Rapsodia a doua a lui Enescu la orga. Si ce daca n-a fost compusa pentru orga? Si ce daca nu-i cantata de cel mai virtuoz organist? Acordurile familiare ma smulg dintre strainii sobri si atenti, alaturi de care stau in stranele bisericii transformata pentru o seara in sala de concert. Mi-e bine in acasa pe care o evoca melodia. Si tocmai cand incep sa ma complac in nostalgia usor distantata, de om care a ales de buna voie dezradacinarea, pastrand doar varfurile radacinilor pe raftul al treilea al vitrinei cu amintiri, dintr-un acord prelungit incepe sa curga o doina suspinata la nai.
Plansul soptit urca din spatele salii si se strecoara pana la mine, ravasind teancul de sentimente impaturite frumos si scotand la iveala dorul, usor sifonat, dar intact. Il ia si-l striga ascutit in fata celorlalti spectatori, ce stau inca tepeni, cu privirile atintite spre scena goala.
In pauza, cand isi vinde cd-urile, Constantin Motoi nu impresioneaza. Lumea e mai degraba reticenta la familiaritatea agresiva cu care le ofera un cd, pentru ca apoi sa li-l traga din maini si sa le indese un altul, in vreme ce primul dispare pe neobservate in geanta diplomat. Cumparatorii se trezesc cu banii inlocuiti de un cd pe care n-au apucat sa-l aleaga si se indeparteaza buimaci de la coada nestiind daca au fost inselati sau nu. Desi e o afacere la vedere, seamana mai mult cu una la negru.
Cand insa inchide ochii sufland in nai, apropierea la care isi invita auditoriul e ademenitoare. Coboara de pe scena cantand parca fiecarui om venit sa-l asculte. Flirteaza si glumeste cu pauze ce lasa melodia plutind nehotarata. Incheie fraza facand complice cu ochiul. Impartaseste oftatul ascultatorului iscat de doruri neimplinite, ii da ghes sa intre-n in joc cu cate o invartita, il lasa sa-si traga sufletul pe o hora linistita. Se ridica pe varfuri oferindu-si arta, il dojeneste amuzat c-o mana-n sold pe cel ce nerabdator a aplaudat inainte de final. Toate astea in timp ce naiul suspina ragusit, se bucura cristalin sau povesteste sfatos. Rigiditatea din sala se topeste treptat, oamenii se destind si se lasa cuceriti de vrajitorul roman si muzica lui cu sonoritati exotice. Urmaresc fascinati si increduli dexteritatea cu care buzele mangaie tuburile de bambus intr-un ritm dracesc, si se lasa condusi de prima rapsodie intr-o dumbrava. Auzi, auzi, ciripesc pasarile, ma trage de maneca fetita ce ma adusese la concert. E in picioare si pentru o clipa cred ca va sari sa prinda ciocarlia ce tasneste spre inalturi intr-un tril final. Lumea aplauda si ovationeaza entuziasmata. Eu ma agat cat pot de strans de frantura asta de acasa. Mi-e asa bine in ea.
Blog cu mere coapte 