 3 ani. O zi fericita, umbrita de o singura intamplare. Pe vaporasul cu care am facut doua ture de lac, furat de avantul entuziasmului, isi lovise cozorocul sepcii cu mainile ce se bucurau in aer nestingherite si neatente. Sapca alunecase, pana sa reactionam noi, facea deja linistita baie. A plans amarnic. La intoarcerea la debarcader, sapca ne-a tachinat putin cu speranta ca o putem recupera, dar a ramas la un bat distanta de instrumentele noastre improvizate de agatat. Noastre, adica ale mele, ale lui Temo, si ale Elenei. Dorian ne-a privit doar, suspinandu-si durerea in surdina. Iar sapca a plutit incet spre tarmuri inaccesibile, incurcate in desisul unei padurici dese si taietoare de elanuri salvatoare.

Uitasem discutia ulterioara. Mi-am reamintit-o ieri, cand am copiat pozele de la Temo. Am avut multe amintiri cu copiii, din perioada petrecuta de fiecare din ei la noi. Timpul e insa selectiv si necrutator. Ar trebui sa le scriu pe cele ramase, ca sa nu se indeparteze si ele plutind usor pe apa lacului memoriei.


hits counter