Acum cativa ani, am cumparat o bicicleta pentru nepotul cel mare si de cum a sosit la noi in vacanta am incalecat pe-o sa si am pornit-o tustrei pe malul Dunarii in jos de la Passau la Viena. Intr-unul din satele in care am innoptat, porniti in cautarea unui Gasthaus in care sa cinam, am auzit vorbindu-se romaneste pe strada. Coincidenta a facut sa-i revedem pe cei trei (si ei) nimeriti in acelasi restaurant ca si noi. In ciuda obiceiului de a nu agata alti romani, i-am invitat la masa noastra.

Era o familie din Timisoara, la prima lor iesire peste granite, porniti sa descopere Austria (pentru inceput) cu masina personala si fara vreun plan. Lor le dedic aceasta drumetie. Lor si tuturor celor plecati de-acasa si care au curaj sa calce pe langa programul de calatorie intocmit cu multa cumpanire si din timp.

Caci „Cheile stancii tacute” sunt un obiectiv turistic (expresie strecurata strategic pentru prinderea in plasa lui Gugal a ratacitilor) ce nu trebuie, dar chiar nu trebuie ratat. Mai ales de catre iubitorii de natura. Altfel e pacat. Parcurgerea lor intr-un singur sens ia cam o ora, o ora jumate. Se inalta exuberante deasupra unei vai terminate pe neasteptate in fata Dunarii. Le gasiti iesind de pe autostrada Viena-Linz la Ybbs (dinspre Viena), respectiv Amstetten (dinspre Linz). Isi fac veacul cam la mijlocul distantei dintre Grein si St. Nikola.

Prima data le-am strabatut fara sa fi stiut unde merg si nici la ce sa ma astept. Acum un pic mai mult decat cativa ani, pe cand cel de care sunt de nedespartit era imprumutat la o firma mai mare si mai priceputa in organizat excursii pentru angajati, ne-am dus cu ei intr-o tura ce combina ciclismul cu degustarea de vinuri. In aceasta ordine, bineinteles. Inainte sa luam startul celor vreo 20 de km pe care i-am facut in sa, autobuzul a oprit in mijlocul a ceva ce semana a salbaticie, s-a auzit un austeigen si m-am trezit pe o poteca prin padure. Ploua.

N-a mai contat dupa ce am ajuns printre stanci. Tzop-tzop din piatra-n piatra, cu toti dintii scosi de bucurie la vedere, nu m-am oprit pana jos si mi-am zis: „aici trebuie sa ma intorc si sa-mi aduc toti musafirii”. Atata doar ca n-am aflat numele locului, insa cand am vazut poza in ziar – 4 bolovani aruncati unul peste celalalt – l-am recunoscut pe loc.

Traseul gasit descris aici dadea ca loc de pornire Grein si ca timp 3 ore. Tinand minte ca n-am facut mai mult de o ora la prima coborare prin chei, am fost convinsa ca e dus-intors. Cu harta in fata am aflat ca doar dusul e 3 ore. Si tot cu ea in fata ne-am reorientat si am schimbat locul de parcare cu unul aflat cam la 2 km mai departe, chiar la intrarea in defileu. Nu ca ne-am fi temut de 6 ore de drumetit, ci pentru ca o aveam pe Elene cu noi si are doar 8 ani.

Mai e nevoie sa spun ca a fost o excursie perfecta? Cum definita perfectiunii in materie de excursii este multi bolovani si un basm, iata-le mai jos. Bolovanii in slide-show, povestea tradusa (multumesc pe aceasta cale inventatorului aparatului foto digital) chiar mai jos.

Gießenbach izvoraste de undeva de langa St. Georgen am Walde si se pravaleste apoi reducand cat se poate de repede diferenta de nivel de 500 de m pe cel mai scurt drum spre Dunare. Inainte sa se verse in ea, se strecoara printr-o strunga adanca si verde.

In aceasta lume ingusta, cu doar un petic de cer deasupra, s-a inaltat cu multe multe generatii in urma o moara: Gießenbachmühle. Praful fainii i-a stins lumina vietii morarului mult prea devreme, lasandu-le pe vaduva sa si pe fiica lor – impreuna cu un servitor batran – sa se zbata pentru asigurarea traiului de zi cu zi. Imbracamintea se zdrentui, mesele se imputinara, si nu dura mult pana cand morarita cazu prada unei boli ce-i supse toata vlaga. Spiterul war bald mit seinem Latein am Ende (imi place la nebunie expresia asta, sugestii cum as putea-o traduce ca sa o pastrez intacta?), iar femeia patimi mai departe fara speranta. Doar Maria, fetita ei, ii era cat de cat sprijin in suferinta. Gatea, spala si tinea casa curata ca o fata cu mult peste anii ei, ingrijea animalele din staul si reusea pe deasupra sa isi aline si mama cu maini usoare si vorbe mangaietoare.

Intr-o buna zi, Maria tocmai incuiase usa grajdului pe dinafara cand sosi un calator coborand din defileu si se indrepta direct spre casa. In acea clipa se destrama si ceata in care era adancita valea, iar razele soarelui cazura drept pe batranul cu pas domol. Fata ii lumina prietenoasa, inconjurata de barba lunga si alba si de coama de par. Vocea lui o mangaie pe fetita napadita de griji. S-ar odihni putin si si-ar stampara setea de era cu putinta, o ruga el pe Maria. Ea ii arata bancuta din fata casei si ii aduse de indata o cana cu lapte si un coltuc de paine. Se aseza langa el in speranta sa mai uite de povara traiului zilnic. „Cum ii mai merge batranei morarite?” intreba strainul. Maria izbucni in lacrimi si povesti suspinand, cat de disperata era starea mamei ei. Omul o lasa sa-si verse tot oful. Cand ea se linisti si-si sterse fata cu coltul sortului, el ii spuse: „Ar mai fi un leac!” Maria il privi cu ochi plini de speranta. „Dar nu e usor de facut rost de el. Sus de tot, acolo unde se prabuseste paraul peste cele mai inalte stanci, cresc niste ierburi foarte rar intalnite. Numai cineva cu inima curata le poate culege. Iar puterea lor tamaduitoare este data doar de revarsarea luminii lunii pline asupra florilor lor la miezul noptii.” „Nimic nu ma inspaimanta daca asa o pot ajuta pe sarmana mea mama. Spuneti-mi, domnule, cand va fi iar luna plina?” „Peste cinci zile.” Batranul goli cana si se ridica. Cand rosti „Domnul sa te aiba in paza!” ochii ii dezvaluira pretuirea fata de darzenia fetei; ii ura apoi mult noroc in incercarea ce o astepta.

Luna rasari cu fiecare zi tot mai devreme peste „Scaunul Cazaniei”, si cand fata ei se arata in toata rotunjimea ei, Maria lua un cos si un ceas de buzunar si lasa in urma casa in care mama ei era deja adormita. Prima bucata de drum in susul paraului o stia bine. Apoi  defileul se ingusta, iar molizii inalti lasau sa treaca doar fire subtiri din lumina lunii. Drumul devenea tot mai greu de strabatut. Fata se folosi de brate ca sa se catere tot mai sus, luneca de nenumarate ori si se rani in pietrele ascutite si in ramurile copacilor. Intr-un tarziu ajunse intr-un luminis. O cascada se frangea intr-un bazin din piatra. Lumina lunii dansa deasupra lui intr-un joc de culori de argint. Oare cum sa ajunga deasupra zidului stancos? Incerca sa-si croiasca un drum in intuneric. Si atunci ii cazu privirea pe un omulet marunt ce purta un lampas pe masura. Inspaimantata Maria facu un salt inapoi. Micutul cu scufie ascutita i se adresa insa cu o voce linistitoare: „N-ai teama, copila draga! Ce cauti prin aste locuri la asa ora tarzie?” Fata se lasa istovita pe o buturuga, isi trase rasuflarea si ii povesti despre mama ei cea beteaga, careia vroia sa-i duca ierburile cele tamaduitoare. Omuletul dadu din cap si ii facu semn sa-l urmeze. Apoi puse mana intr-o crapatura din stanca si zidul se despica in doua. Pasira inauntru si inapoia lor, zidul se inchise la loc. Maria il urma pe pitic cu gura cascata si ochi uimiti printr-o arcada stramta ce lasa curand privirea sa lunece deasupra unei gradini ca rupta din rai. Flori si animale nemaiintalnite animau lumea aceasta de vis. Cei doi ajunsera la malul unui lac cu apa precum cristalul, in care se oglindea un castel de marmura.

Luxurianta gradinilor isi gasea pereche in comorile din cristal, aur si argint ce impodobeau peretii coridoarelor si salilor palatului. Deodata ajunsera in fata unui tron pe care statea o femeie nespus de frumoasa. „Aceasta, draga mea Maria, aceasta este Regina Muntelui. Elfii si trolii asteapta sa-i indeplineasca poruncile la cel mai discret semn. Vino, povesteste-i ce pas te-a adus aici!” sopti piticul. Maria istorisi de la inceput, sovaitoare si buimaca. Din cand in cand se uita in jur dupa insotitorul ei, sa se asigure ca mai e acolo. Apoi rasuna vocea clara si delicata a reginei: „Copila inimoasa, dorinta iti va fi indeplinita. Dar mai intai priveste un pic in jur. Nu vrei sa ramai aici? Ai avea tot ce ti-ar ravni inima. Aici ai fi eliberata de grijile pamantesti.” Ii arata pe fereastra imparatia ei, in care cete de elfi si copii in vesminte de flori dansau cantand pe pajisti. „Ramai cu mine”, spuse regina inca o data cu toata bunavointa, „asa cum au ramas aici toti cei pe care-i vezi.”

Maria insa isi aminti de mama ei si raspunse hotarata: „Trebuie sa ma intorc la mama. Lasati-ma va rog sa plec, zace singura acasa!” Reginei incepura sa-i curga lacrimi pe fata zambitoare. Isi puse cu blandete mana pe crestetul Mariei si ii promise ca-i va intrema mama. Omuletul cel barbos fu insarcinat sa o insoteasca pe fiica morarului pe taramul oamenilor.

In clipa in care crapatura din stanca se inchise in urma ei, cheile se cutremurara ca trasnite, si Maria isi pierdu cunostinta. Se trezi abia dupa multe ore. Se dezmetici rapid, dar ceva parea sa se fi schimbat. Da, vuietul paraului se auzea foarte indepartat. Se ridica. O roca uriasa acoperea jgheabul adanc pe sub care apa abia isi croia drumul galgaind si murmurand incetisor. Maria isi lua pe brat cosuletul, ce era plin acum cu tot felul de ierburi necunoscute. O porni grabita spre casa, sarind din piatra in piatra, ocolind tufele, plina de incredere.

Mama nu mai zacea in pat, ci sedea pe banca din fata casei si se ridica in clipa in care isi zari fiica alergand spre ea: „Pe unde ai umblat, Maria, de trei zile imi fac griji asteptandu-te!” Se imbratisara in timp ce lacrimi de bucurie le udau obrajii. Apoi fata lua cosul, povesti despre cautarea nocturna a ierburilor vindecatoare pe care vroi sa i le arate mamei ei. Dar in cos straluceau acum boabe de aur si pietre pretioase. Asa si-au gasit sfarsitul grijile din moara de pe Gießenbach.

Iar valea a primit numele de Cheile Stancii Tacute dupa acea piatra prin care a patruns fata in launtrul muntelui si care de atunci ascunde o buna bucata din parau.

Aceasta fu povestea. Moara exista inca, desi cred ca a ramas doar pentru pitorescul ei. Locul a crescut intr-o pensiune si cautand s-ul dublu pe net, am dat peste blogul hangiului. Acum imi pare rau ca nu ne-am oprit si pe la ei. Promit ca daca nu renunta la blog, data viitoare bem ceva la moara si le spun de unde-i stim. Din blog in blog, am dat si peste cel al asociatiei de turism din satul urmator, cu informatii utile pentru cei care vor sa mai ramana in regiune si sa navigheze un pic si pe Dunare.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Scaunarul n-a fost singura surpriza pe drumul de inapoiere. Pe cand conduceam incantata de inspiratia de a alege asa un drum frumos, zaresc pe marginea drumului un indicator galben: Wird-Nett-Fadweg. Ce mica-i lumea!🙂

14 Responses to “Stillensteinklamm”


  1. 1 camelguilde Mai 13, 2009 la 10:41 am

    Eeeeeeee!
    Asta da surpriză!🙂

  2. 3 Alex_S Mai 16, 2009 la 3:21 am

    Aha, te-am prins!😀

  3. 4 Alex_S Mai 16, 2009 la 4:28 am

    Tare frumoase, si povestea si povestirea si fotografiile!🙂
    Astept comentariile!

  4. 5 nino Mai 17, 2009 la 12:55 am

    mulţumesc🙂

  5. 7 pinguilde Mai 17, 2009 la 7:34 pm

    Alex
    Au venit si comentariile, acum tre’ sa le astepti si pe cele de la restul excursiilor.😉

    Si ma bucur daca ti-a placut. Povestea am scris-o cu gandul la toti cei care aveti cui s-o cititi.🙂

  6. 8 Alex_S Mai 21, 2009 la 12:25 pm

    Pin

    Drumetiile ingrasa?😀

  7. 9 pinguilde Mai 21, 2009 la 12:32 pm

    Sa va zic adevarul? Sa nu vi-l zic?

    Astea ale mele, pe mine nu ma ingrasa, dar pe voi…😆

  8. 10 camelguilde Mai 21, 2009 la 2:21 pm

    Acum … ar fi momentul sa va povestesc o intamplare. Se facea ca eram pe munte, cu susnumita Pinguilde (contextul si activitatea nu conteaza) si din, hai sa spunem, ora in ora, punguinul de iarna mai manca o bomboana, cica pentru a-i mari energia si capacitatea de a infrunta muntele. Asa ceva … oare ingrasa?

  9. 11 pinguilde Mai 21, 2009 la 7:33 pm

    Mda… sa creada ele camilutzele ca le mai iau pinguinii pe munte.😛

    Sfaturile cu ce se intampla atunci cand se mananca oarescare dulciuri erau pentru oameni care stau in fata calculatorului si cauta leacuri de neingrasat. Dar va rog sa nu deviati de la subiect. Aici Gugal tre’ sa-mi trimita reprezentantii agentiilor de turism, cautatori de zane, pitici si elfi, plus cei ce inoada din cand in cand sireturile bocancilor de munte.

    Acum stiti la ce e liber la discutie.😀

  10. 12 camelguilde Mai 21, 2009 la 9:32 pm

    Ei! Nu mai iei tu cămiluţele, dar ele, bune prietene cu zânele din Valea Cerbului, o să se dea de trei ori peste cap şi o să se transforme în ceva ce n-o să poţi să nu iei cu tine. Şi nici n-o să ştii ca de fapt cămiluţele te vor însoţi peste tot!

  11. 13 the judge Mai 26, 2009 la 7:13 am

    😀😆

  12. 14 pinguilde Mai 28, 2009 la 9:47 pm

    camelutz
    Intr-un rucsac rosu?😳

    judge
    Vad ca ne-ai gasit pana la urma.😉 E voie sa aflu de ce dai din buza?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: