.,

„Intr-o lume ideala, barbatii ar canta.”
Orlando Gough

Nu, cei doi de mai sus nu sunt un comedian britanic si un cabaretist elvetian intr-un inedit spectacol bilingv. Iar titlul doar seamana cu un punct si o virgula.

Cei doi sunt compozitorul britanic si regizorul elvetian ai „Simfoniei rachetelor”, piesa ce in noaptea anului nou la 00:10 va da startul unui urias sirag de manifestari culturale, intins intre doua revelioane. ., este repezentarea stilizata si catchy pentru anul de glorie al unui oras a carui asociere cu cultura starneste deocamdata mai mult indoiala. Linz’.,, una din cele doua capitale culturale europene.

Linzul are combinat siderurgic, uzina chimica si port industrial. Linzul are un castel mititel, dezamagitor pentru turistul ce a bifat deja Grazul, Salzburgul sau Viena. Linzul e orasul in care oamenii au respins prin referendum construirea unui teatru muzical. Linzul are o orchestra simfonica proaspat ajunsa la maturitate, care insa e mai mult itineranta prin lume. Linzul are un muzeu de arta moderna prescolar, ce se reflecta seara roz sau albastru in apele Dunarii. Ceva mai marisor, trecut deja de varsta adolescentei, Linzul are un festival de muzica simfonica – festivalul Bruckner. Si da, Linzul il are pe Bruckner, legatura firava cu un trecut artistic. Linzul are un muzeu Ars Electronica, must-see-ul pentru oaspetii avizi de cunoastere ai localnicilor. Urmare logica, cand se vorbeste de cultura in contextul Linzului, poate fi vorba numai de arta moderna si foarte moderna. Sau de Bruckner.

Asa ca atribuirea contractului pentru piesa de rezistenta a festivitatii de deschidere unui compozitor ce are in portofoliu o lucrare pentru 12 coruri, 18 vapoare, doua macarale si o locomotiva, nu mira pe nimeni. Poate doar modestia distributiei: un urias cor amator, un micut cor profesionist si artificii.

We’ve called it „a love affair between voices and fireworks” and the idea is to make a playful piece in which the relationship between the voices and the fireworks is much more varied than usual – the voices lead, the fireworks lead, they flirt, they dance, they ignore each other, the fireworks terrify the voices, declare war on them, cheer them up…

Asta scrie pe interiorul copertei notelor primite la prima repetitie. Initial, organizatorii au sperat ca vor strange 800 de coristi. Apoi au scazut megalomania la 400. Ne-am prezentat 250. Fetele si baietii se pierd printre doamnele si domnii, majoritatea sariti de 50 de ani, aureolati de demnitatea si seriozitatea repertoriului clasic interpretat pana acum. Pregatiti totusi sa faca saltul in incomprehensibilul muzicii moderne. Luati de valul nebuniei entuziaste si molipsitoare a lui Orlando (Gough) si Tom (Ryser). Printre pasajele repetate, cei doi ne spun povestea pe care o vom interpreta. Deconectati, relaxati si excentrici. Apelativul corect si pentru incalzirea de la inceput. Cea mai excentrica experimentata pana acum si am trecut pe sub baghetele multor dirijori.

Tocmai am incheiat de repetat „Way to Burn”. Tom. Piesa va fi incheiata intr-o explozie de artificii. Mainile explodeaza in aer. Apoi ploua stelutele si le valureste. Explozia se va linisti in apele Dunarii, pe care vor incepe sa curga luminite verzi. Ca spermatozoizii. Rasete. Oameni buni, vorbim despre o poveste de dragoste!

In pauza se barfeste. Nu, genul acesta de muzica nu e pe gustul multora. Mie imi place, dar admit, e greu digerabila pentru cei din afara. Caci desi lumea n-ar asculta-o cu placere, o canta cu placere. Vorba vine canta, e mai mult decat atat. E interpretare in toate sensurile. Muzica corala trece in prezent de granitele muzicii. E sunet pur, e ritm pur, e armonie pura, e miscare. Una sau toate, pe rand sau deodata, unindu-se intr-o noua forma de arta. Arta atat de ancorata in realitatea prezentului, incat reflecta chiar si date statistice de ultima ora. Cum ar fi acelea ca atunci cand vine vorba de cantat, barbatii sunt exagerat de timizi.

(fragment din simfonia scrisa pentru 4 voci de femei si 2 de barbati)

Publicitate