Posts Tagged 'Stillensteinklamm'

Pelerinaje

Vizitele rudelor de la Bucuresti erau momente extraordinare in viata noastra de copii. Dormeam claie peste gramada si de-a curmezisul in paturile devenite neincapatoare, sopocaiam sub plapuma seara si ne jucam ziua jocuri noi, pe loc inventate impreuna cu verii de aceeasi seama, intindeam mese nesfarsite, cu adultii nostri manifestandu-se in mod exceptional altfel decat ii stiam. La mesele acelea il mai vad inca pe varul meu, fofilandu-se afara din discutiile contradictorii pe ton de parah ridicat in paginile cartii aranjata discret pe genunchi, sub faldurile de cortina ale fetei de masa. Ahtiati dupa citit mai eram! O clipa, gandul ghidus inghionteste. Ce-ar fi sa le povestesc nepotilor? Oooo, tu incredulitate inchipuita, banuiala de nebunie gata sa ne stigmatizezi, ce dulce esti printre papilele imaginatiei mele.

Dimineata, dupa micul dejun lungit pana dupa pranz, invingeam inertia masei si ne urneam de acasa. Destinatia era invariabila: Poiana. Cu masina sus, o roata prin statiune si tot cu masina sau pe jos pe drumul vechi inapoi. Era efortul maxim la care ne puteam supune rudele de la campie, neobisnuite cu miscarea. Rareori o inlocuiam cu Tampa, dar tot asa, urcatul cu telecabina, doar coboratul pe jos. Destinatii clasice.

Asa cum tinde acum sa devina Stillensteinklamm-ul. Musafir nemontagnard, amator de o iesire in natura, lipsa de inspiratie sau trasee potrivite greu de gasit in teancul cu decupaje? Nici o problema. Hai la Stillensteinklamm. E si munte, e si Dunare, spectaculos, usor. Doar ca trebuie si urcat, unchiului nu stiu daca i-ar fi placut. Poate da, si apoi s-ar fi laudat ca a urcat Everestul.

Cum o lalaisem toata dimineata, nu ne-au ramas multe optiuni. Traseele acceptabile erau de la trei ore teoretice in sus, adica patru pe putin pentru fotografii amatori din noi. Stillensteinklamm-ul e pe incercate sub trei ore. Nu ne-am mai dus pana sus la hanul din poiana, desi privelistea campului cu flori azvarlit pe neasteptate asupra turistului nedezmeticit si proaspat iesit din padure, merita si ea intiparita pe retina si in memoria foto-aparatului. De indata ce am ajuns in portiunea superioara a raului, unde undele se intind languros si lenes in dupa-amiaza linistita, am facut cale intoarsa pana la bifurcatia care trimite drumetul impacat de frumusetea salbatica a vaii urcate la venit, pe crestele pasnice la interior ale defileului, pentru drumul de inapoiere.

Am gasit poteca aproape asa cum o stiam. Doar apele erau tulburi acum, plouase cu spume si bulbuci cu o zi inainte. Si Dunarea curgea maro spre Tara-Acasa. Dar altfel aceleasi stanci zidite de uriasii mitici, acelasi vuiet disparut sub pamant ca sa-l regasim cateva zeci de metri mai sus. Pana si cateva din semnele concursului de orientare turistica din urma cu un an supravietuisera elanului curatator ce-l caracterizeaza de obicei pe austriacul organizator de activitati in natura.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Da’ semnul asta de ce e verde si albastru? Ii povestisem cum in Austria nu exita cercuri galbene, cruci albastre si dungi rosii ca marcaje de trasee. Intr-o frenezie nationalista, drumurile de aici au fost impanzite cu drapelul national, arborat pe copacii mai falnici, semnele ros-alb-rose insotind drumetul oriunde s-ar afla, eventual cu un numar pentru alungarea dubiilor.

Il remarcasem si eu, aparea la aproape fiecare cotitura, dar nu-i acordasem atentie inca. M-am apropiat cat sa le dau o sansa ochilor miopi. Un S alb, intins si in lateral, separand cu meandrele lui albastrul de sus, pe care scria cu litere subtiri si placide Donau, de verdele de jos cu Steig-ul inscriptionat la fel de imponderabil. Si atunci mi-am amintit.

Mi-am amintit pentru ca atunci cand citisem ma gadilase bucuria. Si ma gandisem ca intr-un an ar trebui sa-mi rezerv vacanta pentru el, asa cum mi-as rezerva-o si pentru Camino de Santiago. Cum? Necredincioasa de mine intr-un pelerinaj religios. Da, caci implicarea lui Dumnezeu nu-i decat o deturnare de sens. Pelerinajul e o calatorie in sine, intru cautarea spiritului ratacit in cotidian. Asa se face ca pelerinajele sunt foarte aproape sufletului meu, pe o lista a dorintelor nesecrete, planificate a se intrupa in viitor, deocamdata sine die.

Pentru cei care au infipt insa in calendar calatoria la pas de-a lungul Dunarii, iata aici cateva date. Traseul e marcat intre Passau si un pic dupa Grein, linia de sosire trecandu-se in St. Nikola. Sunt 450 de km, care pot fi impartiti in etape chiar in timpul parcurgerii lor. Oficial sunt 24, dar indicatoarele arata (cred ca pe tot parcursul) urmatoarele 3 statii de pe traseu, cu distantele corespunzatoare, si fiecare poate estima cat mai are de gand sa mearga in ziua respectiva. Cazarile n-ar trebui sa fie o problema de nerezolvat pe loc. Cel putin la tura noastra pe langa Dunare cu bicicletele, cat timp am fost suficient de departe de Viena, am gasit de fiecare data o camera buna acolo unde ne-am oprit. Asa ca la drum, si bun sa fie!


hits counter