Posts Tagged 'drumetii in Austria'

Pelerinaje

Vizitele rudelor de la Bucuresti erau momente extraordinare in viata noastra de copii. Dormeam claie peste gramada si de-a curmezisul in paturile devenite neincapatoare, sopocaiam sub plapuma seara si ne jucam ziua jocuri noi, pe loc inventate impreuna cu verii de aceeasi seama, intindeam mese nesfarsite, cu adultii nostri manifestandu-se in mod exceptional altfel decat ii stiam. La mesele acelea il mai vad inca pe varul meu, fofilandu-se afara din discutiile contradictorii pe ton de parah ridicat in paginile cartii aranjata discret pe genunchi, sub faldurile de cortina ale fetei de masa. Ahtiati dupa citit mai eram! O clipa, gandul ghidus inghionteste. Ce-ar fi sa le povestesc nepotilor? Oooo, tu incredulitate inchipuita, banuiala de nebunie gata sa ne stigmatizezi, ce dulce esti printre papilele imaginatiei mele.

Dimineata, dupa micul dejun lungit pana dupa pranz, invingeam inertia masei si ne urneam de acasa. Destinatia era invariabila: Poiana. Cu masina sus, o roata prin statiune si tot cu masina sau pe jos pe drumul vechi inapoi. Era efortul maxim la care ne puteam supune rudele de la campie, neobisnuite cu miscarea. Rareori o inlocuiam cu Tampa, dar tot asa, urcatul cu telecabina, doar coboratul pe jos. Destinatii clasice.

Asa cum tinde acum sa devina Stillensteinklamm-ul. Musafir nemontagnard, amator de o iesire in natura, lipsa de inspiratie sau trasee potrivite greu de gasit in teancul cu decupaje? Nici o problema. Hai la Stillensteinklamm. E si munte, e si Dunare, spectaculos, usor. Doar ca trebuie si urcat, unchiului nu stiu daca i-ar fi placut. Poate da, si apoi s-ar fi laudat ca a urcat Everestul.

Cum o lalaisem toata dimineata, nu ne-au ramas multe optiuni. Traseele acceptabile erau de la trei ore teoretice in sus, adica patru pe putin pentru fotografii amatori din noi. Stillensteinklamm-ul e pe incercate sub trei ore. Nu ne-am mai dus pana sus la hanul din poiana, desi privelistea campului cu flori azvarlit pe neasteptate asupra turistului nedezmeticit si proaspat iesit din padure, merita si ea intiparita pe retina si in memoria foto-aparatului. De indata ce am ajuns in portiunea superioara a raului, unde undele se intind languros si lenes in dupa-amiaza linistita, am facut cale intoarsa pana la bifurcatia care trimite drumetul impacat de frumusetea salbatica a vaii urcate la venit, pe crestele pasnice la interior ale defileului, pentru drumul de inapoiere.

Am gasit poteca aproape asa cum o stiam. Doar apele erau tulburi acum, plouase cu spume si bulbuci cu o zi inainte. Si Dunarea curgea maro spre Tara-Acasa. Dar altfel aceleasi stanci zidite de uriasii mitici, acelasi vuiet disparut sub pamant ca sa-l regasim cateva zeci de metri mai sus. Pana si cateva din semnele concursului de orientare turistica din urma cu un an supravietuisera elanului curatator ce-l caracterizeaza de obicei pe austriacul organizator de activitati in natura.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Da’ semnul asta de ce e verde si albastru? Ii povestisem cum in Austria nu exita cercuri galbene, cruci albastre si dungi rosii ca marcaje de trasee. Intr-o frenezie nationalista, drumurile de aici au fost impanzite cu drapelul national, arborat pe copacii mai falnici, semnele ros-alb-rose insotind drumetul oriunde s-ar afla, eventual cu un numar pentru alungarea dubiilor.

Il remarcasem si eu, aparea la aproape fiecare cotitura, dar nu-i acordasem atentie inca. M-am apropiat cat sa le dau o sansa ochilor miopi. Un S alb, intins si in lateral, separand cu meandrele lui albastrul de sus, pe care scria cu litere subtiri si placide Donau, de verdele de jos cu Steig-ul inscriptionat la fel de imponderabil. Si atunci mi-am amintit.

Mi-am amintit pentru ca atunci cand citisem ma gadilase bucuria. Si ma gandisem ca intr-un an ar trebui sa-mi rezerv vacanta pentru el, asa cum mi-as rezerva-o si pentru Camino de Santiago. Cum? Necredincioasa de mine intr-un pelerinaj religios. Da, caci implicarea lui Dumnezeu nu-i decat o deturnare de sens. Pelerinajul e o calatorie in sine, intru cautarea spiritului ratacit in cotidian. Asa se face ca pelerinajele sunt foarte aproape sufletului meu, pe o lista a dorintelor nesecrete, planificate a se intrupa in viitor, deocamdata sine die.

Pentru cei care au infipt insa in calendar calatoria la pas de-a lungul Dunarii, iata aici cateva date. Traseul e marcat intre Passau si un pic dupa Grein, linia de sosire trecandu-se in St. Nikola. Sunt 450 de km, care pot fi impartiti in etape chiar in timpul parcurgerii lor. Oficial sunt 24, dar indicatoarele arata (cred ca pe tot parcursul) urmatoarele 3 statii de pe traseu, cu distantele corespunzatoare, si fiecare poate estima cat mai are de gand sa mearga in ziua respectiva. Cazarile n-ar trebui sa fie o problema de nerezolvat pe loc. Cel putin la tura noastra pe langa Dunare cu bicicletele, cat timp am fost suficient de departe de Viena, am gasit de fiecare data o camera buna acolo unde ne-am oprit. Asa ca la drum, si bun sa fie!

Mocanita

Primul drum a fost la pagina cu timpul probabil. Probabil timpul va fi schimbator, dar pe ici pe colo, sigur va iesi si soarele. Insa asa, in mare, aproape sigur va mai si stropi, iar unii stropi ar putea fi din nori negri, purtati in goana de vant mare si aruncand in drumul lor cu fulgere. Ca sa-l lumineze, nu de alta.

Concluzia: adio munte. Din nou. Sau cel putin adio munte inalt, cu stanci multe si lunecoase dupa cativa stropi. Dar ca sa nu pierdem antrenamentul, m-am incapatanat sa caut un traseu cu macar 500 m diferenta de nivel. N-a fost simplu, tot ce-mi facea cu ochiul avea avertisment. Nerecomandat dupa ploaie. Sau pe ploaie. Sau pe vreme umeda. Alesul a fost primul fara semne de exclamare si de bucurie ca l-am gasit am si trimis linkul tovarasului de excursii. Care s-a bucurat ca la el se vede doar o pagina goala si n-a protestat la cele 4.5 ore promise, ore pe care noi le tranformam lejer in 6. De obicei.

Nu ne-am trezit cu noaptea in cap. Am dormit fara griji pana somnul a considerat ca gata, poa’ sa plece, ne-am echipat in tihna, ne-am facut datoria civica votand pentru Europa, amanand astfel „ora socotelii” a celor cu probleme de echilibru si am pornit la drum. O ora jumate cu masina, cam atat socotisem si chiar atat a durat pana la gara din Lunz am See.

Tiparisem colorat descrierea traseului, cu harta si cu profilul traseului in altitudine. Ba chiar imi exprimasem incantarea ca site-ul ofera asa ceva pentru fiecare drumetie. E important pentru moral sa vezi cand termini de urcat. Dar pana cand m-am dat jos din masina n-am citit nimic despre traseul intitulat Bahnerlebnisweg. Vazusem cum se numeste dar nu procesasem deloc deloc informatia. Bahn e tren, erlebnisul e o experienta deosebita, weg e drumul. Retinusem din profil si de pe harta ca prima parte din drum, in urcare usoara e pe langa ştrica de tren.

Abia in gara, am vazut pe cateva panouri ca e vorba de o mocanita. Iesita acum din functie, mai circula doar in zilele de sarabatoare, de doua ori pe zi, pe o portiune scurtata. N-am stat sa citesc, am pozat doar, ca sa am material documentar. Am aruncat o privire scurta la mersul trenurilor. Nu se stie niciodata ce se intampla si daca trebuie sa ne intoarcem cu mocanita? Unde sa ma uit? A doua coloana. Acolo trebuie sa fie trenurile inapoi. Pfaffenschlag, gara pana la care se tine traseul de linie, e la mijlocul listei, la 16:27 avem tren, ajunge inapoi la 17:05. Bun.

Ce zice descrierea? De la gara drept inainte pana la casa lui Amon si nu stiu ce muzeu. Cu avant drept inainte atunci. Eu cu avant, tovarasul de drumetii fara chef, era unu fara zece si nu, deloc nu-i suradea perspectiva celor patru ore si jumatate teoretice ce ne stateau in fata.

Bombanim putin lipsa de indicatoare, dar hei avem harta pe care se vede soseaua cu alb, poteaca noastra cu rosu si subtirea cu bare minuscule apare si ştrica. Repede de tot ajungem la prima bifurcatie. Pe un stalp de lemn, stau agatate o gramada de indicatoare galbene. Nici unul nu aduce insa vorba de excursia noastra. In plus arata si altfel decat cele de la noi din judet si dedesubt scrie ceva de Post. E clar, nu-s indicatoare de trasee, ci pentru numere de case izolate. Sa stie unde sa mearga postasul.

Analizam harta, nu se potriveste perfect pe realitatea de la fata locului, dar tinand linia de tren n-avem cum sa ne ratacim. Alegem drumul din stanga, si dam rapid de  o alee asfaltata special pentru plimbareti si biciclisti ce se intinde pe langa calea ferata. Problema cu orientarea fiind rezolvata ne asternem la drum.

Rau limpede si verzuliu in stanga, pereti stancosi tot in stanga dar mai in departare, brazi, case cochete, o partie pe dreapta, gradinite pe langa case sau la pervazuri, idilicul austriac obisnuit. N-am zarit numele mentionate in descrierea traseului, dar iritata de lipsa de indicatii clare am decis ca e o descriere proasta si nu le-am mai cautat.

La un moment dat a iesit soarele, iar noi cu aleea ne-am mutat chiar pe langa sosea. Una importanta, mult prea circulata si la viteze foarte mari. Vaaaaajjjjjjt inainte, vaaaajjjt-vaaaaajjjt inapoi. Nu m-am lasat scoasa de zgomotul de fond din starea de admiratie hotarata a peisajului din jur si am continuat netulburata sa fac poze. Si sa marsaluiesc mai departe pe langa morocanosul meu companion. Mda, masinile ce se vantura la un metru de noi n-au contribuit la imbunatatirea starii lui de spirit.

Aleea a ramas in stanga sinelor, desi pe harta parea sa se mute de colo-colo. La un moment dat trebuia sa ajungem la o halta, Holzapfel. Holz inseamna lemn. Am gasit-o doar comparand cu harta. Aproape de sfarsitul unei portiuni lungi, complet dreapta, fara umbra unei curbe, halta statea nemarcata si ea, ca toate celelalte puncte de reper. Noroc cu gramezile de busteni asteptand sa fie transportati, altfel n-am fi recunoscut-o.

Descrierea mai zicea ceva de abatutul potecii un pic la deal prin padure. Am observat-o dupa ce depasisem locul de unde se ramifica. Ne-am intors inapoi si din nou, nu numai ca nu era nici un semn sa ne ia de mana sa ne arate pe unde sa umblam, dar poteca era si inchisa de catre proprietarul pamantului. Cateva oi s-au napustit spre noi sperand sa le dam bomboane. Sau sare.

Aici m-am enervat. N-am luat traseul dintr-o carte editata acum 30 de ani, ci l-am cules de pe internet, de pe un portal oficial al judetului vecin, realizat din bani publici pentru a promova profesionist regiunea. Iar exemplul peste care am dat noi din intamplare nici macar amator nu se poate numi. Eu ca amatoare as fi facut treaba mai buna. Nu e posibil sa indici un traseu in care toate punctele de reper au disparut, toate numele s-au schimbat sau nu sunt mentionate pe nicaieri, in care poteca descrisa e inchisa turistului de rand. Ei comedie cu palarie! La ce au mai pus descrierea asta acolo, cand drumul evident a incetat demult sa mai fie o atractie turistica si nici un detaliu nu se potriveste cu terenul?

Poate nu mergem noi bine, a sugerat suav si plin de sperante tovarasul de drum. Nu-i spusesem toate cele de mai sus, asta a fost un discurs tinut cu glas rasunator in intimitatea propriei fiinte, dar probabil un abur al nemultumirii ce clocotea in mine scapase prin vreo crapatura.

Ba mergem bine, uite de aici am plecat, gara, o vezi? Pe langa sine in sus iar noi acum mergem… mergem… direct spre… sud. Am o problema cu punctele cardinale. De care stiu si pe care ma straduiesc sa o corectez. Ma uit la munti si pentru mine acolo e nordul. E poate o suprapunere mentala a nordului peste sus. Atata doar ca peste tot pe unde am locuit, muntii cei mai apropiati au fost intotdeauna la sud. E deja a doua festa pe care mi-o joaca aceasta confuzie.

Pe dreapta era o casa, cu o familie in jurul masinii din fata garajului. Ne-am dus cu harta drept la ei. Mi-am lasat reprezentantul sa ceara lamuriri. Apoi m-a mustrat constiinta si m-am alaturat lui. Familia se hlizea toata la noi. Un deget aratator indica un punct aflat mult sub harta noastra. Acolo ne aflam.

Nu pot reproduce aici ce mi-au auzit apoi urechile interne. Era doua si douazeci. O ora si jumatate. Sase kilometri. Atat a durat… nu, orbire nu e corect, caci de vazut am vazut. O ora si jumatate m-am incapatanat sa-mi populez lumea cu himere si sa afirm cu ardoare, daca le vad, exista. Nu m-a deranjat nici ca n-am intalnit indicatoare, nici ca nu s-a potrivit nici un nume din descriere, nici ca n-am urcat deloc desi profilul arata o diferenta de nivel de 150m intre gara initiala si cea finala. Peisajul a fost frumos, dar frumos in nota obisnuita a Alpilor. In nici un caz ceva care sa justifice experienta deosebita. Soseaua pe langa care mersesem era cea pe care venisem cu masina, stiam ca e importanta si o remarcasem la inceput pe harta, desenata cu galben. Nu m-am intrebat nici macar o data de ce s-a albit de cand mergem noi pe langa ea. Timp de o ora si jumatate am mers drept inainte. Timp de o ora si jumatate gandul ca m-as fi putut insela n-a gasit loc sa se strecoare la mine in cap. Aroganta umpluse tot spatiul si enumera batand din degete pe burta uriasa sirul nesfarsit de erori comise de altii. Daca n-am intalnit halta, am inventat-o. Si ce daca mergeam pe langa o linie dezafectata, de undesigur nu se mai ridica busteni? Cumva cu Holz se numeste halta? Uite lemnele aici, asta e, numai incompetentii astia nu i-au pus nicaieri pancarta.

Un om cu adevarat inteligent are inevitabil dreptate de multe ori. De cele mai multe ori. Dar stie ca nu-i infailbil. Tocmai de aceea obisnuiesc sa cumpanesc cu multa grija situatiile si sa nu trantesc orbeste concluzii. De cate ori pot, imi las deschise cat mai multe optiuni. Mi s-a intamplat de o-ho! cate ori sa gresesc, dar am avut norocul sa-mi fie deschisi repede repejor ochii. Nu si acum, si perseverenta irationala in eroare mi-a dat frisoane. Am facut brusc dus afara. La -30 de grade si pe vant puternic.

Mai trebuie sa spun ca fruntea insotitorului s-a luminat dintr-odata? De parca ar fi avut el o presimtire, numai nu nimerise pana atunci ce nu se potrivea in tablou. Usurat ca nu ne mai prinde noapte pe coclaurii alesi de mine, a ridicat prompt degetul mare la capatul mainii intinse atunci cand l-am intrebat: facem autostopul? Veneau spre noi 3 masini, cea din mijloc a oprit si ne-a lasat la gara.

La 20 de metri de locul unde lasasem masina, dar in directie opusa am gasit si sageata cu traseul nostru. Urmata din belsug de altele, tinand drumetul lipit de drumul cel bun. Si casa lui Amon si toate haltele erau bine merci la locul lor. Poteca ingusta merge pe langa sinele ce si-au tras rusinoase vesmant de iarba, ba in stanga, ba in dreapta, exact cum se vede pe harta, mult deasupra vaii pe fundul careia pe langa apa serpuieste si o sosea mica si nu foarte frecventata. Peisajul? Mirific. Din cand in cand poteca a alunecat usor prin padure, printre lacramioarele scuturandu-si delicat capetele la umbra copacilor si luminisurile zambind de narcise. Ambele din top 5 -ul meu de flori.

La revenirea pe langa linia de tren, wow! parca se ingusteaza mai tare printre steiuri rasarite de nicaieri in drum. Si ia te uita, dintre ele apare si mocanita noastra! Hopa! Din fata…

Am mers pana in Pfaffenschlag, unde nu exista mers al trenurilor. Doar o gara inchisa. Am asteptat cuminti un sfert de ora doar ca sa ne convingem ca nu, cele doua trenuri duminicale spre Lunz am See nu sunt programate la o ora unul de celalalt. Trenul de 16:27 mergea ca toate lucrurile de azi in directia opusa. Am luat-o incet inapoi pe sosea, prin cheile pe care nu le observasem de sus, de pe poteca. Frumos si aici. O masina apropiindu-se din fata a incetinit si soferita a deschis geamul. Doamna care ne luase mai devreme a tinut sa ne salute. Aproape de iesirea din chei ne-a ajuns si prima masina cu locuri libere in spate. Policarul sus, masina pe dreapta. La gara sa va lasam? Da, multumim frumos. Aceea e masina voastra? Da, aceea. Ne-a dus pana langa ea, o lasasem hat tocmai in capatul indepartat al parcarii sa nu incurce pe nimeni.

Trag linie si socotesc. Astazi am intalnit multi oameni senini, prietenosi, gata sa ne sara in ajutor. Se zice ca ce incepe prost, se sfarseste si mai prost. Ca un ghinion le atrage pe celelalte ca pe snur. Dar de fapt am avut noroc de fiecare data cand am stat tremurand neajutorati in mainile sortii. N-am avut in schimb atunci cand a depins de mine. Asa ca scriu sub linie: norocul si-l face pana la urma omul, cu mana lui. Si ca sa nu uit, nici asta si nici cat de tare reusesc sa-mi ingustez privirea uneori, ma duc pana la mersul trenurilor. Si acolo mocanita de 16:27 a ajuns la 17:05 in Kienberg, nu in Lunz. Nu cumva sa fiu tentata sa-mi gasesc vreo scuza atunci cand luata de valul infumurarii imi va creste din nou un nas ridicat mai sus decat il pot vedea cei ce nu-s in avioane. Amintirea aceasta ar trebui sa ma tina cu picioarele pe pamant. Macar pentru o vreme.

Nota: Pozele vor primi comentarii maine, asa ca mai treceti pe aici. 😉

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.


hits counter