Limba ca un loc de joaca

Fuge printre imaginile din carte si grabita imi insira asta se potriveste cu asta, asta cu asta, asta cu asta. Eu nu le vad. Nu tine cartea in fata camerei. O vad doar pe ea, concentrata sa imi enumere cele o suta de perechi pe care le-a potrivit. Si apoi ceva din ce spune imi atrage atentia.

„Cine se potriveste cu palaria?”
„Majoara doamna!”
„Majoara doamna?”
„Da.”
„Dar ce este o majoara doamna, ca eu zau daca stiu.”

Ofteaza, dar apoi imi face hatarul, ridicand palmele in sus spre mine:

„Este ca un majordomn, doar ca este o doamna!”

Trei lumanari in buzunarul de la piept

Eram deja la poarta casei, ba chiar iesiti pe ulita neasfaltata, cand ne-a zis: Stati un pic. Am uitat ceva. Si a fugit inapoi in curte si apoi in casa, dar asta n-am mai vazut. Noi am ramas afara si l-am asteptat sa se intoarca. Avea trei lumanari in mana. Le-a pus bine, in buzunarul de la piept. Acum putem sa mergem.

Asa am plecat. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Au trecut 25 de ani si inca nu stiu cum sa pun totul in cuvinte. Inca ma strange pieptul si mi-e greu sa respir la gandul ca as putea sa nu le potrivesc in intelesul lor intreg. Mi-e teama ca s-ar putea sa spun povestea si sa intalnesc aceleasi priviri cunoscatoare ale propriului lor adevar, care nu se potriveste nici macar cu un colt peste ceea ce am trait eu.

Adevarul lor a crescut si s-a osificat. Repetat, repetat, repetat. La televizor. In ziare. In discutii cu amicii. In discutii cu strainii. Aruncat in fata mea. Din nou, din nou, din nou. Mi-am soptit in gand. Am fost la revolutie. Neauzit a ramas. Mi-au umplut gura cu bolovanii sigurantei lor.

Care revolutie? Lovitura de stat. Manipulare in masa. Rascoala de infometati.

Ascultati cum bubuie la rostire cuvintele acestea. Priviti cum sufla totul din cale. Oameni care au stat in case si au privit la televizor le rostesc. Oameni care s-au ascuns in baie le rostesc. Oameni care ar fi vrut si ei o revolutie, dar n-au gasit frati la ei in oras, le rostesc. Oameni care erau prea mici ca sa inteleaga ceva atunci le rostesc. Oameni care nu se nascusera inca le rostesc. Oameni care au fost acolo le rostesc, si asta ma sperie cel mai tare.

Adevarul meu e plapand. E crescut in suflet, din candoare, speranta si o cutenzanta idealista. E un fum. Adevarul meu e trait. Neuitat si de neuitat.

Cum sa explic pe intelesul lor revolta ce-am simtit-o? Nu foamea ne-a manat, desi eram infometati. Umilinta ne-a sufocat. Poate voi scrie candva si despre asta.

In dimineata aceea ne-au adunat in curtea fabricii. Doua sute de oameni, reprezentantii de onoare ai tuturor sectiilor si departamentelor. Eu si Gina din partea centrului de calcul. I-om fi parut sefului inofensive. Stiam deja despre Timisoara. Pe drumul spre locul de intalnire am tesut necontenit planuri. Cum vom porni aici si acum revolutia noastra.

Vorbitor, secretarul de partid pe uzina. Langa el, directorul adjunct. N-a vrut sau n-a mai ajuns sa tina si el un discurs. Nu stiu. Mai tarziu a fost ales primar al orasului. Langa noi un grup de barbati mici si cu priviri patrunzatoare. Urmarind tot ce se intampla. Cum reactioneaza fiecare. Scandaii partidului, dupa cum aveam sa observam curand.

Tema, infierarea elementelor huliganice din Timisoara. Si emiterea unei telegrame de solidaritate cu puterea. Scandaii nostri nu erau singurii. De undeva din stanga se mai auzeau unii. In rest tacere. Eram unii langa altii. Doua sute de oameni. Si taceam. In vreme cei mititeii zbierau lozinci si ne priveau fioros. Memorandu-ne chipurile. Si promitand sa ne gaseasca pe fiecare dupa miting.

Sunt momente care se dilata. Le vad cu incetinitorul. Si simt toata apasarea aceea a tacerii. Presiunea cladita in noi. Gata sa explodeze prin cea mai mica fisura. Cautand o supapa.

In caminul in care locuiam aveam si tevi pentru apa calda. De la atata lipsa de folosire se ciuruisera. Gauri fine, fine. Le-am descoperit abia dupa revolutie, cand a pornit in sfarsit centrala. Baia noastra a devenit o sauna, cu apa fierbinte tasnind micronic de subtire pe toata lungimea tevilor.

Asa eram si noi, cei doua sute stransi in curte. Oameni gauriti, fara sa stim ca ne-a ros rugina. Cand a inceput primul sa huiduie, strigatul lui a curs in noi. Si a dat pe dinafara. Ne-am trezit huiduind cu foc. Si eu, si Gina.

N-am strigat toti. Cred ca mai multi au fost cei care au tacut mai departe. Sugrumati de teama. Inca mai pot sa le vad privirile. Rusinate si speriate. Furisate spre scandai. Ocolindu-ne pe noi, cei care huiduiam. Jinduind si neindraznind. Aveam sa le revedem pe strada dupa amiaza.

Secretarul de partid n-a mai fost lasat sa spuna nici un cuvant. Directorul adjunct a luat microfonul si nu mai stiu exact ce a zis, dar a lasat impresia ca e alaturi de cei revoltati. Numai ca ar avea mai mult sens sa ne facem revolutia in alta parte, nu in fabrica. Partea aceasta e insa destul de incetosata in amintire si nu vreau sa scriu lucruri care poate nu s-au intamplat.

Ne-am intors in birouri. Aveam difuzoare deasupra usilor, transmitand programul unu de la radio. Au dat in direct un miting din Bucuresti. Tot ca al nostru, de infierare a huliganilor si adeziune cu partidul. Si care s-a sfarsit tot ca al nostru. Emisiunea s-a intrerupt brusc la primele huiduieli.

Am alergat pe la toti colegii. Haideti sa iesim in piata. Cei tineri au zis da, ceilalti au zis sa ne cumintim ca o patim.

Eu mai aveam treaba. Trebuia sa merg la gara sa-l iau pe fratele meu, care sosea din Bucuresti. Frustrat. Inainte de Bucuresti fusese la Timisoara. Plecase in ziua in a carei seara au iesit oamenii pe strazi. Auzise acum in tren ca si la Bucuresti oamenii l-au huiduit pe Ceausescu in persoana. Ca un facut nu reusea sa ramana intr-un oras destul de mult ca sa se revolte si el. Frustrarea lui a dat peste surescitarea mea. E totul aranjat. La 3 ne strangem toti in piata si nu plecam pana nu ne eliberam. Pana atunci hai sa-l luam de acasa si pe colegul de camera. Externat din spital cu o zi inainte. Hepatita. Era la acasa socrilor, de la tara.

***

La inceput am fost singuri pe drum. Cand am ajuns in linie dreapta pe strada ce da in unicul bulevard al orasului, am dat de altii. Risipiti. Rari. Zambindu-ne incurajator. Fratii nostri. Mergand toti in aceeasi directie.

Pare un pic artificial, dar orasul e lung, iar centrul se gaseste taman in partea opusa celei prin care am patruns noi in el. Pe jos. Dupa cum pe jos l-am strabatut pana in piata in care am petrecut noaptea urmatoare. La inceput e tipul clasic de bulevard comunist. Blocuri de zece etaje il flancheaza pe ambele laturi, ingradind orizontul. Bulevard de oras de provincie, fara larghetea celor bucurestene.

Furnincand de oameni. Majoritatea stand doar pe margine si privind. Martori. (De ce or fi uitat?) Noi strigand. Indemnandu-i in versuri sa ni se alature. Nu stiu cum. Am uitat toate poezelele revolutionare. N-am uitat insa nimic din ce am vazut. Tin minte fiecare privire si fiecare gest din jur.

Un bunic cu nepotul de mana. Ridicand din umeri. Nu pot veni cu voi. Privind spre micut. Tre’ sa am grija de el. Pai tocmai de aia. Pentru el.

O taranca batrana. Or sa va impuste, maica. Haideti cu noi. Daca suntem multi, nu ne pot impusca pe toti. Crezand cu ardoare.

Sunt multi cei care raman in urma clatinand din cap si cainandu-ne. Dar la fiecare pas unul-doi se desprind din multime si ni se alatura. Suntem ca o apa de munte. Izvoram de la marginea orasului si pana in centru devenim suvoi.

Din fata curg spre noi zvonurile. Au iesit soldatii. A iesit militia. Vor trage in noi daca nu ne oprim.

Noi radem. Vietile ne-au fost prea scurte. Nu avem povesti care sa se piarda daca un glont ne va impiedica sa le mai povestim. Asa ca mergem mai departe.

Se trage in piata? Nu se trage inca.

Iar raul de oameni se ingroasa, pana suntem mai multi decat cei de pe trotuare. Exaltati, simtind ca uite, aici, in clipa aceasta, am urnit roata stagnanda a istoriei. Nu e figura de stil. Stiu exact in dreptul carui bloc m-am gandit la asta.

Eram multi deja. Si eram liberi, indiferent de ce urma sa se intample. Si ne purtam demnitatea ca pe o haina. Intacta si la vedere.

In mijlocul fluviului de oameni pornit sa faca revolutie, noi trei. Eu. Intr-o parte fratele meu. In cealalta, tinandu-ma de mana, omul meu. Purtand in buzunarul de la piept trei lumanari. Daca ne impusca, sa avem lumina la cap. Vorbe de ateu convins.

Habar n-aveti!

Amicul AG, in mare forma pe facebook, a lansat un sondaj de opinie dragut si nostim. Care sunt personajele secundare preferate din Breaking Bad si The Walking Dead?

La Breaking Bad nu se poate carti. Film de arta fiind, e firesc ca fiecare sa-l interpreteze dupa cum il taie capul. Dar Mortii Umblareti? Soc si uluiala. Lumea il priveste sau nu il priveste intr-un mod cu totul eronat. Doamnele gresesc neuitandu-se, domnii gresesc uitandu-se.

Nu ca n-ar trebui sa-l mai urmeasca, nu! Ce poate fi mai frumos decat un sot care ti se alatura interesat atunci cand privesti un serial favorit? Cu privitul sunt foarte de acord. Dar sa crezi ca vezi un film pentru baieti?

Oh, the horror!

In doua cuvinte, The Walking Dead is all about romance and recipies. Ce poate fi mai housewifey de atat? Scuzati engleza.

Lacomie tridimensionala

Ca nu beau cafea ca-i prea amara. Ca nu beau bere ca amara-i si ea. Ca imi plac filmele animate. Ca ii trag ranjind si pe cei care au si pe cei care n-au de maneca aratandu-le orice ninsoare, nu numai prima. Pretexte! O amageala! Vecinutul meu de patru ani si jumatate m-a scuturat azi la realitate. Mi-o fi placand mie – ca si altora, nu-i vorba – sa-mi imaginez ca mai sunt un copil, ca am pastrat stropul acela mult ravnit de inocenta, adevarul crud e ca nu mai sunt.

A inceput de rasalaltaieri sa cada cate un fulg, ba chiar mai multi. Fara spor. In afara unui petec izolat de praf alb n-a supravietuit nimic. Pana azi. Cand… s-a acoperit totul cu juma de milimetru (atentie, milimetru nu centimetru!) de zapada. Poate nici atat. Si ma intalnesc cu vecinutul. Satisfacut pana peste motul fesului tras bine pe urechi. „Zapada! In sfarsit!” Mi-am simtit ochii sclipind la fel ca ai lui. „Daaaaa! In sfarsit un pic de zapada!” Bat-o norocul s-o bata de evaluare. Ochii vecinutului au inceput sa se roteasca. Acoperisurile albe. Masinile albe. Tufele albe. Jos asfaltul tot invirginat si numai bun sa-l tropaie, lasand urme incurcate spre toate directiile. Cat i-au cuprins privirile, numai zapada. „Cum un pic? E multa!”

Asta e. Am crescut prea mare ca sa-mi mai fie de ajuns geometria plana.

Stiti…

…de fapt cel putin o noapte pe saptamana public ceva aici in vis.

Noul tip de reclama

Cei cu bloguri stiti, ceilalti nu. Si in coltisorul acesta al spatiului virtual, ca si in tot restul largii plase a internetului, traim sub amenintarea continua a plagii spamurilor. Cei care ne daruiesc marinimosi spatiul in care legam ideile margele, au grija de noi si trimit tot ce li se pare suspect intr-o alta cratita decat restul comentariilor.

Sa nu va inchipuiti ca vreunul din aceste spamuri zice, iote produsul meu, cel mai neted, mai lucios si mai pufos din cate s-au inventat pe lume. Nuuuu, nici vorba. Sunt subtile. Pun doar un link spre site-ul lor si apoi se intrec in maguliri. Uaaai ce minunat scrii. Si ce interesant si ce captivant. Si tot asa, de te trec valuri de placere si apar bujori in obrajori pana si la posturile ce contin liste cu schiori in ordinea clasarii. Caci nu-i asa, pana si pe astea uite ce mirobolant le scriu. Sa nu-ti vina sa clicai pe link-ul noului fan achizitionat?

Din pacate, ca orice moda si aceasta va disparea in trecutul inghititor al nimicurilor noastre cotidiene. Ce vine din urma? Tot asa, link spre site-ul lor si apoi complimentul v2.0. Da, e grozav tot ce scrii tu aici, dar man! Ortografia? Un cosmar. Fa ceva, ca e la limita inteligibilului. Scrie corect macar pe bucati, ca e pacat de continut. Pa si mai trec pe la tine.

Ce mai sunt 3 lei in ziua de azi?

Fratii seara pe intuneric in pat.

– De chichi, de michi, de treilăr ridichii.
– Nuuuu! Nu stii bine! Se zice: de trilăr ridichii!

Rataciti in timp

Ne scrie Tolo din Londra (Catalin Tolontan, si cine nu-l citeste, ar putea face o exceptie pe perioada Jocurilor Olimpice, reportajele echipei de acolo au fost de fiecare data interesante): „Un tip impecabil ne salută “Good day, Sir!”.Tresărim. Am ajuns undeva unde nu trebuia? Cu ce am greșit? Omul e doar politicos, dar noi tresărim și avem senzaţia, ca mai toţi copiii născuţi în comunism, că e un reproș pentru că ne găsim în momentul și în locul nepotrivite. El zîmbește, noi ne crispăm o fracţiune de secundă, pînă cînd lumile noastre se contopesc și simţim același lucru.”

Omul, in general, se obisnuieste rapid cu linistea si normalitatea. Traumele unei copilarii sub comunism, daca chiar ar putea fi privite din unghiul acesta, dispar iute. Desi am serioase indoieli ca vreunul dintre noi a fost cu adevarat traumatizat. Spamurile nostalgice despre generatia cu cheia la gat o demonstreaza. Exceptia o reprezinta desigur cei urmariti si persecutati individual de sistem si daca va intrebati ce copil ar fi putut infuria sistemul in asa hal incat sa-i trezeasca atentia, am si un exemplu: copiii parintilor ramasi ilegal in strainatate, care si-au dorit reintregirea familiei.

Dar nu despre ei e vorba, ci despre noi, astialalti, anonimii multi si hai sa nu ne victimizam, fericiti in inconstienta noastra. Asa-s copiii, fac o joaca si din statul la coada. Iar incalcarea regulilor pe vremea aceea, ca si acum, era aventura pura si nu trezea mustrari de constiinta nici macar la cei prinsi. Eventual ii ambitiona sa fie mai isteti data urmatoare ca sa pacaleasca mai eficient vigilenta aparatorilor de reguli, priviti ca fiind cu atat mai caraghiosi cu cat regulile erau mai absurde. Si atunci de unde reflexul de vinovatie pe care l-au simtit autorii? (V-am pacalit la inceput, Tolo n-a scris singur articolul.)

Compar amintirile din copilarie cu Romania de acum. Si in contextul citatului, diferenta e limpede ca omul negru plimbandu-se pe campul de zapada. Sunt intimidata in Romania de azi. Nu eram cand am plecat si primii ani traiti in strainatate mi-au sporit increderea in mine. Dar nu stiu care e reactia corecta in fata nerusinarii. Iar de cand nesimtirea a prins glas si racneste nestingherita pe toate canalele pe care poate ajunge la urechile noastre, admit ca mi-e teama. Ca voi deranja parcand pe un loc liber, dar folosit de obicei de un practicant ocazional al agresivitatii verbale, ca mi se va flutura un teanc de bancnote in fata ochilor daca deschid o carte in autobuz, ca o voi supara dorindu-mi ceva de pe raft pe vanzatoarea reclama vie la toate produsele cosmetice prezente pe piata romaneasca, ce ofteaza dupa tipul care a ignorat-o aseara in club, desertandu-si sensibilitatea ranita in fata colegei de tura, plesnind in acelasi timp clientii cu un „Ce vreti” sfichiuitor si taietor in carnea vie a intetiei originale de face cumparaturi.

Dar ma intorc la cealalta acasa si zambesc prima oamenilor de pe strada, salutandu-i chit ca ii cunosc sau nu. (Obicei intepenit si aici, ca si la noi, in lumea de la tara.)

Asa ca indraznesc sa il contrazic pe Tolo, confratii si consora lui. Tresarirea lor nu e urmarea nasterii sub comunism decat daca privim jungla din Romania de azi ca o urmare naturala a iesirii din el. Teorie contrazisa de atatea dintre statele vecine noua pe harta sortii. Crisparea lor, turisti romani intr-o tara relaxata, vine din traumele neobservate ale traiului intr-o permanenta stare de care pe care, prezenta pe strada, la lucru si chiar si acasa. In prezent, nu in trecut.

Sigur, lucrurile vazute de la niste sute de km distanta ofera o alta perspectiva, totusi ar ajunge si trei pasi mentali facuti in spate. Unu, doi, trei. Eeee? Parca se vede altfel. Stai un pic, n-am auzit un fosnet in fundalul propriilor ganduri? Cutitul imaginar in dreapta, o intoarcere brusca, postura de karatist in atac: cine esti, ce vrei si de ce imi zambesti?

Oameni frumosi

In rest, pe Allen il gasiti aici.

Stand la coada

Scrie pe un film made in Romania, am grija sa il vad. Cu foarte putine exceptii despre care voi pastra tacerea. Ca sa ajung la un film romanesc trebuie insa ca el sa fi fost distribuit in strainatate. Prin cinema-uri sau pe dvd. Asta ar implica, in mod logic, un calificativ de cel putin „peste medie”. Majoritatea au fost luate in consideratie pe la un festival european mai mult sau mai putin obscur (ma intreb in ce categorie ar intra Un certain regard).

Si cu toate acestea fiecare vizionare de film romanesc se dovedeste un soc. O lume rupta de cotidianul meu, de o brutalitate intrinseca, ce sufera de un soi de autism acut si de neinteles si seamana mai degraba cu emisiunile de la tv atunci cand fac greseala sa-l pornesc, in tara fiind, decat cu situatiile in care ma aflu atunci cand interactionez cu oamenii mei dragi sau cu strainii.

Singura exceptie: cozile. Ca sunt la intrarea in tara fiindca ungurii nu lucreaza, sau la politie pentru o audienta de accelerat schimbarea pasaportului. In ele gasesc singura asemanare cu actiunea filmelor noastre. De unde si strania senzatie ca un film romanesc, chiar si atunci cand are doar doua personaje, doi tineri care se iubesc sa zicem, e in fapt un film despre cum sa te bagi in fata la coada.

Mai sunt si dialogurile. Arta rafinata de a nu spune nimic in conversatii lipsite de veridicitate prin presararea de „hai ma”-uri. Dar poate nu stiu eu sa discut. De-aia va intreb si pe voi. Vorbeste cineva cu „chestia aia, stii tu”? Adica ma duc sa vorbesc cu vecina despre chestia aia, stii tu. Sau am rezolvat aseara chestia aia, stii tu. Ca sincer vorbind, eu una n-o stiu niciodata.