Un suras pe muzica de Mendelssohn-Bartholdy

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Statea singura in spate de tot. Trei scaune stinghere lipite de zid, langa bazinetul din piatra cu apa sfintita, iar ea sedea pe cel dinspre centru. Plapanda si cuminte.

Rochia ei buna imbracata probabil pentru slujba terminata cateva minute mai devreme, bleumarin cu imprimeu discret, deschis la culoare (albastrele, ciorchini de puncte?), e inchisa la nasturi pana la gulerul rotunjit amintind de moda altor vremuri. As fi zis de scolarita daca n-ar fi fost din acelasi material ca si rochia.

O jacheta scurta o apara de racoarea bisericii si ii accentueaza fragilitatea, conturand umerii ingusti si silueta firava. Jacheta e bej, ca si poseta demodata, ca si pantofii rotunzi la varf si decupati la calcai, asezati unul langa altul cu firescul ordinii deprinse de-o viata.

Poseta n-am observat-o decat dupa ce la o tresarire a mainilor impreunate in poala, bucla curelei si-a facut loc printre degete. Cureaua nu se potriveste cu mainile, nu dezvaluie uzura lucrului trudit. Mainile sunt groase, noduroase, cu pielea degetelor crapata. Maini ce au trimis seva pamantului in atatea plante pana au ajuns sa semene ele insele cu niste crengi de copac.

Felul in care mainile se odhinesc impreuna raspandeste impacare. Ca si fata brazdata de riduri adanci, dar atat de senina. Tine capul usor aplecat in stanga-fata, intr-o atitudine de madona protejand ceva, doar de ea stiut. Parul complet alb, e taiat harsht dintr-o singura forfecare pe la jumatatea cefei. Suvitele drepte din fata sunt prinse la spate intr-o agrafa, descoperind pielea subtiata, aproape transparenta, intr-o carare orizontala.

Se uita drept spre o dala aflata cam la doi metri in fata ei si zambeste. Unii batrani adapostesc atata pace si liniste in zambet. Iar ea era atat de batrana; sigur vazuse si razboiul si ocupatia rusilor si anii grei de atatea lipsuri de dupa. Si totusi la final, dupa atatea si atatea zile cu rele si bune, fierbinti sau geroase, in care s-au pierdut multi dintre cei dragi, prinsi de nefiinta ca-n paginile unui album ce-l vezi cand intorci capul spre trecut, tot ce pastrase pe chip era un zambet cald si enigmatic. Secretul ei luminos pe care noi suntem inca prea tineri ca sa-l intelegem.

Inainte de sfarsitul partii a treia, s-a ridicat, a facut cativa pasi spre intervalul despartind stranele pe centru, a zambit a prinos spre muzicanti si s-a indreptat spre iesire. In coltul unui ochi ii poposise o lacrima, ferita ca roua intr-o scorbura, de arsita atator ani de viata.

Expozitie de cuvinte

In goana am ajuns acolo. Aveam un gand. Sa bifez ca am fost si cu sentimentul datoriei implinite sa trec rapid la urmatoarele puncte de pe lista de recomandari. Asta cu rapidul e un vis de-al meu neimplinit. Multe imi doresc sa fac rapid, mai nimic nu-mi iese.

Asa si acum. Era racoare inauntru, o racoare placuta. Primele doua sali? Fiuuuu, ca o masina de la Brawn in sezonul 2009 am trecut prin ele. Am dat buzna in cea de-a treia. As minti daca as zice ca am stat foarte mult. O raita cu gatul intors spre tablourile de pe pereti si acas’ cu mine, ca era deja seara tarziu.

A doua zi au aparut flash-back-urile. Un baietel incremenit in fata catelului alb de plus scapat pe jos in ploaie. O femeie prost imbracata mancand un mar oxidat in tramvaiul 41. Fata securistului oferindu-se: „Daca vrei, te tin eu de mana pana cand…” Groaza femeii ce a trimis o maslina in paharul comeseanului de vis-a-vis. Tocmai acum. Un fumator aspirand intreaga lume intr-un tras din tigara. Pierdut in sine.

Nu-mi place fumul. Ma ineaca si totusi frumusetea imaginii m-a bantuit intreaga zi. Instantanee miscandu-se insesizabil pe retina memoriei. Baietelul are acum mana intinsa, tras de mama lui, ce tine catelul murdar in cealalta mana. Femeia din tramvai casca gura la barbatul ce-si tine discursul infierator in fata calatorilor. Cu marul muscat pe toate partile abandonat (din nou) aerului oxidant. A doua fetita strange mana fetei securistului si nu uita. Femeia rosie dupa gafa facuta cauta privirea barbatului iubit. Acum va afla. O mana scutura scrumul tigarii concentrata asupra acestui act.

Cuvinte asezate ordonat in detalii ce reliefeaza o insiruire de cateva clipe izbitoare in pregnanta lor. Un tablou ici, un tablou colo, cate un vers de trecere intre ele si liniste, multa liniste. Vizitatorii au privit tacuti, nelasand nici o urma a trecerii lor pe acolo. Imi aduc aminte cum se auzea de undeva sonata lunii, bruiata doar de tacanitul tocurilor mele pe pardoseala alba.

„Bomboanele Haribo ingrasa?”

Cat timp stau cuminti in punga, nu.

Plus sfatul altui cititor, de azi: „merele te tin departe de doctor.” Si de kilogramele in plus, as adauga eu. E vorba de mere coapte, bineinteles. 😀

Later edit: Trebuie sa-i dau domnului Gugal ce e al domnului Gugal. O fi doar o insiruire searbada a unei maini de instructiuni, dar da semne de umor pervers.

Dupa ce nu i-am dat dezlegare la bomboane fanului Haribo, ci mi-am permis sa-i recomand mere, m-am trezit cu vizitatori ce intreaba daca merele coapte ingrasa. 😆 Imi pare rau de multi dintre ratacitii in cautare de sfaturi vitale, trimisi de domnul Gugal eficient si complet lipsit de consideratie fata de nuante direct pe blogul meu. Ma simt bine cand pot ajuta pe cineva.

Pentru a-mi creste starea de bine pe ziua de azi, tin sa lamuresc cateva lucruri. O bomboana Haribo cand si cand, doar de pofta, nu face rau. O data pe an nici macar doua pungi inghitite intr-o clipita si pe nerasuflate. Dar daca la fiecare vizita in supermarket, punguta Haribo poposeste in cosul de cumparaturi, si nu doar pentru a va imbogati in clipa cand firma va da faliment, puteti fi siguri ca privirile-i se vor umple de vinovatie cand veti intreba banuitor pe fiecare aliment in parte de ce m-am ingrasat.

Merele singure de capul lor nu ingrasa. Nici macar cele coapte, dar grija, cand spun mere coapte ma refer la cele perpelite incetisor la focul soarelui timp de o vara intreaga. (Poza de sus e doar pentru inducerea in eroare a celor ce nu stiu sa treaca dincolo de aparente. Inducerea in eroare e un hobby de-al meu, cultivat cu grija.) De fapt nici merele crude nu ingrasa, numai ca strepezesc dintii.

Merele coapte in cuptor singure de capul lor nu ingrasa nici ele. Umplute anterior cu zahar, miere, sau alte dulceturi, si in cantitati mari, sigur ca vor crea impresia ca acul cantarului are subit simpatii de dreapta. Nu acuzati totusi merele de fascism, umplutura e in culpa.

Nu-mi mai ramane decat sa va urez sanatate si suplete cu multe mere coapte!

Cei care-mi sunteti prieteni, trageti-ma de mana, altfel risc sa ma iau in serios cu datul de sfaturi. Recitind ce am scris, deja imi tresalta inima trufasa. Textul suna ca cel al unui sfatuitor profesionist. 😎