Archive for the 'Vantura lume' Category

Cel mai frumos cadou de pe pamant

Nu la timp si cu ceva emotii induse de posibilitatea ratarii intalinirii, pentru care totusi lungisem sederea in Italia si strabatuseram multe sute de km suplimentari, ne-am trezit pentru prima oara fata in fata. Pentru tine, a zis, si mi-a intins mana, desfacand apoi pumnul. In caus, o castana. Ochii ii straluceau fericiti, asa ca n-am zis nimic in afara multumescului politicos. In cap, la receptie era tocmai carcotasul de serviciu. Nu am plecat urechea sa-l ascult, dar i-am simtit indaratnicia de nestramutat in a aprecia darul. Nu ca as fi asteptat ceva, nimic ar fi fost perfect de fapt. Tanjisem pentru intalnire, atat.

Care a fost dincolo de asteptari. Povesti, barfe mici, privit de oameni in cafenea si incercari de ghicit vietile din spatele catorva gesturi ritualice, satisfacut pofte (tot) mici intr-un restaurant si bucurat de exuberanta linistita radiata de prietena cunoscuta initial pe net.

Asta se intampla acum doua veri. Castana a ramas in buzunarul in care a fost surghiunita atunci. Rareori port jacheta, dar cand ajunge pe umerii mei, iar mana imi poposeste in buzunar, degetele ii pipaie orbeste conturul si toata caldura si farmecul intalnirii trecute urca incet prin brat, cuprinzandu-mi rapid fiinta si transpunandu-ma inapoi in decorul idilic al satucului cu cetate de pe deal, in aceeasi companie placuta.

Atunci n-am stiut si mi-a luat ceva timp ca sa descopar adevarul. Castana aceea e o ancora intr-un timp magic.

Reclame

Pelerinaje

Vizitele rudelor de la Bucuresti erau momente extraordinare in viata noastra de copii. Dormeam claie peste gramada si de-a curmezisul in paturile devenite neincapatoare, sopocaiam sub plapuma seara si ne jucam ziua jocuri noi, pe loc inventate impreuna cu verii de aceeasi seama, intindeam mese nesfarsite, cu adultii nostri manifestandu-se in mod exceptional altfel decat ii stiam. La mesele acelea il mai vad inca pe varul meu, fofilandu-se afara din discutiile contradictorii pe ton de parah ridicat in paginile cartii aranjata discret pe genunchi, sub faldurile de cortina ale fetei de masa. Ahtiati dupa citit mai eram! O clipa, gandul ghidus inghionteste. Ce-ar fi sa le povestesc nepotilor? Oooo, tu incredulitate inchipuita, banuiala de nebunie gata sa ne stigmatizezi, ce dulce esti printre papilele imaginatiei mele.

Dimineata, dupa micul dejun lungit pana dupa pranz, invingeam inertia masei si ne urneam de acasa. Destinatia era invariabila: Poiana. Cu masina sus, o roata prin statiune si tot cu masina sau pe jos pe drumul vechi inapoi. Era efortul maxim la care ne puteam supune rudele de la campie, neobisnuite cu miscarea. Rareori o inlocuiam cu Tampa, dar tot asa, urcatul cu telecabina, doar coboratul pe jos. Destinatii clasice.

Asa cum tinde acum sa devina Stillensteinklamm-ul. Musafir nemontagnard, amator de o iesire in natura, lipsa de inspiratie sau trasee potrivite greu de gasit in teancul cu decupaje? Nici o problema. Hai la Stillensteinklamm. E si munte, e si Dunare, spectaculos, usor. Doar ca trebuie si urcat, unchiului nu stiu daca i-ar fi placut. Poate da, si apoi s-ar fi laudat ca a urcat Everestul.

Cum o lalaisem toata dimineata, nu ne-au ramas multe optiuni. Traseele acceptabile erau de la trei ore teoretice in sus, adica patru pe putin pentru fotografii amatori din noi. Stillensteinklamm-ul e pe incercate sub trei ore. Nu ne-am mai dus pana sus la hanul din poiana, desi privelistea campului cu flori azvarlit pe neasteptate asupra turistului nedezmeticit si proaspat iesit din padure, merita si ea intiparita pe retina si in memoria foto-aparatului. De indata ce am ajuns in portiunea superioara a raului, unde undele se intind languros si lenes in dupa-amiaza linistita, am facut cale intoarsa pana la bifurcatia care trimite drumetul impacat de frumusetea salbatica a vaii urcate la venit, pe crestele pasnice la interior ale defileului, pentru drumul de inapoiere.

Am gasit poteca aproape asa cum o stiam. Doar apele erau tulburi acum, plouase cu spume si bulbuci cu o zi inainte. Si Dunarea curgea maro spre Tara-Acasa. Dar altfel aceleasi stanci zidite de uriasii mitici, acelasi vuiet disparut sub pamant ca sa-l regasim cateva zeci de metri mai sus. Pana si cateva din semnele concursului de orientare turistica din urma cu un an supravietuisera elanului curatator ce-l caracterizeaza de obicei pe austriacul organizator de activitati in natura.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Da’ semnul asta de ce e verde si albastru? Ii povestisem cum in Austria nu exita cercuri galbene, cruci albastre si dungi rosii ca marcaje de trasee. Intr-o frenezie nationalista, drumurile de aici au fost impanzite cu drapelul national, arborat pe copacii mai falnici, semnele ros-alb-rose insotind drumetul oriunde s-ar afla, eventual cu un numar pentru alungarea dubiilor.

Il remarcasem si eu, aparea la aproape fiecare cotitura, dar nu-i acordasem atentie inca. M-am apropiat cat sa le dau o sansa ochilor miopi. Un S alb, intins si in lateral, separand cu meandrele lui albastrul de sus, pe care scria cu litere subtiri si placide Donau, de verdele de jos cu Steig-ul inscriptionat la fel de imponderabil. Si atunci mi-am amintit.

Mi-am amintit pentru ca atunci cand citisem ma gadilase bucuria. Si ma gandisem ca intr-un an ar trebui sa-mi rezerv vacanta pentru el, asa cum mi-as rezerva-o si pentru Camino de Santiago. Cum? Necredincioasa de mine intr-un pelerinaj religios. Da, caci implicarea lui Dumnezeu nu-i decat o deturnare de sens. Pelerinajul e o calatorie in sine, intru cautarea spiritului ratacit in cotidian. Asa se face ca pelerinajele sunt foarte aproape sufletului meu, pe o lista a dorintelor nesecrete, planificate a se intrupa in viitor, deocamdata sine die.

Pentru cei care au infipt insa in calendar calatoria la pas de-a lungul Dunarii, iata aici cateva date. Traseul e marcat intre Passau si un pic dupa Grein, linia de sosire trecandu-se in St. Nikola. Sunt 450 de km, care pot fi impartiti in etape chiar in timpul parcurgerii lor. Oficial sunt 24, dar indicatoarele arata (cred ca pe tot parcursul) urmatoarele 3 statii de pe traseu, cu distantele corespunzatoare, si fiecare poate estima cat mai are de gand sa mearga in ziua respectiva. Cazarile n-ar trebui sa fie o problema de nerezolvat pe loc. Cel putin la tura noastra pe langa Dunare cu bicicletele, cat timp am fost suficient de departe de Viena, am gasit de fiecare data o camera buna acolo unde ne-am oprit. Asa ca la drum, si bun sa fie!

Rabdarea apei care sta

Le-am intalnit in mai toate parcurile de joaca prin care m-au purtat pasii in ultima jumatate de an. Adolescente masive – foarte rar adolescenti, sindromul Peter Pan pare sa le afecteze mai des pe fete – intepenite in cate o instalatie de joaca proiectata pentru dimensiuni corporale mai firave. Dopuri umane neputincioase, lovite fara consideratie de coatele prichindeilor nerabdatori sa razbeasca in partea cealalta. Nepotrivite si neindemanatice in lumea celor mici. Intotdeauna undeva la inaltime. Cu un zambet stramb, amestec de jena, dar si de fericire ca uite, inca se mai joaca. Copilite sprintare prizoniere intr-un trup crescut fara strop de rabadare, fara sa le ceara permisiunea si fara sa le avertizeze.

Le-am inteles de fiecare data. In mine locuieste o alpinista mai mare decat Gerlinde Kaltenbrunner, Edurne Pasaban, Nives Meroi si Oh Eun-Sun la un loc. De inteles asadar ponirea de ma catara pe orice bolovan. E drept, doar cei foarte mici sunt accesibili trupului nevolnic. Iar bucuria triumfului supunerii lor, nu e diminuata nici macar de scara sprijinita imbietor catre cei care, asa ca mine, sunt lipsiti de abilitatile fizice necesare unei alte variante de ascensiune.

Traseul nu l-am ales totusi pentru pietroaie. Ele doar s-au nimerit. Arsita zilelor precedente storsesera nu numai orice urma lichida din mine, dar si de energie. Lipsa de antrenament a cantarit si ea greu. Excursiile cu scormonit patura de frunze, crengi si pamant de pe poteci, batut copacii cu ciomagul si adunat de melci, desi mari consumatoare de timp, economisesc efortul adultului insotitor al ochilor mici si curiosi. Asa ca, in fata norocului neasteptat al stratului noros ce a coborat temperaturile pana la nivelul „placut” in acceptiunea pinguilda, am cautat o excursie scurta si cu diferenta de nivel cat mai mica. Una de reacomodare la ritmul saptmanal. Am gasit-o pe aceasta: Opferschalenweg. Calea platourilor de jertfa. Jetfa ca ofranda pentru zei. Numele venind de la ceva obicei de pe vremea celtilor.

Cam doua ore aprecia descrierea plimbarii prin padurile din jurul satucului St. Leonhard. Unul de oameni instariti judecand dupa multitudinea de case noi si frumoase. Noua ne-a luat mai mult, caci de indata ce am cotit pe dupa ultima casa de pe strada pe care ne-a indrumat foaia decupata din ziar, pe pravalisul coborand din stanga ne asteptau doua tufe de zmeura. Aplecandu-ne sa le culegem, am zarit sub ele, imprastiate in marea de frunze verzi si mici, bobitele negre. Afine! Un covor atat de intins si de bogat, incat ar fi fost si pacat sa nu poposim din cand in cand in mijlocul lui, bucurandu-ne de risipa cea dulce. In ciuda tentatiei plina de vitamine, n-am scurtat plimbarea, ce ne-a purtat pe varfurile a doua dintre dealurile ce pazesc satul. Pe fiecare varf ne-au asteptat tacute adanciturile din stanci, sa depunem si noi ofranda catre zeii de mult uitati.

Una din amintirile copilariei ramasa vie. Experimentul cu sticla si apa lasate peste noapte afara. In ger. Teoria zicea ca ar trebui sa gasesc apa inghetata si sticla sparta. Am luat una din sticlele de lapte. Sticla aceea groasa, avandu-si locul in cosuletul special pentru 4 gemene, cu capacul de staniol tare. De doua ori pe saptamana mama sau tata le umpleau. La coada. S-a nimerit sa fie prima zi de dupa si am luat singura sticla goala. Am umplut-o cu apa si am pus-o de cu seara pe balcon. Dimineata am alergat inca in pijama si cu picioarele goale sa vad minunea. Sticla de lapte ma astepta intacta cu o alta mai mica in ea. Una de gheata. Intamplare ce ar fi putut sa ma fascineze, insa atunci doar m-a dezamagit. Seara am lasat sticla din nou pe balcon, plina cu apa proaspata. A doua zi dimineata am gasit-o din nou intreaga. Alti copii povesteau umflandu-se in pene despre cum li se sparsese lor sticla. Numai a mea nu vroia neam. Am mai facut o incercare cu acelasi rezultat nesatisfacator. Nu m-am dat batuta si am continuat. In a patra seara am scos sticla cu apa afara si pe cand ma pregateam sa ma bag in pat am auzit-o pe mama strigand. Nu a bine. I-am returnat spasita sticla de lapte si dupa mustruluiala de rigoare am primit una fosta de ulei in schimb. A doua zi am avut parte de minunea implinita.

Acum ma intreb ce o fi devenit sticla mea recalcitranta. Poate s-o fi sfaramat deja in mainile urmatorului posesor perplex. Sau poate ar fi avut nevoie de o mie de ani pentru ca macinarea lenta provocata de presiunea apei inghetande sa devina perceptibila. Apa stie sa astepte. Ramasa dupa ploaie pe pietrele plate. Milioane de ani. Asteptand fiecare inghet ca sa-i smulga stancii doua fire de praf. Si inca doua. In timp ce noi inca nu existam. Nici macar ca specie. Si pana la ziua in care, cu sute de ani in urma, un om a descoperit-o cuibarindu-se in causul perfect sapat in stanca si a facut o reverenta in fata magnificului creator al unei astfel de minuni. Opferschale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

De voie, de nevoie

Pe cand raul serif de Nottingham o obliga pe frumoasa Marian sa se logodeasca cu el, ca sa-i faca in ciuda lui Robin Hood, si printul John tesea si ras-tesea intrigi ca sa-i fure tronul nobilului sau frate, cu ce se ocupa acesta? Statea la inchisoare! Da, Richard Inima de Leu isi vazuse de micile lui afaceri – mai putin nobile decat ar da frumos in filme – prin Ierusalim, unde isi insurase nepotul cu proaspata vaduva a celui pe care-l acceptase, impotriva vointei, ca viitor rege al Ierusalimului si care foarte convenabil fusese ucis imediat dupa aceea. Asa ca nu-i de mirare ca toata lumea il suspecta acum de crima si nici ca intorcandu-se el acasa deghizat a ajuns sa fie arestat chiar de varul victimei, var ce nu era altul decat Leopold al V-lea, ducele Austriei. Si unde l-a inchis? In castelul din Dürnstein.

Dupa opt sute si ceva de ani, am trecut si eu pe acolo. Chiar de doua ori, prima oara am lasat bicicletele pe malul Dunarii – le incalecasem pentru a strabate distanta dintre Passau si Viena, cine face traseul isi poate trece vizita ruinei in itinerar – iar a doua oara acum, in excursia cu firma. N-am gasit nici o inscriptie lasata de rege pe vreun zid, timpul a sters tot ce a fost zugraveala, tencuiala, ba chiar si perete pe alocuri. Dar ne-am cocotat cu totii si am socializat inghesuiti in cel mai inalt punct al ruinei, cu Dunarea curgand molcoma departe sub picioarele noastre.

Excursiile astea cu firma sunt o traditie un pic ciudata in cultura austriaca. Pe vremea cand mai aplicam pentru viza de sedere, aflata in biroul amploiatului oficiului administrativ districtual – denumirea am adaptat-o eu, in original se cheama Bezirkhauptmannschaft, care mot-a-mot zice ceva de echipa principala a circumscriptiei – zambindu-i cuminte functionarului, s-a deschis usa din spatele meu si peste umar s-a intins spre acesta o mana cu o foaie. O voce umila a rostit incetisor: „stiti, as vrea sa-mi iau concediu in perioada…”. Vioi cel purta raspunderea acceptarii continuarii sederii mele in mica si frumoasa Austrie, a cautat intr-un teanc de hartii, a scos o lista, a parcurs rapid numele insirate acolo si i-a raspuns: „Numai daca vii in excursia cu firma. Te trec pe lista, da?” Si l-a trecut, probabil dupa un accept dat din cap cu inghitit in sec.

La noi nu exista acest santaj direct. Dar presiunea se face simtita in relatiile cu cei de sus. Sustragerile de la activitati comune nu este privita cu ochi buni. Pune sub semnul intrebarii capacitatea angajatului de a lucra in echipa. Capitol la care noi, toti ne-austriecii, suntem oricum deficitari si asta nu din cauza subiectivismului celor ce fac aprecierile. Pur si simplu ne e greu. Unora pentru ca sunt de felul lor lupi singuratici, altora pentru ca nu inteleg ritualul vorbelor marunte aruncate de la unul la altul peste mese intinse si cu un pahar in fata, iar celor ca mine pentru ca nu ne gasim un locsor comod in limba germana.

Avem colegi exceptionali. Amabili, inteligenti, unii dintre ei foarte prietenosi chiar, dar fiecare strain nou venit in firma pateste acelasi lucru. La inceput i se vorbeste in limba engleza, careia pe ce trece timpul i se erodeaza pelicula de lac anglica lasand tot mai mult la iveala substratul pur saxon, pana se ajunge la unul dintre dialectele cele mai curate vorbite pe plaiuri alpine. Nu exista decat bunavointa in aceasta transformare. Colegii nostri vor sincer sa ne ajute sa invatam limba locului, sa ne integram mai usor. Ce nu baga ei de seama insa e trezirea complexelor ce dormisera atat de profund pana la actul lor caritabil. De la un nivel acceptabil de engleza, in care ne aflam si fata de ei pe pozitii cat de cat egale, ne afundam in complexitatea unei limbi in care nu avem sansa de a ajunge sa ne exprima asa cum se exprima ei. Din doua dictionare limbamaterna – engleza, rudimentare, dar cu la fel de multe pagini, ne trezim ca stam in fata dictionarul explicativ al limbii germane – ei, cu un ghid de conversatie limbamaterna-german scos la o editura fara prestigiu – noi. Handicap pe care eu nu-l pot ignora si atunci prefer sa mai mult tac.

Excursia cu firma, petrecerea de Craciun si alte ocazii de legat prietenii cu colegii de firma, sunt lipsite de valoarea relaxanta pe care o au pentru ei, de fapt sunt la fel de obositoare ca si un meeting cu clientul, dar de voie, de nevoie, spun prezent la fiecare dintre ele. Am sperat ca macar sa facem ceva aventuros. In lista de propuneri fusese si o excursie la un parc cu sfori intinse prin copaci pe care ar fi trebuit sa transpiram si unde macar aveam garantata revarsarea de adrenalina urmata de valul ulterior de endorfine. A fost cat pe-aci. Am votat democratic si surpriza alegerea mea a avut cele mai multe voturi. Din pacate la egalitate cu o alta. Si din pacate seful nostru nu e sef destul. Desi alesese aventura, a zis treaca de la el, mergem la degustat de vinuri. Dupa ce ne suim pe ruina.

Pana la urma n-a fost chiar atat de rau, iar vinurile degustate, putintele cate au fost, mi-au dezlegat si limba impiedicata de obicei in succesiunile nesfarsite de consoane. Intre ruina si degustare, ne-am oprit si la un Gasthaus unde am mancat cele mai bune galusti umplute, iar apoi la Loisium, o sursa inedita de venit a unor podgoreni de pe langa Krems. Un muzeu modern, interactiv, centrat in jurul producerii vinului. Pentru edificare, click pe slide-ul de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Jos pantofii de strada!

Vicky statea de cateva zile in fata unui computer in biroul pentru musafiri. Sedea tot timpul singura cu spatele spre usa si nu intorcea capul cand lumea trecea pe acolo. M-am dus la ea, am intins mana si m-am prezentat: Hi, I am pin and I come from Romania. Mi-a raspuns indiferenta: Hi, I am Vicky and I come from Budapest. Toti ceilalti unguri venisera pe filiera Debrecen.

Pe vremea aceea ziua cam traiam impreuna cu colegii. One big happy family. People, ce ziceti de un film? Dar de un baschet? Hai sa tragem un chef! Si tot asa. De cate ori s-a aratat interesata de vreo activitate initiata de mine, Vicky mi-a raspuns la emailuri in engleza. Intr-o zi am adus vorba intr-o discutie cu prietenii despre noua vizitatoare din Ungaria. Fii serioasa, e din Romania, a terminat la Cluj, m-a informat o fata.

Era iulie si intr-o buna zi C. a propus sa mergem pe munte. Devenise expert de cand A., unul din rarii austrieci din institut, il acceptase ca unic insotitor in incursiunile lui montane. Mail spre toata lumea, care vreti, care puteti, haidati! Dar obligatoriu incaltati cu papuci potriviti ametitoarelor inaltimi alpine pe care am de gand sa va duc.

Mailul a fost spre toata lumea, ca asa se practica la noi, contand pe bunul simt al celor antipatizati de a nu se inscrie. Numai ca de multe ori cei antipatizati fie nu baga de seama grimasele de neplacere ale lumii cand intra intr-o incapere, fie nu le pasa. Asa si Vicky, desi nu era nimeni in tot institutul sa o placa. Avea o impermeabilitate totala la orice sugestie, sfat, dorinta exprimate de altcineva, ba chiar si la intrebari. Ii adresai cuvinte si le urmareai cum se apropie de ea, insa cand s-o ajunga faceau un ocol si se pierdeau apoi undeva in spate. In fata ta, ea zambea artificial si absent, fixandu-te cu privirea.

Cand C. a aflat ca Vicky vrea sa vina, n-a stiut sa-i spuna nu. Doar a subliniat partea cu bocancii. Cine nu are incaltari potrivite ii pune pe toti ceilalti in pericol! Mai ales daca ploua! Si a plouat. Iar Vicky nu s-a dezmintit si a venit cu pantofii de strada. -Fato, n-ai bocanci! -It’s ok, si acelasi zambet opac. S-a urcat intr-o masina si nimeni n-a indraznit s-o dea jos. Ne-am uitat toti urat la ea, dar nu ne-am oprit sa-i spunem nu, cu tine incaltata asa, eu nu urc sus.

Ne-am catarat pe ceata, cu buna dispozitie sufocata de incetineala inaintarii. Am mancat pe varf fiecare din pachetul lui, cu ochi goi de osteneala, inconjurati de supa laptoasa. Cei fara gluga aveau promoroaca in par. Vicky a facut fotografii. S-a oprit langa fiecare si a prins momentul linistirii posace a rasuflarii. Suvite ude, cazand dezordonat pe fata imbujorata de efort. Sunt frumoase fotografiile ei.

Pe drumul inapoi, mersul i-a devenit supliciu. Pana jos, atrocitatea durerilor au fortat-o sa se opreasca la fiecare pas.

Stateam singura intre jnepeni si-i asteptam pe Vicky si pe cavalerul meu pe cal alb. N-a scapat-o o clipa din ochi. Norii incepusera sa se imprastie si muntele vecin isi scosese dintre ei varful semet. Ceilalti asteptasera de doua ori sa-i ajungem, dar de indata ce ne zarisera se sculasera voiosi si o pornisera sprinteni mai departe. Nici unul nu s-a oferit sa ramana pe rand cu Vicky in spate. Nici C. si nici fata care mai avea bete, nu i le-au imprumutat. La a treia oprire se plictisisera de atata asteptat si hotarasera sa continue drumul fara noi. Era liniste si soarele se apropia de orizontul ridicat.

Vicky nu s-a plans deloc. A venit tot mai incet cu pauze tot mai dese si mai lungi. Niste austrieci ce ne-au ajuns, i-au vazut chinul. Unul dintre ei i-a inmanat betele. Cand ajungeti in sat, ne gasiti la tabara de tineret si ni le puteti inapoia. Au continuat coborasul grabiti. Betele ne-au salvat. Am ajuns in vale chiar la apus.

A doua zi Vicki ne-a scris un email de multumire. In limba romana. Daca ar mai avea ocazia sa mearga in vreo excursie, sunt sigura ca ar merge din nou in pantofii de strada.

Dupa cateva zile, C. ne-a scris inca foarte nervos ca a stiut ca Vicky vrea betele lui si tocmai de aceea nu i le-a dat. C. ne este si astazi unul dintre cei mai dragi prieteni.

***

Am tinut neaparat sa mai facem cel putin o data muntele pe vreme buna. N-am gasit nicaieri pe net descrierea traseului. Pozele de la Vicki ne-au furnizat insa detaliile necesare. Numele cabanei de pornire si numerele traseelor. Dupa o mica ratacire ce ne-a dus in parcarea de pornire spre Defileul Pasarilor (parca) – am intrebat imediat ce n-am recunoscut locurile – am ajuns in parcarea de langa Bosruck Huette. Abrupte sunt si 615 si 614, dar pe primul exista portiuni cu cabluri despre care cred ca sunt mai usor de urcat decat de coborat. 615 dispare la un moment dat in vale de pe indicatoare, nu-i bai, trebuie urmat cu incapatanare drumul drept inainte pana la Rohrauer Haus. De aici drumul e clar. Drept in sus.

E greu si periculos. Mult mai greu si mai periculos decat in amintirile mele. Ceata a ascuns data trecuta convenabil prapastia de sub picioarele noastre. Dar e si frumos. Frumusete din aceea care-ti prinde sufletul in pumni si-i mototoleste camasa cand il scutura.

Revazand traseul nu mi-am putut infrana admiratia fata de Vicki. Nu inteleg cum a reusit sa faca tot traseul  pe ploaie si sa ramana intreaga. Dar raman la parerea initiala. Cand o pornesti pe munte, locul pantofilor de strada e jos. La poale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Spartura Dracului din Peretele Dragonului

Legendele. Candva un drac a rapit o fecioara rea-rea din St. Wolfgang. Si-o fi zis ca-i a lui de drept. A zarit-o in curte, a coborat din vazduh ca un uli, s-a inaltat cu prada in gheare si a zburat cu ea direct spre Mondsee (lacul lunii). Numai ca imbatat de reusita sau de mireasma feciorelnica, sau poate – cine sa mai tina minte cum s-o fi intamplat patania – stingherit in zbor de zbaterea micii rautati, dracul cel prostanac s-a izbit direct de stancile zidului ridicat in fata lacului. Prostanac sta in documente, nu mi-am permis sa-l etichetez eu. Cu atata putere s-a lovit de pietre, ca a ramas gaura dupa el, gaura ce poate fi intrezarita pana in ziua de azi. Ba unii oameni, mai firoscosi, se jura c-ar distinge si sortul fetei. Mai ales cand vantul misca crengile unui copac crescut nu se stie cum la locul intamplarii.

Cica tot prin vremurile acelea de poveste, se aciuise intr-o grota din peretele respectiv si un dragon. Amarnic mai sufereau oamenii de la poale. Nu numai ca le manca toate proviziile, dar neindemanatic, nu avea tinta la focul aruncat pe nari, ce ba le ardea recoltele, ba ii lasa doar cu cateva scanduri fumegande din barci, ba le nimicea casele dintr-o rasuflare. Satenii l-ar fi prins ei, insa nu-i dibuisera vizuina. Pana cand un cavaler viteaz, in trecere pe acolo, s-a pus la panda, hotarat sa-l rapuna. Ba chiar si-a inaltat si un turn, din varful caruia a observat vreme indelungata peretele de piatra, pana cand, intr-o buna zi, a descoperit care dintre faldurile cenusii ascundea intrarea in pestera. A asteptat apoi ocazia potrivita si uzand de niscai siretlicuri pe care nu le-a impartasit nimanui, l-a ucis pe dragon. Loc cu ghinion pentru cei cu inima zbarcita.

Teama. Scancesc. Sunete mici, inaudibile, confirmandu-mi neputinta. O figura caraghioasa, intepenita intre stanci, cu un picior ridicat, tatonand in cautarea unui punct de sprijin confortabil, oprit de pantalonii cu patru kilograme prea mici la patru centimetri de platforma ce-ar cuprinde intregul varf de bocanc. Mintea pipaie gandul coborarii prin acelasi loc si disperarea isi face loc cu coatele prin vene, turnand plumb in calea ei. Paralizia panicii mareste spaima intr-o spirala vicioasa. Ma salveaza cei care vin de sus. Trebuie sa le fac loc si imperativul ii da branci fricii ce-nstapanise corpul si mintea. Dupa cateva ore, pe drumul spre vale, caut degeaba oprelistea ce pentru cateva secunde capatase dimensiuni de nedepasit. Fusese doar la mine in cap.

Sus pe creasta, usorul disconfort la lipsa oricarui obstacol in stanga sau in dreapta se amesteca cu betia cuceririi inaltului. Pe poteca, un temerar ce ne precedase isi pregatea aparatul de fotografiat. Amicul lui salta cu usurinta spre podetul de pe care urma sa-si arate barbatia. Floare la ureche. Sta drept si rade victorios de sus, in timp ce trecem pe langa ei. Poposim pe varf, admiram peisajul, golim punga cu merinde si la intoarcere o iau pe traseul urmat de cataratorul cel viteaz. Maini, picioare, toate-s bune ca sa ajung la capatul arcului de piatra. Nu are decat un metru, doi latime, si suprafata e usor inclinata. Dedesubt in stanga sunt stancile peretelui ce l-ar primi pe imprudent in taisurile lor cateva zeci de metri mai jos. In dreapta privirea cade si cade si cade pana se zdrobeste mult mai tarziu de verdele ierbii. Nu am teama de inaltimi. Dar picioarele se indoaie cuminti, ca doi lujeri de narcise obosite de cat au stat inaltate deasupra vazei. Imbratisez piatra. Lipita de ea si tot e prea indrazneata fotografia.

Cazna. E descurajant sa urci cu soarele batandu-te in spinare, uscand vlaga ce te-a impins s-o pornesti in sus. Avem insa noroc, poteca iese rar de sub umbrisul copacilor. E descurajant sa urci depasit in permanenta de cei ce vin in urma ta. Avem insa noroc, suntem ultimii. Toti austriecii coboara deja. E descurajant sa descoperi ajungand pe o culme ca ultimul urcus l-ai facut degeaba. Ca sa-ti continui drumul spre inaltimi trebuie sa cobori intr-o vale si apoi s-o iei de la capat cu asudatul si gafaitul. Aici ni se termina norocul. Pusesem cu candoare broboanele impodobind fruntile celor ce veneau de sus pe seama soarelui. Chiar ma gandisem sa-i consolez ca gata, de-acum nu mai au de mers decat la umbra. Dar nu, suntem pe o buza de caldare sparta si adanca.

Dincolo se poate ajunge doar trecand pe fundul ei. E o liniste de pe alte taramuri jos. Un loc in care civilizatia e un cuvant neinventat inca. Sunetul unei cascade sprintare se impleteste cu ciripit de pasari. Urcusul de acolo e bland la inceput. Poteca duce prin dreptul sparturii. De acolo se vede cea de-a doua poteca. Bine ca am intrebat inainte sa o incercam. Lumea urca asigurata cu franghia de la brau. Incet poteca indoaie un zig-zag pe peretele caldarii, iar pasii devin chinuitori. Muschii ajustati cu putin timp in urma pentru coborare refuza adaptarea la noul tip de efort. Cu fiecare pas, pitici invizibili ingramadesc balast in fiecare pulpa. Ei sunt o armata iar tu esti singur. Guliver nu le-ar fi facut fata. Devii un Sisif impingand bolovanul din propria fiinta.

Fata. I-am remarcat trupul longilin de cum ni s-a alaturat pe varf. Sosise cu doi austrieci ce-i aratau probabil frumusetile patriei. N-am zabovit cu privirea prea mult, nu se face sa te holbezi la oameni. Ne-a ajuns in valea izolata in care ne umpleam sticlele cu apa. A asteptat pana am terminat noi, si cu pas elastic s-a indreptat si ea spre suvoiul rece-gheata. Noi am pornit incetisor in ultimul urcus. Ne-a ajuns repede si a trecut inaintea noastra. Pret de cateva clipe am avut-o in fata mea. Picioarele lungi si drepte, pielea neteda, acoperita de puf. Tricoul rosu scurt lasa pielea de pe spate descoperita deasupra sortului. O dunga verticala neagra strica perfectiunea. M-am incruntat. O cicatrice? Apoi a pasit in soare si dunga s-a aprins aurie in valea ciocolatie de pe sira spinarii. Un firicel de sudoare, completand perfectiunea fara de cusur. Insotitorii ei ne-au ajuns aproape sus. Ii astepta intinsa pe o creanga de copac crescuta orizontal parca anume pentru ea. Pantera neagra.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Mocanita (partea a doua)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.