Ati facut vreodata click pe linkul spre blogul soirs? Daca nu inca, va trimit acum. Fiecare scriere, scurta sau lunga, ca se potriveste cu parerile voastre sau nu, e gimnastica de inviorare pentru minte. Saptamana trecuta se intreba daca ai dreptul ca muribund sa spui adevarul. Adevarul fiind intotdeauna – nu stiu exact de ce – unul neplacut. De genul te-am urat toata viata. Concluzionand ca pana la urma conventionalismul s-ar extinde intr-atat incat te-ar obliga la minciuna pana in ultima clipa.
Sigur, ca exercitiu teoretic, e o opinie interesanta. Dar presupune o luciditate analitica pe care as zice ca doamna cu coasa ar inspaimanta-o par-maciuca, i-ar propti un zbiarat de groaza in gatlej si i-ar paraliza orice incordare de muschi oratoric.
Sa vedem. Avem in fata un om ajuns la final. Mai mult. Isi priveste viitorul si ce vede? Nimic. Ba nu, vede un zid sau un hau. Punctul terminus. Pai mai sta el sa se intrebe: Na, ce fac acum? Zic adevarul sau ii dau inainte cu minciuna? Presupunand ca adevarul si minciuna au o linie clara de demarcatie, ce le separa indiscutabil si indubitabil. Sa nu uitam, vorbim despre oameni obisnuiti, nu caractere exceptionale, in stare sa-si disece viata cu detasare.
Mai degraba as paria ca omul ajuns in fata mortii, chiar si cel care a ales-o cu manuta lui, lupta pentru supravietuire, fiecare in felul propriu.
Unii se roaga. Sa se intample o minune si sa nu mai moara. Sau daca sunt impacati cu gandul, se roaga sa ajunga in versiunea de rai potrivita cu credinta ce-i justifica rugaciunea. Adica pana la urma se roaga tot sa traiasca. Dincolo.
Altii isi cumpara nemurirea de la cei apropiati prin cuvinte. Spun de exemplu te iubesc. Expresie care in aceasta instanta inseamna tine minte ca te-am iubit, pastreaza-ma viu in amintire, raspandeste-ma in povesti spuse tuturor cand n-oi mai fi, nu ma lasa sa mor. Si in plus alina-ma acum. Fa cumva sa fie mai usor momentul asta. O tranzactie care nici macar nu este mercantila. In fond, e poate cel mai sincer te iubesc rostit de om in toata viata lui. De el depinde insasi viata lui.
Da, se intampla sa fie si cate unul care in ultimele clipe lasa libere otravuri spre cel care-l asista. Ar trebui sa nu fie lucruri noi; cel care asteapta finalul ca sa-si dea pe fata resentimentele, s-a urat pe sine mai mult decat pe celalalt. Sau ceilalti. Sunt de obicei reprosuri vechi. Vorbe rostite printre dinti de multa vreme. Iar acum, repetarea lor pentru ultima data, nu e o incercare de repunere a adevarului in drepturi, ci abandonul in fata ranchiunei zgandarita la gandul ca cel urat ii supravietuieste. Incarcarea acestor ultime cuvinte cu o doza suplimentara de rautate, asigurarea ca vor arde si vor rasuci insuportabil de dureros cutitul in celalalt e si aici o garantie a ramanerii in viata prin intiparirea lor in mintea celui care ramane. Care nu il va uita.
Pana la urma, adevarul e ca in fata mortii (aproape) nimanui nu ii mai pasa de adevar.
Blog cu mere coapte 
Vai câte reacţii posibile ar putea constitui ţesătura socio-afectivă a unei astfel de situatii! Acelaşi motiv ar putea naşte o suta de opere literare, toate să pornească de la acelaşi prim rând, vorba muribundului.
Parerea mea personală este că muribundul care vrea să îşi elibereze conştiinţa, ar putea totuşi să îşi obţină „mântuirea” printr-un sacrificiu final, acela de a nu-şi împovăra consoarta cu adevărul despre minciuna în care el a trăit, spunându-şi în ultimul ceas că decât să îşi mai rănească femeia un minut în plus, mai bine să sufere el o veşnicie care urmează. Şi să îi spună în schimb că o iubeşte şi să ştie în sinea lui că este adevărat, pentru că doar iubirea ar putea să-l facă să-şi asume aşa sacrificiu de sine.
Salutari din Banie!,Ba ,mie sa-mi puna neaparat un ac ,fir si pluta in sicriu,ca altminteri ma supar..:))
ank
Sunt multe si diferite intr-adevar, cam pe cat de diferiti sunt oamenii. 🙂
Dar era o postare care incerca sa gaseasca un numitor comun si alesese varianta asta, a ramanerii in minciuna. Cand mie mi se pare ca polarizarea adevar/minciuna e irelevanta in cazul de fata. Dupa mine, ce au in comun oamenii care mor e dorinta instinctuala de a ramane in viata. Cumva, oricum. Cu exceptiile uzuale, nu cred ca e loc pentru luciditate daca ajungi sa intelegi ca-i gata.
virus
Salutari dintre dealuri. 😀
Dar dorinta aia cred ca altcuiva tre’ sa i-o spui. 😉
I’ll remember the rule of three:
you’ll die three minutes without oxygen, three days without water, three weeks without food, and three months without sex !!
nothing else matter 😉
xxx,j
Windy
And three hours without Internet! 😀
windy
Propun in acest caz eliminarea lui 3 din numaratoare. Tot asa cum l-au dat pe 13 jos din avion. 😉
Alex
(bataie cu palma peste frunte) Si eu care credeam ca de caldura ma sufoc noaptea. Cand colo-i de la internet! 😆
oamenii care sunt pe moarte (deci noi toti) mai au in comun si impresia poate tot instinctuala sau… obisnuita, ca dupa ce vor muri, vor fi constienti de faptul ca sunt morti si asta e mai infricosator… nu ca ti-e luata viata, ci ca esti la curent cu acest fapt si ca n-ai ce face decat sa accepti. daca am fi convinsi ca somnul de veci e egal cu o disparitie a constiintei de sine, nu ne-am teme de moarte, ni s-ar parea chiar curios ca la un moment dat e posibil sa nu mai gandim nimic, sa nu mai stim nimic, sa nu mai avem framantari, aspiratii ori bucurii sau plictis.
#Alex, cum de mi-a scapat !! 🙂
dupa o ora fara power vrei generator individual 🙂 ( phone important : *a venit puterea??*)
#Pingule, nu taiam nimic… il trensformam in 4… ca mi-a scapat ce-i mai important 🙂
ank
Un deliciu conversatia cu tine. 🙂
Nu-s sigura ca impresia asta poate fi trecuta la comun. In afara de cazul in care, ce coincidenta, eu sunt tocmai exceptia. Greu de crezut, tinand cont ca e o temere de care aud pentru prima data. Desi poate fi din cauza ca lumea evita subiectul. Eu sunt convinsa (din lipsa de dovezi sau macar indicatii pentru contrariu) ca dupa ce mor, nu o sa mai fiu constienta. Daca as sti ca raman constienta, phiiii ce m-as mai bucura. As astepta-o chiar cu un fel de nerabdare, ca pe o noua aventura, necunoscuta de nimeni. (Ador surprizele. 😀 ) Ar insemna ca de fapt nu mai mor. 🙂
La mine nu-i teama de moarte, e revolta. Revolta impotriva neganditului la nimic, a lipsei de framantari, aspiratii, bucurii. Plictisul nu stiu ce e. Timpul asta care mi s-a dat e prea putin. Eu traiesc in plin „Gerul si focul”, stiu ca sunt acolo, numai ca n-am gasit solutia si asta ma revolta. Vreau mai mult timp. Cat? Pai cam tot. 😆
windy
Dar ce ne facem, ca desi cele trei reguli au devenit 4, tot de 3 sunt? 😕 😉
Ptr. a incerca sa fiu cat de cat coerent, voi incepe cu adevarul, in spiritul lui se poate ..supravietui,, cu costuri semnificativ mari. Paradoxul este ca adevarul este clamat/declamat, se cer autografe ptr. el, se mai cere si aplicarea maini pe biblie etc. Din cate cred eu deteriorarea pana aproape de disparitie, a insotit civilizatia umana, nu am habarn daca ar putea exzista o societate sau comunitate relativ numeroasa ce poate exzista/dezvolta avand real adevarul absolut ca valuare de baza.
Despre moarte ca unica certitundine a exzistentei, sau spus multe si pe diverse planuri de analiza. Insa rareori analizele sau oprit asupra potentialelor costuri ptr. ,,dezvoltarea multilaterala,, a societatii omenesti, daca aceasta constientizare ar fi activata nonstop.
mmmmm
By the way…
Pe patul de moarte un barbat isi chema sotia si cu voce slabita ii spuse:
– As vrea sa-ti fac o marturisire, ca sa pot muri in pace.
Lasa, spuse ea, stai linistit, nu e bine sa faci niciun efort.
– Nu, nu, spuse el, vreau sa-ti spun ca m-am culcat cu sora ta, cu mama ta si cu cea mai buna prietena a ta.
– Stiu asta dragule, de asta te-am otravit !
😈