Cum ne fraiereste pestisorul de aur

Mai stiti cum zice el pestisorul de aur, tot sclipind de bunatate din solzisori, acum eu iti voi indeplini orice dorinta, dar numai una? Stiu, in unele povesti e mai marinimos si zice trei, pentru simplitate insa presupunem ca e intotdeauna una, fara a modifica problema. Si tocmai v-am varat pe gat o formulare specifica demonstratiilor matematice, pentru a sublinia ca urmeaza o demonstratie, cel putin la fel de solida din punct de vedere logic, ca orice demonstratie dintr-o carte de algebra pe care n-o intelegeti.

E, promisiunea asta e praf in ochi, nimic altceva. Larghetea lui sufleteasca e ingustime. Pestisorul de aur e un mare aburitor. Pentru ca orice dorinta, inseamna chiar orice. Cum ma intindeam azi dimineata in pat dupa ce inchisesem cartea tocmai incheiata, si acolo tot ceva cu orice dorinta numai nu asa suava ca povestile cu pestisorul de aur, m-am intrebat ce as alege si am gasit pe loc. In carte as fi putut-o obtine, dar pestisorul nu mi-ar fi acordat-o in veci. Dorinta mea, hrapareata de mine, ar fi nici mai mult nici mai putin, decat ca recompensatorul sa-mi implineasca oricate dorinte.

Dorinta taiata apriori din lista de pestisor, prin restrictia una si numai una. Carpanosul. Si mincinosul, ca daca pe asta nu o implineste, atunci nu se tine de promisiunea implinirii oricarei dorinte. QED. Ca asa se pune la demonstratii.

Vina mea, a ta, a lui, vina nimanui

Zilnic traversez strada principala pe drumul spre si dinspre birou. Pe la cap de sat si in varf de deal. Vizibilitate scurta si trecere de pietoni lipsa. E mai la vale cu vreo 150m. Prea mare ocol. Traficul pe strada noastra principala e mai degraba mititel. Dar cand si cand se nimeresc si vitezomani care apasa si mai zdravan pedala, taman cand ma zaresc. Poate cu gandul sa ma invete minte.

Cu acelasi avant justitiar le urez si eu, fara vorbe, sa-i prinda radarul. Pe care mi-l doresc apoi cu toata ardoarea instalat frumos chiar inaintea placutei cu numele satului taiat de dunga rosie. Fir-ar sa fie de maniaci care nu respecta legea. Dar-ar amenzile cu ghiotura peste ei.

Da’ nu si peste mine, nu simt ca m-as potrivi in banca acuzatilor pe care participarea la trafic ii arunca in ilegalitate. Desi desigur, obiectiv analizand, incalc legea cu fiecare calcat pe asfaltul nemarcat al strazii. Si atunci de unde impulsul achitarii neconditionate? Care sa zicem ca nu are legatura cu mine, persoana fata de care am probabil cele mai multe slabiciuni, iertata apriori, in interesul (supra)vietuirii fericite cu mine insami. (Ma pretind un judecator drept si impartial.)

Diferenta esentiala intre subsemnata si sofer o gasim pana la urma in urmari. Cazul cel mai nefericit. Eu ingeras dand nedumerit din aripioare, soferul privind nedumerit curtea incojurata cu zid cu sarma ghimpata printre gratiile geamlacului. Nedumerire provenita dintr-o lacuna de viziune. Sau previziune. A consecintelor ultime ale propriilor actiuni.

Prin aceasta prisma, soferul se face vinovat de o oarecare cainosenie, iar eu, nevinovata de mine, de itiotenie. Pe care n-o mai pedepsim, ci o machiem convenabil cu fardul riscului atent calculat.