Archive for the 'Vantura lume' Category

Cel mai frumos cadou de pe pamant

Nu la timp si cu ceva emotii induse de posibilitatea ratarii intalinirii, pentru care totusi lungisem sederea in Italia si strabatuseram multe sute de km suplimentari, ne-am trezit pentru prima oara fata in fata. Pentru tine, a zis, si mi-a intins mana, desfacand apoi pumnul. In caus, o castana. Ochii ii straluceau fericiti, asa ca n-am zis nimic in afara multumescului politicos. In cap, la receptie era tocmai carcotasul de serviciu. Nu am plecat urechea sa-l ascult, dar i-am simtit indaratnicia de nestramutat in a aprecia darul. Nu ca as fi asteptat ceva, nimic ar fi fost perfect de fapt. Tanjisem pentru intalnire, atat.

Care a fost dincolo de asteptari. Povesti, barfe mici, privit de oameni in cafenea si incercari de ghicit vietile din spatele catorva gesturi ritualice, satisfacut pofte (tot) mici intr-un restaurant si bucurat de exuberanta linistita radiata de prietena cunoscuta initial pe net.

Asta se intampla acum doua veri. Castana a ramas in buzunarul in care a fost surghiunita atunci. Rareori port jacheta, dar cand ajunge pe umerii mei, iar mana imi poposeste in buzunar, degetele ii pipaie orbeste conturul si toata caldura si farmecul intalnirii trecute urca incet prin brat, cuprinzandu-mi rapid fiinta si transpunandu-ma inapoi in decorul idilic al satucului cu cetate de pe deal, in aceeasi companie placuta.

Atunci n-am stiut si mi-a luat ceva timp ca sa descopar adevarul. Castana aceea e o ancora intr-un timp magic.

Pelerinaje

Vizitele rudelor de la Bucuresti erau momente extraordinare in viata noastra de copii. Dormeam claie peste gramada si de-a curmezisul in paturile devenite neincapatoare, sopocaiam sub plapuma seara si ne jucam ziua jocuri noi, pe loc inventate impreuna cu verii de aceeasi seama, intindeam mese nesfarsite, cu adultii nostri manifestandu-se in mod exceptional altfel decat ii stiam. La mesele acelea il mai vad inca pe varul meu, fofilandu-se afara din discutiile contradictorii pe ton de parah ridicat in paginile cartii aranjata discret pe genunchi, sub faldurile de cortina ale fetei de masa. Ahtiati dupa citit mai eram! O clipa, gandul ghidus inghionteste. Ce-ar fi sa le povestesc nepotilor? Oooo, tu incredulitate inchipuita, banuiala de nebunie gata sa ne stigmatizezi, ce dulce esti printre papilele imaginatiei mele.

Dimineata, dupa micul dejun lungit pana dupa pranz, invingeam inertia masei si ne urneam de acasa. Destinatia era invariabila: Poiana. Cu masina sus, o roata prin statiune si tot cu masina sau pe jos pe drumul vechi inapoi. Era efortul maxim la care ne puteam supune rudele de la campie, neobisnuite cu miscarea. Rareori o inlocuiam cu Tampa, dar tot asa, urcatul cu telecabina, doar coboratul pe jos. Destinatii clasice.

Asa cum tinde acum sa devina Stillensteinklamm-ul. Musafir nemontagnard, amator de o iesire in natura, lipsa de inspiratie sau trasee potrivite greu de gasit in teancul cu decupaje? Nici o problema. Hai la Stillensteinklamm. E si munte, e si Dunare, spectaculos, usor. Doar ca trebuie si urcat, unchiului nu stiu daca i-ar fi placut. Poate da, si apoi s-ar fi laudat ca a urcat Everestul.

Cum o lalaisem toata dimineata, nu ne-au ramas multe optiuni. Traseele acceptabile erau de la trei ore teoretice in sus, adica patru pe putin pentru fotografii amatori din noi. Stillensteinklamm-ul e pe incercate sub trei ore. Nu ne-am mai dus pana sus la hanul din poiana, desi privelistea campului cu flori azvarlit pe neasteptate asupra turistului nedezmeticit si proaspat iesit din padure, merita si ea intiparita pe retina si in memoria foto-aparatului. De indata ce am ajuns in portiunea superioara a raului, unde undele se intind languros si lenes in dupa-amiaza linistita, am facut cale intoarsa pana la bifurcatia care trimite drumetul impacat de frumusetea salbatica a vaii urcate la venit, pe crestele pasnice la interior ale defileului, pentru drumul de inapoiere.

Am gasit poteca aproape asa cum o stiam. Doar apele erau tulburi acum, plouase cu spume si bulbuci cu o zi inainte. Si Dunarea curgea maro spre Tara-Acasa. Dar altfel aceleasi stanci zidite de uriasii mitici, acelasi vuiet disparut sub pamant ca sa-l regasim cateva zeci de metri mai sus. Pana si cateva din semnele concursului de orientare turistica din urma cu un an supravietuisera elanului curatator ce-l caracterizeaza de obicei pe austriacul organizator de activitati in natura.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Da’ semnul asta de ce e verde si albastru? Ii povestisem cum in Austria nu exita cercuri galbene, cruci albastre si dungi rosii ca marcaje de trasee. Intr-o frenezie nationalista, drumurile de aici au fost impanzite cu drapelul national, arborat pe copacii mai falnici, semnele ros-alb-rose insotind drumetul oriunde s-ar afla, eventual cu un numar pentru alungarea dubiilor.

Il remarcasem si eu, aparea la aproape fiecare cotitura, dar nu-i acordasem atentie inca. M-am apropiat cat sa le dau o sansa ochilor miopi. Un S alb, intins si in lateral, separand cu meandrele lui albastrul de sus, pe care scria cu litere subtiri si placide Donau, de verdele de jos cu Steig-ul inscriptionat la fel de imponderabil. Si atunci mi-am amintit.

Mi-am amintit pentru ca atunci cand citisem ma gadilase bucuria. Si ma gandisem ca intr-un an ar trebui sa-mi rezerv vacanta pentru el, asa cum mi-as rezerva-o si pentru Camino de Santiago. Cum? Necredincioasa de mine intr-un pelerinaj religios. Da, caci implicarea lui Dumnezeu nu-i decat o deturnare de sens. Pelerinajul e o calatorie in sine, intru cautarea spiritului ratacit in cotidian. Asa se face ca pelerinajele sunt foarte aproape sufletului meu, pe o lista a dorintelor nesecrete, planificate a se intrupa in viitor, deocamdata sine die.

Pentru cei care au infipt insa in calendar calatoria la pas de-a lungul Dunarii, iata aici cateva date. Traseul e marcat intre Passau si un pic dupa Grein, linia de sosire trecandu-se in St. Nikola. Sunt 450 de km, care pot fi impartiti in etape chiar in timpul parcurgerii lor. Oficial sunt 24, dar indicatoarele arata (cred ca pe tot parcursul) urmatoarele 3 statii de pe traseu, cu distantele corespunzatoare, si fiecare poate estima cat mai are de gand sa mearga in ziua respectiva. Cazarile n-ar trebui sa fie o problema de nerezolvat pe loc. Cel putin la tura noastra pe langa Dunare cu bicicletele, cat timp am fost suficient de departe de Viena, am gasit de fiecare data o camera buna acolo unde ne-am oprit. Asa ca la drum, si bun sa fie!

Rabdarea apei care sta

Le-am intalnit in mai toate parcurile de joaca prin care m-au purtat pasii in ultima jumatate de an. Adolescente masive – foarte rar adolescenti, sindromul Peter Pan pare sa le afecteze mai des pe fete – intepenite in cate o instalatie de joaca proiectata pentru dimensiuni corporale mai firave. Dopuri umane neputincioase, lovite fara consideratie de coatele prichindeilor nerabdatori sa razbeasca in partea cealalta. Nepotrivite si neindemanatice in lumea celor mici. Intotdeauna undeva la inaltime. Cu un zambet stramb, amestec de jena, dar si de fericire ca uite, inca se mai joaca. Copilite sprintare prizoniere intr-un trup crescut fara strop de rabadare, fara sa le ceara permisiunea si fara sa le avertizeze.

Le-am inteles de fiecare data. In mine locuieste o alpinista mai mare decat Gerlinde Kaltenbrunner, Edurne Pasaban, Nives Meroi si Oh Eun-Sun la un loc. De inteles asadar ponirea de ma catara pe orice bolovan. E drept, doar cei foarte mici sunt accesibili trupului nevolnic. Iar bucuria triumfului supunerii lor, nu e diminuata nici macar de scara sprijinita imbietor catre cei care, asa ca mine, sunt lipsiti de abilitatile fizice necesare unei alte variante de ascensiune.

Traseul nu l-am ales totusi pentru pietroaie. Ele doar s-au nimerit. Arsita zilelor precedente storsesera nu numai orice urma lichida din mine, dar si de energie. Lipsa de antrenament a cantarit si ea greu. Excursiile cu scormonit patura de frunze, crengi si pamant de pe poteci, batut copacii cu ciomagul si adunat de melci, desi mari consumatoare de timp, economisesc efortul adultului insotitor al ochilor mici si curiosi. Asa ca, in fata norocului neasteptat al stratului noros ce a coborat temperaturile pana la nivelul „placut” in acceptiunea pinguilda, am cautat o excursie scurta si cu diferenta de nivel cat mai mica. Una de reacomodare la ritmul saptmanal. Am gasit-o pe aceasta: Opferschalenweg. Calea platourilor de jertfa. Jetfa ca ofranda pentru zei. Numele venind de la ceva obicei de pe vremea celtilor.

Cam doua ore aprecia descrierea plimbarii prin padurile din jurul satucului St. Leonhard. Unul de oameni instariti judecand dupa multitudinea de case noi si frumoase. Noua ne-a luat mai mult, caci de indata ce am cotit pe dupa ultima casa de pe strada pe care ne-a indrumat foaia decupata din ziar, pe pravalisul coborand din stanga ne asteptau doua tufe de zmeura. Aplecandu-ne sa le culegem, am zarit sub ele, imprastiate in marea de frunze verzi si mici, bobitele negre. Afine! Un covor atat de intins si de bogat, incat ar fi fost si pacat sa nu poposim din cand in cand in mijlocul lui, bucurandu-ne de risipa cea dulce. In ciuda tentatiei plina de vitamine, n-am scurtat plimbarea, ce ne-a purtat pe varfurile a doua dintre dealurile ce pazesc satul. Pe fiecare varf ne-au asteptat tacute adanciturile din stanci, sa depunem si noi ofranda catre zeii de mult uitati.

Una din amintirile copilariei ramasa vie. Experimentul cu sticla si apa lasate peste noapte afara. In ger. Teoria zicea ca ar trebui sa gasesc apa inghetata si sticla sparta. Am luat una din sticlele de lapte. Sticla aceea groasa, avandu-si locul in cosuletul special pentru 4 gemene, cu capacul de staniol tare. De doua ori pe saptamana mama sau tata le umpleau. La coada. S-a nimerit sa fie prima zi de dupa si am luat singura sticla goala. Am umplut-o cu apa si am pus-o de cu seara pe balcon. Dimineata am alergat inca in pijama si cu picioarele goale sa vad minunea. Sticla de lapte ma astepta intacta cu o alta mai mica in ea. Una de gheata. Intamplare ce ar fi putut sa ma fascineze, insa atunci doar m-a dezamagit. Seara am lasat sticla din nou pe balcon, plina cu apa proaspata. A doua zi dimineata am gasit-o din nou intreaga. Alti copii povesteau umflandu-se in pene despre cum li se sparsese lor sticla. Numai a mea nu vroia neam. Am mai facut o incercare cu acelasi rezultat nesatisfacator. Nu m-am dat batuta si am continuat. In a patra seara am scos sticla cu apa afara si pe cand ma pregateam sa ma bag in pat am auzit-o pe mama strigand. Nu a bine. I-am returnat spasita sticla de lapte si dupa mustruluiala de rigoare am primit una fosta de ulei in schimb. A doua zi am avut parte de minunea implinita.

Acum ma intreb ce o fi devenit sticla mea recalcitranta. Poate s-o fi sfaramat deja in mainile urmatorului posesor perplex. Sau poate ar fi avut nevoie de o mie de ani pentru ca macinarea lenta provocata de presiunea apei inghetande sa devina perceptibila. Apa stie sa astepte. Ramasa dupa ploaie pe pietrele plate. Milioane de ani. Asteptand fiecare inghet ca sa-i smulga stancii doua fire de praf. Si inca doua. In timp ce noi inca nu existam. Nici macar ca specie. Si pana la ziua in care, cu sute de ani in urma, un om a descoperit-o cuibarindu-se in causul perfect sapat in stanca si a facut o reverenta in fata magnificului creator al unei astfel de minuni. Opferschale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

De voie, de nevoie

Pe cand raul serif de Nottingham o obliga pe frumoasa Marian sa se logodeasca cu el, ca sa-i faca in ciuda lui Robin Hood, si printul John tesea si ras-tesea intrigi ca sa-i fure tronul nobilului sau frate, cu ce se ocupa acesta? Statea la inchisoare! Da, Richard Inima de Leu isi vazuse de micile lui afaceri – mai putin nobile decat ar da frumos in filme – prin Ierusalim, unde isi insurase nepotul cu proaspata vaduva a celui pe care-l acceptase, impotriva vointei, ca viitor rege al Ierusalimului si care foarte convenabil fusese ucis imediat dupa aceea. Asa ca nu-i de mirare ca toata lumea il suspecta acum de crima si nici ca intorcandu-se el acasa deghizat a ajuns sa fie arestat chiar de varul victimei, var ce nu era altul decat Leopold al V-lea, ducele Austriei. Si unde l-a inchis? In castelul din Dürnstein.

Dupa opt sute si ceva de ani, am trecut si eu pe acolo. Chiar de doua ori, prima oara am lasat bicicletele pe malul Dunarii – le incalecasem pentru a strabate distanta dintre Passau si Viena, cine face traseul isi poate trece vizita ruinei in itinerar – iar a doua oara acum, in excursia cu firma. N-am gasit nici o inscriptie lasata de rege pe vreun zid, timpul a sters tot ce a fost zugraveala, tencuiala, ba chiar si perete pe alocuri. Dar ne-am cocotat cu totii si am socializat inghesuiti in cel mai inalt punct al ruinei, cu Dunarea curgand molcoma departe sub picioarele noastre.

Excursiile astea cu firma sunt o traditie un pic ciudata in cultura austriaca. Pe vremea cand mai aplicam pentru viza de sedere, aflata in biroul amploiatului oficiului administrativ districtual – denumirea am adaptat-o eu, in original se cheama Bezirkhauptmannschaft, care mot-a-mot zice ceva de echipa principala a circumscriptiei – zambindu-i cuminte functionarului, s-a deschis usa din spatele meu si peste umar s-a intins spre acesta o mana cu o foaie. O voce umila a rostit incetisor: „stiti, as vrea sa-mi iau concediu in perioada…”. Vioi cel purta raspunderea acceptarii continuarii sederii mele in mica si frumoasa Austrie, a cautat intr-un teanc de hartii, a scos o lista, a parcurs rapid numele insirate acolo si i-a raspuns: „Numai daca vii in excursia cu firma. Te trec pe lista, da?” Si l-a trecut, probabil dupa un accept dat din cap cu inghitit in sec.

La noi nu exista acest santaj direct. Dar presiunea se face simtita in relatiile cu cei de sus. Sustragerile de la activitati comune nu este privita cu ochi buni. Pune sub semnul intrebarii capacitatea angajatului de a lucra in echipa. Capitol la care noi, toti ne-austriecii, suntem oricum deficitari si asta nu din cauza subiectivismului celor ce fac aprecierile. Pur si simplu ne e greu. Unora pentru ca sunt de felul lor lupi singuratici, altora pentru ca nu inteleg ritualul vorbelor marunte aruncate de la unul la altul peste mese intinse si cu un pahar in fata, iar celor ca mine pentru ca nu ne gasim un locsor comod in limba germana.

Avem colegi exceptionali. Amabili, inteligenti, unii dintre ei foarte prietenosi chiar, dar fiecare strain nou venit in firma pateste acelasi lucru. La inceput i se vorbeste in limba engleza, careia pe ce trece timpul i se erodeaza pelicula de lac anglica lasand tot mai mult la iveala substratul pur saxon, pana se ajunge la unul dintre dialectele cele mai curate vorbite pe plaiuri alpine. Nu exista decat bunavointa in aceasta transformare. Colegii nostri vor sincer sa ne ajute sa invatam limba locului, sa ne integram mai usor. Ce nu baga ei de seama insa e trezirea complexelor ce dormisera atat de profund pana la actul lor caritabil. De la un nivel acceptabil de engleza, in care ne aflam si fata de ei pe pozitii cat de cat egale, ne afundam in complexitatea unei limbi in care nu avem sansa de a ajunge sa ne exprima asa cum se exprima ei. Din doua dictionare limbamaterna – engleza, rudimentare, dar cu la fel de multe pagini, ne trezim ca stam in fata dictionarul explicativ al limbii germane – ei, cu un ghid de conversatie limbamaterna-german scos la o editura fara prestigiu – noi. Handicap pe care eu nu-l pot ignora si atunci prefer sa mai mult tac.

Excursia cu firma, petrecerea de Craciun si alte ocazii de legat prietenii cu colegii de firma, sunt lipsite de valoarea relaxanta pe care o au pentru ei, de fapt sunt la fel de obositoare ca si un meeting cu clientul, dar de voie, de nevoie, spun prezent la fiecare dintre ele. Am sperat ca macar sa facem ceva aventuros. In lista de propuneri fusese si o excursie la un parc cu sfori intinse prin copaci pe care ar fi trebuit sa transpiram si unde macar aveam garantata revarsarea de adrenalina urmata de valul ulterior de endorfine. A fost cat pe-aci. Am votat democratic si surpriza alegerea mea a avut cele mai multe voturi. Din pacate la egalitate cu o alta. Si din pacate seful nostru nu e sef destul. Desi alesese aventura, a zis treaca de la el, mergem la degustat de vinuri. Dupa ce ne suim pe ruina.

Pana la urma n-a fost chiar atat de rau, iar vinurile degustate, putintele cate au fost, mi-au dezlegat si limba impiedicata de obicei in succesiunile nesfarsite de consoane. Intre ruina si degustare, ne-am oprit si la un Gasthaus unde am mancat cele mai bune galusti umplute, iar apoi la Loisium, o sursa inedita de venit a unor podgoreni de pe langa Krems. Un muzeu modern, interactiv, centrat in jurul producerii vinului. Pentru edificare, click pe slide-ul de mai jos.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Jos pantofii de strada!

Vicky statea de cateva zile in fata unui computer in biroul pentru musafiri. Sedea tot timpul singura cu spatele spre usa si nu intorcea capul cand lumea trecea pe acolo. M-am dus la ea, am intins mana si m-am prezentat: Hi, I am pin and I come from Romania. Mi-a raspuns indiferenta: Hi, I am Vicky and I come from Budapest. Toti ceilalti unguri venisera pe filiera Debrecen.

Pe vremea aceea ziua cam traiam impreuna cu colegii. One big happy family. People, ce ziceti de un film? Dar de un baschet? Hai sa tragem un chef! Si tot asa. De cate ori s-a aratat interesata de vreo activitate initiata de mine, Vicky mi-a raspuns la emailuri in engleza. Intr-o zi am adus vorba intr-o discutie cu prietenii despre noua vizitatoare din Ungaria. Fii serioasa, e din Romania, a terminat la Cluj, m-a informat o fata.

Era iulie si intr-o buna zi C. a propus sa mergem pe munte. Devenise expert de cand A., unul din rarii austrieci din institut, il acceptase ca unic insotitor in incursiunile lui montane. Mail spre toata lumea, care vreti, care puteti, haidati! Dar obligatoriu incaltati cu papuci potriviti ametitoarelor inaltimi alpine pe care am de gand sa va duc.

Mailul a fost spre toata lumea, ca asa se practica la noi, contand pe bunul simt al celor antipatizati de a nu se inscrie. Numai ca de multe ori cei antipatizati fie nu baga de seama grimasele de neplacere ale lumii cand intra intr-o incapere, fie nu le pasa. Asa si Vicky, desi nu era nimeni in tot institutul sa o placa. Avea o impermeabilitate totala la orice sugestie, sfat, dorinta exprimate de altcineva, ba chiar si la intrebari. Ii adresai cuvinte si le urmareai cum se apropie de ea, insa cand s-o ajunga faceau un ocol si se pierdeau apoi undeva in spate. In fata ta, ea zambea artificial si absent, fixandu-te cu privirea.

Cand C. a aflat ca Vicky vrea sa vina, n-a stiut sa-i spuna nu. Doar a subliniat partea cu bocancii. Cine nu are incaltari potrivite ii pune pe toti ceilalti in pericol! Mai ales daca ploua! Si a plouat. Iar Vicky nu s-a dezmintit si a venit cu pantofii de strada. -Fato, n-ai bocanci! -It’s ok, si acelasi zambet opac. S-a urcat intr-o masina si nimeni n-a indraznit s-o dea jos. Ne-am uitat toti urat la ea, dar nu ne-am oprit sa-i spunem nu, cu tine incaltata asa, eu nu urc sus.

Ne-am catarat pe ceata, cu buna dispozitie sufocata de incetineala inaintarii. Am mancat pe varf fiecare din pachetul lui, cu ochi goi de osteneala, inconjurati de supa laptoasa. Cei fara gluga aveau promoroaca in par. Vicky a facut fotografii. S-a oprit langa fiecare si a prins momentul linistirii posace a rasuflarii. Suvite ude, cazand dezordonat pe fata imbujorata de efort. Sunt frumoase fotografiile ei.

Pe drumul inapoi, mersul i-a devenit supliciu. Pana jos, atrocitatea durerilor au fortat-o sa se opreasca la fiecare pas.

Stateam singura intre jnepeni si-i asteptam pe Vicky si pe cavalerul meu pe cal alb. N-a scapat-o o clipa din ochi. Norii incepusera sa se imprastie si muntele vecin isi scosese dintre ei varful semet. Ceilalti asteptasera de doua ori sa-i ajungem, dar de indata ce ne zarisera se sculasera voiosi si o pornisera sprinteni mai departe. Nici unul nu s-a oferit sa ramana pe rand cu Vicky in spate. Nici C. si nici fata care mai avea bete, nu i le-au imprumutat. La a treia oprire se plictisisera de atata asteptat si hotarasera sa continue drumul fara noi. Era liniste si soarele se apropia de orizontul ridicat.

Vicky nu s-a plans deloc. A venit tot mai incet cu pauze tot mai dese si mai lungi. Niste austrieci ce ne-au ajuns, i-au vazut chinul. Unul dintre ei i-a inmanat betele. Cand ajungeti in sat, ne gasiti la tabara de tineret si ni le puteti inapoia. Au continuat coborasul grabiti. Betele ne-au salvat. Am ajuns in vale chiar la apus.

A doua zi Vicki ne-a scris un email de multumire. In limba romana. Daca ar mai avea ocazia sa mearga in vreo excursie, sunt sigura ca ar merge din nou in pantofii de strada.

Dupa cateva zile, C. ne-a scris inca foarte nervos ca a stiut ca Vicky vrea betele lui si tocmai de aceea nu i le-a dat. C. ne este si astazi unul dintre cei mai dragi prieteni.

***

Am tinut neaparat sa mai facem cel putin o data muntele pe vreme buna. N-am gasit nicaieri pe net descrierea traseului. Pozele de la Vicki ne-au furnizat insa detaliile necesare. Numele cabanei de pornire si numerele traseelor. Dupa o mica ratacire ce ne-a dus in parcarea de pornire spre Defileul Pasarilor (parca) – am intrebat imediat ce n-am recunoscut locurile – am ajuns in parcarea de langa Bosruck Huette. Abrupte sunt si 615 si 614, dar pe primul exista portiuni cu cabluri despre care cred ca sunt mai usor de urcat decat de coborat. 615 dispare la un moment dat in vale de pe indicatoare, nu-i bai, trebuie urmat cu incapatanare drumul drept inainte pana la Rohrauer Haus. De aici drumul e clar. Drept in sus.

E greu si periculos. Mult mai greu si mai periculos decat in amintirile mele. Ceata a ascuns data trecuta convenabil prapastia de sub picioarele noastre. Dar e si frumos. Frumusete din aceea care-ti prinde sufletul in pumni si-i mototoleste camasa cand il scutura.

Revazand traseul nu mi-am putut infrana admiratia fata de Vicki. Nu inteleg cum a reusit sa faca tot traseul  pe ploaie si sa ramana intreaga. Dar raman la parerea initiala. Cand o pornesti pe munte, locul pantofilor de strada e jos. La poale.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Spartura Dracului din Peretele Dragonului

Legendele. Candva un drac a rapit o fecioara rea-rea din St. Wolfgang. Si-o fi zis ca-i a lui de drept. A zarit-o in curte, a coborat din vazduh ca un uli, s-a inaltat cu prada in gheare si a zburat cu ea direct spre Mondsee (lacul lunii). Numai ca imbatat de reusita sau de mireasma feciorelnica, sau poate – cine sa mai tina minte cum s-o fi intamplat patania – stingherit in zbor de zbaterea micii rautati, dracul cel prostanac s-a izbit direct de stancile zidului ridicat in fata lacului. Prostanac sta in documente, nu mi-am permis sa-l etichetez eu. Cu atata putere s-a lovit de pietre, ca a ramas gaura dupa el, gaura ce poate fi intrezarita pana in ziua de azi. Ba unii oameni, mai firoscosi, se jura c-ar distinge si sortul fetei. Mai ales cand vantul misca crengile unui copac crescut nu se stie cum la locul intamplarii.

Cica tot prin vremurile acelea de poveste, se aciuise intr-o grota din peretele respectiv si un dragon. Amarnic mai sufereau oamenii de la poale. Nu numai ca le manca toate proviziile, dar neindemanatic, nu avea tinta la focul aruncat pe nari, ce ba le ardea recoltele, ba ii lasa doar cu cateva scanduri fumegande din barci, ba le nimicea casele dintr-o rasuflare. Satenii l-ar fi prins ei, insa nu-i dibuisera vizuina. Pana cand un cavaler viteaz, in trecere pe acolo, s-a pus la panda, hotarat sa-l rapuna. Ba chiar si-a inaltat si un turn, din varful caruia a observat vreme indelungata peretele de piatra, pana cand, intr-o buna zi, a descoperit care dintre faldurile cenusii ascundea intrarea in pestera. A asteptat apoi ocazia potrivita si uzand de niscai siretlicuri pe care nu le-a impartasit nimanui, l-a ucis pe dragon. Loc cu ghinion pentru cei cu inima zbarcita.

Teama. Scancesc. Sunete mici, inaudibile, confirmandu-mi neputinta. O figura caraghioasa, intepenita intre stanci, cu un picior ridicat, tatonand in cautarea unui punct de sprijin confortabil, oprit de pantalonii cu patru kilograme prea mici la patru centimetri de platforma ce-ar cuprinde intregul varf de bocanc. Mintea pipaie gandul coborarii prin acelasi loc si disperarea isi face loc cu coatele prin vene, turnand plumb in calea ei. Paralizia panicii mareste spaima intr-o spirala vicioasa. Ma salveaza cei care vin de sus. Trebuie sa le fac loc si imperativul ii da branci fricii ce-nstapanise corpul si mintea. Dupa cateva ore, pe drumul spre vale, caut degeaba oprelistea ce pentru cateva secunde capatase dimensiuni de nedepasit. Fusese doar la mine in cap.

Sus pe creasta, usorul disconfort la lipsa oricarui obstacol in stanga sau in dreapta se amesteca cu betia cuceririi inaltului. Pe poteca, un temerar ce ne precedase isi pregatea aparatul de fotografiat. Amicul lui salta cu usurinta spre podetul de pe care urma sa-si arate barbatia. Floare la ureche. Sta drept si rade victorios de sus, in timp ce trecem pe langa ei. Poposim pe varf, admiram peisajul, golim punga cu merinde si la intoarcere o iau pe traseul urmat de cataratorul cel viteaz. Maini, picioare, toate-s bune ca sa ajung la capatul arcului de piatra. Nu are decat un metru, doi latime, si suprafata e usor inclinata. Dedesubt in stanga sunt stancile peretelui ce l-ar primi pe imprudent in taisurile lor cateva zeci de metri mai jos. In dreapta privirea cade si cade si cade pana se zdrobeste mult mai tarziu de verdele ierbii. Nu am teama de inaltimi. Dar picioarele se indoaie cuminti, ca doi lujeri de narcise obosite de cat au stat inaltate deasupra vazei. Imbratisez piatra. Lipita de ea si tot e prea indrazneata fotografia.

Cazna. E descurajant sa urci cu soarele batandu-te in spinare, uscand vlaga ce te-a impins s-o pornesti in sus. Avem insa noroc, poteca iese rar de sub umbrisul copacilor. E descurajant sa urci depasit in permanenta de cei ce vin in urma ta. Avem insa noroc, suntem ultimii. Toti austriecii coboara deja. E descurajant sa descoperi ajungand pe o culme ca ultimul urcus l-ai facut degeaba. Ca sa-ti continui drumul spre inaltimi trebuie sa cobori intr-o vale si apoi s-o iei de la capat cu asudatul si gafaitul. Aici ni se termina norocul. Pusesem cu candoare broboanele impodobind fruntile celor ce veneau de sus pe seama soarelui. Chiar ma gandisem sa-i consolez ca gata, de-acum nu mai au de mers decat la umbra. Dar nu, suntem pe o buza de caldare sparta si adanca.

Dincolo se poate ajunge doar trecand pe fundul ei. E o liniste de pe alte taramuri jos. Un loc in care civilizatia e un cuvant neinventat inca. Sunetul unei cascade sprintare se impleteste cu ciripit de pasari. Urcusul de acolo e bland la inceput. Poteca duce prin dreptul sparturii. De acolo se vede cea de-a doua poteca. Bine ca am intrebat inainte sa o incercam. Lumea urca asigurata cu franghia de la brau. Incet poteca indoaie un zig-zag pe peretele caldarii, iar pasii devin chinuitori. Muschii ajustati cu putin timp in urma pentru coborare refuza adaptarea la noul tip de efort. Cu fiecare pas, pitici invizibili ingramadesc balast in fiecare pulpa. Ei sunt o armata iar tu esti singur. Guliver nu le-ar fi facut fata. Devii un Sisif impingand bolovanul din propria fiinta.

Fata. I-am remarcat trupul longilin de cum ni s-a alaturat pe varf. Sosise cu doi austrieci ce-i aratau probabil frumusetile patriei. N-am zabovit cu privirea prea mult, nu se face sa te holbezi la oameni. Ne-a ajuns in valea izolata in care ne umpleam sticlele cu apa. A asteptat pana am terminat noi, si cu pas elastic s-a indreptat si ea spre suvoiul rece-gheata. Noi am pornit incetisor in ultimul urcus. Ne-a ajuns repede si a trecut inaintea noastra. Pret de cateva clipe am avut-o in fata mea. Picioarele lungi si drepte, pielea neteda, acoperita de puf. Tricoul rosu scurt lasa pielea de pe spate descoperita deasupra sortului. O dunga verticala neagra strica perfectiunea. M-am incruntat. O cicatrice? Apoi a pasit in soare si dunga s-a aprins aurie in valea ciocolatie de pe sira spinarii. Un firicel de sudoare, completand perfectiunea fara de cusur. Insotitorii ei ne-au ajuns aproape sus. Ii astepta intinsa pe o creanga de copac crescuta orizontal parca anume pentru ea. Pantera neagra.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Mocanita (partea a doua)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Piatra soarelui

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

La mall la Vatican

Stralucesc. Bine, acum s-a mai estompat putin, ca a trecut ceva mai mult de-o saptamana, dar daca de 10 zile incoace ati observat o aura izvorand din ecran atunci cand ati deschis acest blog, nu vi s-a parut. M-a sfintit papa.

PapaA tooooot venit pe culoarul dintre stranele bazilicii San Pietro, chiar de Sanpetru, tremurand si sovaind – batranetea nu-i usoara nici pentru unsii lui Dumnezeu, ii dau o bila rosie ca nu acorda sprinteneala pe pile – pe mine incepuse sa ma doara mana tinuta sus cu aparatul foto si intr-un tarziu a aparut. Erau la rand cei de pe partea cealalta, i-am facut repede o poza neclara din profil in timp ce-si indreptau reciproc mainile, el spre oameni si oamenii spre el, apoi s-a intors incetisor a facut 3 pasi spre noi si patruns de propria-i menire si-a ridicat bratele sa ma sfinteasca. L-am privit drept in ochi. Straluceau de o multumire usor naiva.

Mi-a amintit de Paul. De carnaval s-a costumat in vrajitor si daca pana in ziua Faschingului, mantaua si palaria cu stelute argintii statusera neatinse pe umeras si pe dulap, dupa aceea, de cum ajungea acasa de la gradinita le imbraca rapid. Se plimba plin de importanta prin bucatarie, verificand cu coltul ochiului falfairea mantiei pe umbra de pe perete, se oprea in fata mea, inalta usor barbia, inchidea ochii pe jumatate si cu cea mai serioasa mina din lume isi ridica bagheta de hartie cu steluta albastruie in varf cu ambele maini intinse inainte si se concentra asupra vrajii. Se uita la mine, dar privirea luneca pe langa, de parca as fi fost mult prea insignifianta ca sa ma observe. El in schimb merita toata admiratia cuvenita celui mai maret dintre vrajitori.

Asa si papa. Toti oamenii aceia stransi ciopor in stanga si in dreapta, catarati unii peste altii – da, da, m-am urcat pe scaune si cei din fata mea se imbranceau entuziasti sa prinda o poza cu sfantul parinte, mai cazand, mai tragandu-i pe vecini de haine ca sa se inalte ei – nu erau pentru el decat confirmarea propriei staturi. Care e surprinzator de mica, in caz ca vreti sa stiti. Cel putin jumatate de cap sub mine.

Io-te papa!Aparatul meu inca se mai incarca dupa ce blitzuise la fotografia de mai sus atunci cand alaiul s-a urnit mai departe. Asta e. Sunt un paparatz execrabil. Asa s-a incheiat balciul. Daca nu mai socotesc si aparitia de la etajul 5 (cred), de la fereastra cu covoras rosu.

Balci pe care l-am asteptat cu mare nerabdare dupa ce am primit anuntul de la organizatorii concertului ca pentru a compensa anularea cantarii noastre in timpul slujbei papei, putem asista la ea primind atatea bilete cu locuri foarte bune cate sunt dorite, cu intrarea asigurata fara controlul de securitate al cozii oamenilor de rand. M-am inscris dupa o foarte scurta ezitare.

Pe 29 iunie la 7:45 eram la intrarea din spatele bazilicii, incolonati, alaturi de maicute purtand cele mai diverse uniforme, incolonate si ele. Garda elvetiana era la post, declansand nebunia vanatului de poze. La 8:30 a venit un om in costum negru si coloana de oameni a luat-o in urma lui printre coloanele de piatra spre intrarea principala. Printr-un filtru tot am trecut. Ceva reprezentant al Austriei la Vatican, care fusese cu o seara inainte si la concert l-a luat pe dirijor langa el si l-a pus sa ne identifice. Care oi tinem de turma lui si care nu. M-a mirosit cumva ca nu-s copil al Alpilor, dirijorul dadea debusolat din cap, prea multa lume se inghesuia sa treaca mai departe cu bilete rosii in mana. Dar dupa o scuturare energica si aprobatoare din cap din partea sefului mi s-a permis sa ma strecor spre intrare.

Crosul Vaticanului s-ar putea numi ce am facut mai departe vrand sa ajung ghida din urma si pe cuvant ca mii de participanti au luat startul la el. Avantul mi-a fost frant brusc inauntrul bisericii. Stooooooop! Unul din oamenii in costum negru. Urias, sever, necrutator, prea bine cunoscator de tertipuri, cu privirea laser patrunzand in adancul sufletului si intiparind acolo te-am citit din prima. Yes, but you see, that lady, our guide… Please step aside. Un please la minus treizeci de grade, cu crivatul la apogeu.

Fac o paranteza explicativa. Inauntru sunt patru zone in care se poate asista la slujba. Cele doua cu scaune in loc de strane, la intrarile carora stateau cerberii neinduplecati si neinduplecabili, si cele doua din lateral, din spatele stalpilor, unde are acces in picioare lumea fara bilete. Aside indica zona aceasta din stanga locurilor spre care salta vioaie si deja departe coada de cal blonda a ghidei noastre ce flutura pe sus teancul de bilete care ne-ar fi permis sa intram.

Un cor si o orchestra impinse de catre cei venind din urma spre o trecere blocata. Dop ne facusem. Iar ceilalti carii. Am putut constata prin contact direct ca prelatii au pe sub sutane coate netocite de studiul textelor sfinte, de o dexteritate surprinzatoare pentru niste oameni aplecati mai mult spre chestiunile spiritului.

IMG_7227_smallAm vazut candva la stiri deschiderea unui nou centru comercial. Primele achizitii dinauntru, in numar limitat, se puteau face pe gratis. A spart lumea geamurile incercand sa prinda pomana. Iar eu m-am simtit prinsa in stirea din televizor cand a revenit ghida si ne-a impartit biletele. Fara cioburi, din lipsa de vitrine. Calugarite aprige dand ghionturi sa prinda un loc mai bun. Oameni piosi zece minute mai tarziu sarind in clipa aceea peste scaune. Aplecandu-se, intinzand mainile printre corpuri si inclestandu-le pe un spatar sau un picior de fier, garantie a obtinerii unei pozitii cat mai centrala si mai in fata. Mai apoi, dupa ce locurile fusesera deja ocupate, cate o novice inainta sfioasa indicand cu gesturi de o eleganta masurata si clipind din gene – fara succes totusi, oamenii in negru sunt mai duri decat inamicii lui Bourne – uite, cred ca acolo e un scaun gol. Acolo nefiind bineinteles nici un scaun gol.

Calugarita motaindSi pentru ce? Ca sa doarma apoi pe aproape toata durata slujbei. Nu pot crede ca m-am nimerit langa singura persoana motainda din cei 30000 adunati inauntru (dupa spusele ghidei, wikipedia indica 60000 la capacitate). Intr-un fel e de inteles. Posesia biletelor rosii ne-a indreptatit la primirea cate unei brosuri cu textul integral al slujbei, inclusiv toti psalmii inclusi in program. 30000 de voci cantand in cor ar fi trebuit sa cutremure sarcasmul meu si sa-l faca faramele. Si sa-l si sufle pana-n Tibru. Nu s-a intamplat. Am fost doar cateva grupuri razlete cu vocile pierdute in rumoarea generala.

Sfantul scaun cu papa cu tot

Papa, asezat pe scaunul al sfant, a citit de pe foi. Apoi a hirotonisit treizeci si ceva de arhiepiscopi din lumea larga. Atunci am aflat ca restul spectatorilor erau suporterii inflacarati ai respectivilor. Cele mai originale aclamatii, un fel de chiu-chiu-chiu-chiu-chiu le-a primit Philippe Ouedraogo din Ouagadougou. Concursul decibelilor a fost pierdut de maicutele poloneze, prinse mai tarziu pe strada la poza de grup,Excursie cu manastirea la Vatican acoperite complet de galeria new-yorkezului Thimothy Michael Dolan. Uralele s-au auzit si la prezentare si la primirea colanului de arhiepiscop. A urmat indepartarea temporara a scaunul sfant carat in culise de patru dintre oamenii in negru. La impartasanie, fetele noastre ce intrasera cu esarfe peste umeri, au uitat de ele si asa dezgolite s-au aplecat smerite in fata preotilor ai caror ochi au avut acces nestanjenit spre valea formata sub maieuri. Unul n-a protestat si unul n-a rosit. Si-au vazut de treaba pana la capat si s-au intors pe scena altarului zambind subtire, impreuna cu ei revenind si scaunul sfant, carat de aceiasi oameni in negru. Agnus Dei si basta.

LuminaSunt atee, dar respect credinta celor care o au. Cant la toate sarbatorile mari in biserica si evlavia oamenilor ce asista la slujba se infasoara placut in jurul meu. E palpabila, se ghemuieste in palma si e buna. La Vatican insa, poate  doar lumina stracurata prin vitralii sa fi amintit de pacea cucerniciei.

Am asistat la un spectacol furator de ochi cu sclipiciul cel mai ieftin, mama si tata tuturor reality-show-urilor, nu numai acceptat, dar si incurajat de un papa afisand o multumire senila. Nu, n-as fi vrut sa-l ratez pentru nimic in lume. Ca spectator avid al comediei umane, greu as fi gasit o reprezentatie mai reusita.

Pe drumul de iesire, am remarcat o scena ce se petrecea departe de grosul multimii. Un elvetian din garda isi prezenta legitimatia de lucru unui om in negru la un punct de control. Venise la serviciu. Ca atatia alti angajati ai zilelor noastre. La costum si cu servieta. Aceasta e realitatea Vaticanului.La costum si cu servieta

Mocanita

Primul drum a fost la pagina cu timpul probabil. Probabil timpul va fi schimbator, dar pe ici pe colo, sigur va iesi si soarele. Insa asa, in mare, aproape sigur va mai si stropi, iar unii stropi ar putea fi din nori negri, purtati in goana de vant mare si aruncand in drumul lor cu fulgere. Ca sa-l lumineze, nu de alta.

Concluzia: adio munte. Din nou. Sau cel putin adio munte inalt, cu stanci multe si lunecoase dupa cativa stropi. Dar ca sa nu pierdem antrenamentul, m-am incapatanat sa caut un traseu cu macar 500 m diferenta de nivel. N-a fost simplu, tot ce-mi facea cu ochiul avea avertisment. Nerecomandat dupa ploaie. Sau pe ploaie. Sau pe vreme umeda. Alesul a fost primul fara semne de exclamare si de bucurie ca l-am gasit am si trimis linkul tovarasului de excursii. Care s-a bucurat ca la el se vede doar o pagina goala si n-a protestat la cele 4.5 ore promise, ore pe care noi le tranformam lejer in 6. De obicei.

Nu ne-am trezit cu noaptea in cap. Am dormit fara griji pana somnul a considerat ca gata, poa’ sa plece, ne-am echipat in tihna, ne-am facut datoria civica votand pentru Europa, amanand astfel „ora socotelii” a celor cu probleme de echilibru si am pornit la drum. O ora jumate cu masina, cam atat socotisem si chiar atat a durat pana la gara din Lunz am See.

Tiparisem colorat descrierea traseului, cu harta si cu profilul traseului in altitudine. Ba chiar imi exprimasem incantarea ca site-ul ofera asa ceva pentru fiecare drumetie. E important pentru moral sa vezi cand termini de urcat. Dar pana cand m-am dat jos din masina n-am citit nimic despre traseul intitulat Bahnerlebnisweg. Vazusem cum se numeste dar nu procesasem deloc deloc informatia. Bahn e tren, erlebnisul e o experienta deosebita, weg e drumul. Retinusem din profil si de pe harta ca prima parte din drum, in urcare usoara e pe langa ştrica de tren.

Abia in gara, am vazut pe cateva panouri ca e vorba de o mocanita. Iesita acum din functie, mai circula doar in zilele de sarabatoare, de doua ori pe zi, pe o portiune scurtata. N-am stat sa citesc, am pozat doar, ca sa am material documentar. Am aruncat o privire scurta la mersul trenurilor. Nu se stie niciodata ce se intampla si daca trebuie sa ne intoarcem cu mocanita? Unde sa ma uit? A doua coloana. Acolo trebuie sa fie trenurile inapoi. Pfaffenschlag, gara pana la care se tine traseul de linie, e la mijlocul listei, la 16:27 avem tren, ajunge inapoi la 17:05. Bun.

Ce zice descrierea? De la gara drept inainte pana la casa lui Amon si nu stiu ce muzeu. Cu avant drept inainte atunci. Eu cu avant, tovarasul de drumetii fara chef, era unu fara zece si nu, deloc nu-i suradea perspectiva celor patru ore si jumatate teoretice ce ne stateau in fata.

Bombanim putin lipsa de indicatoare, dar hei avem harta pe care se vede soseaua cu alb, poteaca noastra cu rosu si subtirea cu bare minuscule apare si ştrica. Repede de tot ajungem la prima bifurcatie. Pe un stalp de lemn, stau agatate o gramada de indicatoare galbene. Nici unul nu aduce insa vorba de excursia noastra. In plus arata si altfel decat cele de la noi din judet si dedesubt scrie ceva de Post. E clar, nu-s indicatoare de trasee, ci pentru numere de case izolate. Sa stie unde sa mearga postasul.

Analizam harta, nu se potriveste perfect pe realitatea de la fata locului, dar tinand linia de tren n-avem cum sa ne ratacim. Alegem drumul din stanga, si dam rapid de  o alee asfaltata special pentru plimbareti si biciclisti ce se intinde pe langa calea ferata. Problema cu orientarea fiind rezolvata ne asternem la drum.

Rau limpede si verzuliu in stanga, pereti stancosi tot in stanga dar mai in departare, brazi, case cochete, o partie pe dreapta, gradinite pe langa case sau la pervazuri, idilicul austriac obisnuit. N-am zarit numele mentionate in descrierea traseului, dar iritata de lipsa de indicatii clare am decis ca e o descriere proasta si nu le-am mai cautat.

La un moment dat a iesit soarele, iar noi cu aleea ne-am mutat chiar pe langa sosea. Una importanta, mult prea circulata si la viteze foarte mari. Vaaaaajjjjjjt inainte, vaaaajjjt-vaaaaajjjt inapoi. Nu m-am lasat scoasa de zgomotul de fond din starea de admiratie hotarata a peisajului din jur si am continuat netulburata sa fac poze. Si sa marsaluiesc mai departe pe langa morocanosul meu companion. Mda, masinile ce se vantura la un metru de noi n-au contribuit la imbunatatirea starii lui de spirit.

Aleea a ramas in stanga sinelor, desi pe harta parea sa se mute de colo-colo. La un moment dat trebuia sa ajungem la o halta, Holzapfel. Holz inseamna lemn. Am gasit-o doar comparand cu harta. Aproape de sfarsitul unei portiuni lungi, complet dreapta, fara umbra unei curbe, halta statea nemarcata si ea, ca toate celelalte puncte de reper. Noroc cu gramezile de busteni asteptand sa fie transportati, altfel n-am fi recunoscut-o.

Descrierea mai zicea ceva de abatutul potecii un pic la deal prin padure. Am observat-o dupa ce depasisem locul de unde se ramifica. Ne-am intors inapoi si din nou, nu numai ca nu era nici un semn sa ne ia de mana sa ne arate pe unde sa umblam, dar poteca era si inchisa de catre proprietarul pamantului. Cateva oi s-au napustit spre noi sperand sa le dam bomboane. Sau sare.

Aici m-am enervat. N-am luat traseul dintr-o carte editata acum 30 de ani, ci l-am cules de pe internet, de pe un portal oficial al judetului vecin, realizat din bani publici pentru a promova profesionist regiunea. Iar exemplul peste care am dat noi din intamplare nici macar amator nu se poate numi. Eu ca amatoare as fi facut treaba mai buna. Nu e posibil sa indici un traseu in care toate punctele de reper au disparut, toate numele s-au schimbat sau nu sunt mentionate pe nicaieri, in care poteca descrisa e inchisa turistului de rand. Ei comedie cu palarie! La ce au mai pus descrierea asta acolo, cand drumul evident a incetat demult sa mai fie o atractie turistica si nici un detaliu nu se potriveste cu terenul?

Poate nu mergem noi bine, a sugerat suav si plin de sperante tovarasul de drum. Nu-i spusesem toate cele de mai sus, asta a fost un discurs tinut cu glas rasunator in intimitatea propriei fiinte, dar probabil un abur al nemultumirii ce clocotea in mine scapase prin vreo crapatura.

Ba mergem bine, uite de aici am plecat, gara, o vezi? Pe langa sine in sus iar noi acum mergem… mergem… direct spre… sud. Am o problema cu punctele cardinale. De care stiu si pe care ma straduiesc sa o corectez. Ma uit la munti si pentru mine acolo e nordul. E poate o suprapunere mentala a nordului peste sus. Atata doar ca peste tot pe unde am locuit, muntii cei mai apropiati au fost intotdeauna la sud. E deja a doua festa pe care mi-o joaca aceasta confuzie.

Pe dreapta era o casa, cu o familie in jurul masinii din fata garajului. Ne-am dus cu harta drept la ei. Mi-am lasat reprezentantul sa ceara lamuriri. Apoi m-a mustrat constiinta si m-am alaturat lui. Familia se hlizea toata la noi. Un deget aratator indica un punct aflat mult sub harta noastra. Acolo ne aflam.

Nu pot reproduce aici ce mi-au auzit apoi urechile interne. Era doua si douazeci. O ora si jumatate. Sase kilometri. Atat a durat… nu, orbire nu e corect, caci de vazut am vazut. O ora si jumatate m-am incapatanat sa-mi populez lumea cu himere si sa afirm cu ardoare, daca le vad, exista. Nu m-a deranjat nici ca n-am intalnit indicatoare, nici ca nu s-a potrivit nici un nume din descriere, nici ca n-am urcat deloc desi profilul arata o diferenta de nivel de 150m intre gara initiala si cea finala. Peisajul a fost frumos, dar frumos in nota obisnuita a Alpilor. In nici un caz ceva care sa justifice experienta deosebita. Soseaua pe langa care mersesem era cea pe care venisem cu masina, stiam ca e importanta si o remarcasem la inceput pe harta, desenata cu galben. Nu m-am intrebat nici macar o data de ce s-a albit de cand mergem noi pe langa ea. Timp de o ora si jumatate am mers drept inainte. Timp de o ora si jumatate gandul ca m-as fi putut insela n-a gasit loc sa se strecoare la mine in cap. Aroganta umpluse tot spatiul si enumera batand din degete pe burta uriasa sirul nesfarsit de erori comise de altii. Daca n-am intalnit halta, am inventat-o. Si ce daca mergeam pe langa o linie dezafectata, de undesigur nu se mai ridica busteni? Cumva cu Holz se numeste halta? Uite lemnele aici, asta e, numai incompetentii astia nu i-au pus nicaieri pancarta.

Un om cu adevarat inteligent are inevitabil dreptate de multe ori. De cele mai multe ori. Dar stie ca nu-i infailbil. Tocmai de aceea obisnuiesc sa cumpanesc cu multa grija situatiile si sa nu trantesc orbeste concluzii. De cate ori pot, imi las deschise cat mai multe optiuni. Mi s-a intamplat de o-ho! cate ori sa gresesc, dar am avut norocul sa-mi fie deschisi repede repejor ochii. Nu si acum, si perseverenta irationala in eroare mi-a dat frisoane. Am facut brusc dus afara. La -30 de grade si pe vant puternic.

Mai trebuie sa spun ca fruntea insotitorului s-a luminat dintr-odata? De parca ar fi avut el o presimtire, numai nu nimerise pana atunci ce nu se potrivea in tablou. Usurat ca nu ne mai prinde noapte pe coclaurii alesi de mine, a ridicat prompt degetul mare la capatul mainii intinse atunci cand l-am intrebat: facem autostopul? Veneau spre noi 3 masini, cea din mijloc a oprit si ne-a lasat la gara.

La 20 de metri de locul unde lasasem masina, dar in directie opusa am gasit si sageata cu traseul nostru. Urmata din belsug de altele, tinand drumetul lipit de drumul cel bun. Si casa lui Amon si toate haltele erau bine merci la locul lor. Poteca ingusta merge pe langa sinele ce si-au tras rusinoase vesmant de iarba, ba in stanga, ba in dreapta, exact cum se vede pe harta, mult deasupra vaii pe fundul careia pe langa apa serpuieste si o sosea mica si nu foarte frecventata. Peisajul? Mirific. Din cand in cand poteca a alunecat usor prin padure, printre lacramioarele scuturandu-si delicat capetele la umbra copacilor si luminisurile zambind de narcise. Ambele din top 5 -ul meu de flori.

La revenirea pe langa linia de tren, wow! parca se ingusteaza mai tare printre steiuri rasarite de nicaieri in drum. Si ia te uita, dintre ele apare si mocanita noastra! Hopa! Din fata…

Am mers pana in Pfaffenschlag, unde nu exista mers al trenurilor. Doar o gara inchisa. Am asteptat cuminti un sfert de ora doar ca sa ne convingem ca nu, cele doua trenuri duminicale spre Lunz am See nu sunt programate la o ora unul de celalalt. Trenul de 16:27 mergea ca toate lucrurile de azi in directia opusa. Am luat-o incet inapoi pe sosea, prin cheile pe care nu le observasem de sus, de pe poteca. Frumos si aici. O masina apropiindu-se din fata a incetinit si soferita a deschis geamul. Doamna care ne luase mai devreme a tinut sa ne salute. Aproape de iesirea din chei ne-a ajuns si prima masina cu locuri libere in spate. Policarul sus, masina pe dreapta. La gara sa va lasam? Da, multumim frumos. Aceea e masina voastra? Da, aceea. Ne-a dus pana langa ea, o lasasem hat tocmai in capatul indepartat al parcarii sa nu incurce pe nimeni.

Trag linie si socotesc. Astazi am intalnit multi oameni senini, prietenosi, gata sa ne sara in ajutor. Se zice ca ce incepe prost, se sfarseste si mai prost. Ca un ghinion le atrage pe celelalte ca pe snur. Dar de fapt am avut noroc de fiecare data cand am stat tremurand neajutorati in mainile sortii. N-am avut in schimb atunci cand a depins de mine. Asa ca scriu sub linie: norocul si-l face pana la urma omul, cu mana lui. Si ca sa nu uit, nici asta si nici cat de tare reusesc sa-mi ingustez privirea uneori, ma duc pana la mersul trenurilor. Si acolo mocanita de 16:27 a ajuns la 17:05 in Kienberg, nu in Lunz. Nu cumva sa fiu tentata sa-mi gasesc vreo scuza atunci cand luata de valul infumurarii imi va creste din nou un nas ridicat mai sus decat il pot vedea cei ce nu-s in avioane. Amintirea aceasta ar trebui sa ma tina cu picioarele pe pamant. Macar pentru o vreme.

Nota: Pozele vor primi comentarii maine, asa ca mai treceti pe aici. 😉

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.


hits counter